Suport de curs la drept constitutional dupa cartea doamnei Genoveva Vrabie.

Maine am examen la drept constitutional si am avut de invatat o carte de 450 de pagini. Evident, din naivitate, nu am alocat timpul necesar invatarii cartii si am ajuns la o solutie de moment. Cam in vreo 4 ore de lucru, am reusit sa fac un conspect al cartii, culegand informatii din ea si de pe internet pentru a face un suport de curs ce sa se plieze pe cartea Drept constitutional si institutii politice GENOVEVA VRABIE.

Sper sa fie de folos unora, mentionez ca sunt doar lucrurile esentiale iar unele teme au mai ramas pe alocuri netratate.

LATER EDIT:Imi cer scuze pentru greselile gramaticale si incoerentele care exista, l-am facut in graba si nu am avut timp ca sa il si corectez.

SUPORT DE CURS DREPT CONSTITUTIONAL

1.Introducere

Dreptul constituţional

Cea mai importantă ramură a dreptului public o reprezintă dreptul constituţional care

este fundamentul, temelia pentru celelalte ramuri de drept şi în general pentru toate normele

juridice.

De fapt, dreptul constituţional este factorul structurant al întregului sistem de drept care

guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului,

imprimând un anume conţinut şi o anumită direcţie. Aceasta este urmarea faptului că dreptul

constituţional izvorăşte din actul juridic şi politic fundamental al ţării – Constituţia, care într-un

stat democratic exprimă cel mai fidel şi concis voinţa poporului suveran. Toate normele

cuprinse în Constituţie abrogă, instituie ori modifică direct sau implicit normele cuprinse în

celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de drept.

Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice (prevăzute de Constituţie)

după care se organizează şi se guvernează un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice

care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul, instaurării, menţinerii

şi exercitării statale a puterii18. De aceea, aceste norme sunt esenţiale pentru societate, în ele

se regăsesc principiile dreptului şi constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Deci,

obiectul dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale fundamentale ce apar în

procesul instaurării, menţinerii, exercitării şi predării puterii statale ca expresie a puterii

poporului care evident includ recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului.

Prin normele constituţionale se instituie ordinea constituţională care vizează structura

statului, relaţiile dintre organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii

obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de guvernământ şi orice altă relaţie

fundamentală pentru stat şi drept în general.

Din ordinea constituţională izvorăşte ordinea de drept în sensul că ordinea de drept

este acea ordine instituită prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform

Constituţiei19.

Ordinea constituţională este ordinea stabilită de Constituţie pe când ordinea de drept

este ordinea stabilită de toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei. Sfera ordinii de

drept este mult mai mare decât sfera ordinii constituţionale.

2.Capitolul II – Ce este statul, elementele constitutive ale statului

Ce este Statul ?

Notiunea de stat este foarte greu de exprimat, datorita complexitatii fenomenului. De exemplu Bertrand de Jouvenell afirma ca statul apare mai intai ca o societate organizata, avand o forma de guvernamant autonom. Franta este un stat, Romania sau Bulgaria sunt state. Notiunea de “stat” ar indica aparatul care conduce. Deci, in sens juridic, tehnic, statul este un sistem organizational reglementat juridiceste, care realizeaza in mod suveran conducerea unei societati, detinand in acest scop atat monopolul creeari, cat si monopolul aplicarii dreptului.

Dar, in teoriile clasice statul a fost studiat in mod abstract, elaborandu-se mai mult un concept bazat pe ceea ce ar trebui sa fie statul si nu pe ceea ce este el defapt in realitate. La Kant, statul era o multitudine de oameni care traiesc in conformitate cu dreptul si asociat printr-un contract. Kant vorbeste despre legislatia civila, fiind formata din libertate si lege, insa la acestea se aduaga si puterea publica care are ca sarcina realiarea dreptului natural (puteti vorbi despre etapele scolii dreptului natural). Prin intermediul dreptului, starea de natura este inlocuita cu societatea civila

Teoriile solidariste – puterea publica este forta pusa in serviciul dreptului. Osciland in a vedea in stat mai ales oamenii – o colectivitate impartita intre guvernanti si guvernati din care unii pot comanda altora si ceilalti trebuie sa asculte, specialistii au defnit statul ca pe  “un fax social” sua ca un elemnt complex ce presupune elemente de fapt si elemente de drept.

Jean Francois Aubert afirma ca statul ne apare ca o imbinare de elemente de fapt (populatia si teritoriul) cu elemente de drept (puterea de constrangere). De exemplu profesorul Fleiner din Elvetia aprecia ca statul national de tip liberal in sec XIX are esentiale trei lemente : natiunea, teritoriul si suveranitatea, plus inca un element si anume organele statului. In concluzie, o definitie a statului pentru intelegerea corecta a scopului si a limtelor statului, sa facem referire la faptul ca puterea de stat nu este un scop in sine, ca prin exercitarea ei trebuie infaptuirea suverana a poporului. Mai sunt necesare cateva precizari :

1. In sens larg prin stat intelegem o societate organizata, avand o conducere autonoma
2. In sens restrans prin stat intelegem un sistem organizational care realizeaza, in mod suveran conducerea politica a unei societati detinand in acest scop monopolul crearii si aplicarii dreptului.
3. Aceasta conducere se realizeaza la nivelul unei noitiuni sau a unor notiuni reunite in cadrul unei sctructuri unitare, a unei populatii stabilizate pe un teritoriu delimitat prin frontiere de teritoriu asupra caruia se exercita alte puteri statale.
4. Statul astfel conceput – ca sistem organizational ce exercita conducerea unei societati – nu trebuie inteles ca scop in sine, ci ca mijloc pentru infaptuirea puterii suverane a poporului, putere orientata in sensul aplicarii, conservarii si dezvoltarii valorilor fundamentale ale acesteia
5. Constante ale statului : TERITORIU, POPULATIE, SUVERANITATE
6. Statul este o idee, un concept dar acest concept are o acopereire in viata reala, desemneaza un sistem de organizatii care fiinteaza si actiuneaza pe un teritoriu, asupra unei populatii statornicite aici.

Sectiunea II – Elemntele constitutive statului

1.Teritoriul

Delimitarea teritoriala, stabilirea exacta a spatiului geografic asupra caruia se exercita puterea de stat apare deci ca o caracteristica esentiala, in deosbi a statului modern. Teritoriul fixeaza intedinerea competentei etatice. Tinand cont, pe de o parte, de faptul ca puterea de stat se exercita in anumite limite teritoriale, iar teritoriul unui stat este organizat pe unitati inlauntrul carora organele locale exercita aceasta putere iar pe de alta parte, de faptul ca prin definitie dreptul constitutional este acea ramura ce reglementeaza raporturile prin care se instituie si se exercita puterea de stat, stiinta dreptului constitutional nu poate ocoli problem teritoriului.

Teritoriul este acea parte a globului pamantesc asupra careia un stat isi exercita dominta sa publica, sau dupa alta opinie acea parte a globului pamantesc asupra careia statuil isi exercita suveranitatea in mod exclusiv si deplin

Acest spatiu geografic este compus din suprafete tereste, actvatice si maritime din solul, subsolul si coloana aeriana de deasupra lui (pana la limita spatiului cosmic)

Teritoriul si populatia constitiuie elemente de fapt ale statului, fara de care acesta nici nu poate fi conceput. Intre cele trei elemnte constitutive ale statului exista stranse legaturi de interconditionare. Teritoriul si populatia nu trebuie privite ca elemnte “pasive” ci ca factori de influentare si conditionare a puterii de stat. Influenta lor asupra puterii, nefiind aceeasi in toate timpurile.

In legatura cu natura juridica a teritoriului, cu definirea lui s-au succedat mai multe doctrine.

1. In feudalism s-a considerat ca proprietatea monarhului asupra pamantului constituie izvorul puteri statului asupra teritoriului. Teritoriul era considerat proprietatea exclusiva a monarhului, care il putea vinde sau schimba.
2. Mai tarziu dupa formarea statelor nationale, apare teoria “teritoriului-obiect” care concepea teritoriul ca pe un obiect al dominatiei statului. Este vorba de o putere a statului asupra teritoriului, care nu se confunda cu dreptul de propreitate asa cum este reglementat de dreptul civil. In concluzie, J.F. Aubert spune conceptia “teritoriului-obiect” nu poate fi retinuta decat daca precizam ca puterea statului asupra acestui obiect – teritoriu difera de dreptul de proprietate.
3. O alta teorie asupra teritoriului a fost aceea a teritoriului – limita. Teritoriul unui stat a devenit limitele competentei sale, suprafata inlauntru careia legile statului se aplica persoanelor si bunurilor ce se gasesc aici.

Caracterele juridice ale teritoriului.

Potrivit doctrinei si actelor juridice normative din tara noastra teritoriul prezinta urmatoarele caractere juridice :

1. Teritoriul Romaniei este inalienabil si ca frontierele sunt consfitite prin legea organica. Acest principiu implica asa cum preciza profesorul Tudor Draganu : imposibilitatea modificarii frontierelor de stat – afara de micil rectificari de frontiera care s-ar putea realiza numai printr-o lege organica si  doilea punct imposibilitatea recunoasterii in folosul altui stat a unor atributii de putere pe o portiune a teritoriului statului nostru
2. Indivizibilitatea teritoriului – Romania este un stat indivizibil si unitar statueaza indirect si caracterul indivizibil al teritoriului.

2.Populatia

Nu exita stat fara teritoriu. Dar nici fara populatie nu exista stat. Statul este, prin definitie, o societate umana organizata, o societate stabilizata in interiorul unor frontiere permanante. Exista numeroase popoare care nu formeaza o enitate etatica (de exemplu tibetanii, mongolii etc) si exista numeroase state care nu organizeaza si nu inglobeaza decat o anumita parte a unui popor (de exemplu Germania, Austria, statele arabe). Pe de alta parte, in domeniul dreptului la cetatenie si a drepturilor civile, statele disting pe nationali (pe cetateni), care se bucura de drepturi de pline, de straini, care nu au decat drepturi restranse. Se mai cunosc de asemenea discriminarei legale intre diverse popoare asupra aprtheid-ului in Africa de sud, sau cele referitoare la statul inferior al “infidelilor” in sanul statelor islamice.

Fara a intra in miezul problemelelor pe care le ridica nevoia clasificarii notiunilor de popor si natiune, probleme ce formeaza obictul altor discipline stiintifice, facem urmatoare precizare : Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere si sunt supusi aceleiasi autoritati politice pot avea fata de aceasta ori calitatea de cetaten, de membru al statului respectiv “cu drepturi depline”  (calitatea de cetatenie desemanand apartenenta la un anume stat), ori calitatea de strain (persoana avand alta cetatenie decat cea a astatului in care locuieste) ori pe cea de apatrid (fara cetatenie).

 

3.Puterea politica

Asa cum precizam mai inainte, puterea politica sau puterea de stat, este puterea organizata a unui grup care se exprima in capacitatea relativa si variabila a acestuia de a traduce vointa poporului (a unei natiuni) si de a asigura realizarea acesteia prin mijloace specifice organizarii societatii in stat, detinand in acest scop monopolul crearii si aplicarii dreptului. Aceasta putere se deosebeste de altele, avand trasaturi specifice, caracater care-i sunt proprii si care-i confera un loc aparte inlauntrul ansamblului formelor de putere sociala. Astfel, necesitatea clarificarii acestei probleme deriva din necesitatea determinarii specificului puterii de stat ca o relatie care presupune o asimetrie, o inegalitate a subiectilor o posibilitate a guvernantilor de a lua decizii obligatorii si de a le aisugra apolicarea.

Puterea de stat imbraca trasaturi specifice in fiecare tara. Dincolo de asta, are si caractere generale proprii ce pot fi intalnite oricand si oriunde o societate este organizata in stat.

 

CAPITOLUL IV. CARACTERELE PUTERII DE STAT.

Sectiunea I Suveranitatea – caracter esential al puterii de stat?

Suveranitatea de stat este acea calitate – trasatura a puterii de stat de afi suprema in raport cu oricare alta putere sociala existenta in limtele sale teritoriale si indepdenenta fata de alta putere sociala existenta in limtele sale teritoriale si independenta fata de puterea oricarui alt stat sau organism international, calitate exprimata in dreptul statului de a-si stabili in mod liber, fara nicio imixtiune din afara, scopul activitatilor sale pe plain intern si extern, sarcinile fundamentale pe care le are de indeplinit si mijloacele necesare realizarii lor, respectand suveranitatea altor state si normele dreptului international. Are doua planuri : intern si extern

Suprematia puterii de stat – superioara altei puteri sociale in stat. Ea se concretizeaza in dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toti cetatenii sai si de a asigura aplicarea. S-a spus ca numai puterea de stat decide asupra libertatilor cetatenilor ei, idee depasita astazi din cauza Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, si celalte pacte la care Romania este parte, pentru ca drepturile si libertatile cetatenilor vor fi aplicate in concordanta cu acestea. Pe langa asta trebuie sa mentionam si despre CEDO care poate interveni intr-un stat chiar cu refuzul acestuia pentru a solutiona un eventual litigiu de aceasta natura.

Aceasta suprematie are niste limite teritoriale. Suprematia trebuie privita in stransa legatura cu forta ei materiala de constrangere, pentru ca puterea de comanda a statului se desfasoara in plenitudinea ei doar cand dispune de forta si mijloacele necesare pentru asigurarea vointei sale.

A doua latura a suveranitatii – independenta – se manifesta in relatiile statului cu alte state si exprima neatarnarea statului. Independenta indica acea trasatura a puterii de stat potrivit careia statul isi stabilieste singur, liber si dupa propria apreciere politica interna si externa. Dar aceasta independenta, la randul ei, atat interna cat si externa, trebuie sa se manifeste in conditiile respectarii suveranitatii altor state si a normelor dreptului international. Trebuie sa existe o colaborare intre state de pe pozitii de egalitate si respect reciproc pentru dezvoltarea intereselor comune. Aceasta colaborare se realizeaza cu respectarea suveranitatii.

In lumina ceor artate, suveranitatea de stat apare ca o unitatea dialectica a suprematiei si independentei puterii de stat si apare in acelasi timp ca trasatura esentiala.

Pe plan international, suveranitatea are un continut complex. Declaratia Organizatiei Natiunilor Unite din 1970 prevede principalele elemnte constitutive ale suveranitatii.

1. Toate statel sunt egale dpdv juridic
2. Fiecare stat se bucura de drepturile inerente deplinei suveranitati
3. Fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state
4. Integritatea teritoriala si independenta politica ale statului sunt inviolabile
5. Fiecare stat are dreptul de a-si alege in mod liber sistemul politic,social, cultural
6. Fiecare stat este obligat sa execute obligatiile internationale.

 

Sectiunea II. Scurta privire asupra evolutiei conceptului de suveranitate.

In evul Mediu, “superanus” indica pozitia regelui in varful ierahiei feudale. Altii insa plasau papalitatea. Toma d’Aquino sustine necesitatea subordonarii individiului fata de monarh si a monarhului fata de biserica, in conceptia lui suveranitatea apartinand papalitatii.

In 1583, Jean Bodin, arata in “Les six livres de la Republique” ca suveranitatea semnifica cea mai mare putere de comanda. Suveranitea, spune el, este puterea absoluta si perpetua a unei republici.

In conceptia lui Bodin suveranitatea rezida in monarh, puterea lui fiind limitata doar de legile divine. Suveranitatea apartine monarhului, dar acesta intruchipeaza statul. Statul presupune obligatoriu existenta suveranitatii. Astfel, in conceptia lui Bodin suveranitatea este deplina, indivizibila si inalienabila.

Bodin a facut din rege un suveran independent fata de exterior, ceea ce avut o mare importanta pentru desfasurarea procesului de desprindere de papalitate, conceptia lui de suveranitate neefind o consecinta ci o conditie prealabila a statalitatii. Pentru Bodin suveranitatea statului este identica cu suveranitatea monarhului. Poporul este supus acestuia in totalitatea sa.

Plecand de la suveranitatea monarhului s-a ajuns la ideea suveranitatii poporului, idee proprie teoriei contractului social. In felul acesta legitimitatea puterii nu mai are ca sursa divinitatea, ci poporul. Astfel doctrina contractului social, rupe suveranitatea de radacilne sale trasncedentale si o lasa la dispozitia poporului.

Teoria contractului social a avut un rol progresist in pregatirea trecerii statelor la o viata constitutionala. Cel mai ilustru reprezentant a fost Jean Jacques Rousseau. In conceptia sa detinatorul suveranitatii este poporul, iar conducatorii statului nu sunt decat functionari supusi care pot fi revocati oricand. Prin incheierea acestui contract se urmareste asigurarea libertatii.

Doctrina contractului social si a suveranitatii nationale a stat la baza primelor acte constitutionale burgheze. Urmarind eliminarea oricarei ramasite a vechiului regim, burghezia a proclamat ca suveranitatea este una, in sensul ca pe un teritoriu determinat nu se poate exercita decat o singura putere, excluzand orice posibilitate de impartire a puterii intre monarh si asa-zisa natiune. De asemenea, suveranitatea este considerata, in conceptia legiuitorului francez de la 1791, ca imprescrptibila – acreditandu-se astfel ideea ca un uzurpator prin exercitarea suveranitatii un timp mai indelungat, nu devine titularul ei prin uzucapiune – si inalienabila – in sensul ca natiunea nu poate sa-si instraineze definitivi si irevocabil suveranitatea. Si mai avem o caractersitica si anume indivizibilitatea pentru ca ea apartine poporului ca entitate colectiva.

Dar exista si o conceptie total opusa suveranitatii, cea apartinand doctrinei germane din secolul XIX. Il avem pe Hegel care considera ca suveranitatea rezida total in monarh si nu in popor, pentru ca poporul fara monarh ar fi o masa neorganizata, amorfa. Respinge toate principiile de organizare democratica si concluzioneaza ca sistemul monarhiei ereditare este cel mai bun adaptat la necesitatea rationala. Pe langa Hegel, tot din doctrina germana il avem si pe Gerber care sustine ca suveranitatea este un drept subiectiv al statului, ca persoan ajuridica, persoana ce este titulara a dreptului de a comanda indivizilor pe un anumit teritoriu.

Atat teoriile suveranitatii monarhului cat si cele ale poporului au fost criticate, mai ales de Duguit. Duguit, afirma ca pentru el statul este un fapt social si tot el afirma ca in realitate statul nu are dreptul de comanda. Un grup de persoane are pune mana pe putere  prine elegeri si comanda celorlalti. Cand este aceasta comanda legitima ? Doar intr-un singur moment, atunci cand este in conformitate cu dreptul. Deci Duguit sustine ca statul nu este suveran, ci dreptul detine suveranitatea. Eismein sustine ca baza legala a suveranitatii de stat trebuie cautata in ideea ca puterea publica nu se exericita decat in profitul colectivitatii. In final, C. Dissescu, trage o concluzie foarte interesanta si anume el afirma ca suveranitatea este inerenta oricarui stat si ca este si inalienabila. In momentul in care statul pierde aceasta suveranitatea, fara indoiala el piere.

Teorii contemporane privind suveranitatea

Înţelegând suveranitatea ca puterea absolută nelimitată de nimeni şi de nimic ce se exercită exclusiv şi independent de către stat, mulţi autori contemporani au argumentat, după caz, caracterul permanent al suveranităţii, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrând că păstrarea suveranităţii statelor are consecinţe nefaste asupra colaborării acestora, asupra climatului internaţional. Au fost şi sunt susţinute puncte de vedere care repudiază suveranitatea, considerând-o “o sursă a nesiguranţei şi a răului”, un obstacol în calea dezvoltării relaţiilor dintre naţiuni, un concept învechit care creează dificultăţi de netrecut şi confuzii în sfera dreptului internaţional, un concept “greşit” care ar trebui azvârlit, renunţarea la suveranitate fiind considerată ca o cale de menţinere a păcii ca un mijloc de a facilita libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor. Unii autori contemporani refuză sau evită să utilizeze această noţiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizând puterea de constrângere ca element caracteristic al puterii de stat, arată că o astfel de putere se manifestă la toate eşaloanele – stat federal, canton, organisme regionale şi comunale – dar nu are aceeaşi natură “la nivelul naţiunii se va spune că este suverană sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune că puterea de constrângere a Elveţiei depinde imediat de dreptul internaţional”. Ori din afirmaţia de mai sus două idei se impun prioritar:
Noţiunea de suveranitate s-a demonetizat de aşa natură încât nu merită să mai fie utilizată;
Puterea de constrângere a unui stat este subordonată dreptului internaţional.

Dacă multe concepţii converg către negarea totală a suveranităţii statelor, altele “propun” reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra conţinutului acesteia, a creării unei concepţii în care se va ţine cont de deosebirile care există între faptul “de a avea” suveranitate şi faptul “de a o exercita”, între suveranitate “în sens politic” şi suveranitate “în sens juridic”, ajungând astfel, la ideea competenţelor statului în favoarea unor organisme internaţionale.

Pentru prima orientare – monistă – concludent este după părerea noastră, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 – 1973). În concepţia sa “suveranitatea nu constituie o calitate perceptibilă sau obiectiv discernabilă dintr-un obiect real , ci din contră condiţia de care depinde o ordine normativă supremă care, în validitatea sa nu se deduce din nici o altă ordine superioară”. Această idee privind suveranitatea, pentru a fi corect înţeleasă, trebuie analizată în lumina doctrinei sale – “doctrina pură” – a dreptului înlăuntrul căreia dreptul este conceput ca un eşafodaj de norme – de acte juridice (normative şi nenormative) – subordonate din treaptă în treaptă până la norma fundamentală (o normă ipotetică), iar statul ca ordine juridică subordonat ordinii internaţionale. La Kelsen deci sistemul de drept naţional îşi găseşte validitatea în sistemul de drept internaţional, ceea ce conduce la concluzia că între aceste două sisteme nu poate exista decât o unitate perfectă. Singura concepţie posibilă – după el – este cea monistă. Examinând cele două construcţii posibile – monistă cu primatul dreptului internaţional şi monismul cu primatul dreptului intern – afirmă că am fi liberi să alegem între ele, pentru ca apoi să ajungă la concluzia categorică a subordonării dreptului intern faţă de dreptul internaţional.4
În acest sens este semnificativă definiţia pe care o dă statului şi anume “statul … se defineşte ca o ordine juridică relativ centralizată, limitată în domeniul său de validitate spaţial şi temporal subordonată direct dreptului internaţional şi eficace în ansamblu şi în mod general”.
Astfel, pornind de la teza potrivit căreia dreptul internaţional determină sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesităţii “eliminării dogmei suveranităţii”.
El cere să se renunţe la suveranitate arătând că statul nu are o competenţă exclusiv în problemele naţionale. Nu există probleme – precizează el – care să nu poată fi reglementate de dreptul internaţional, dar există probleme care pot fi reglementate numai de acesta.
Observăm că H. Kelsen are o viziune “mondialistă” asupra fenomenelor juridice, ordinea juridică internaţională cuprinzând toate ordinele juridice naţionale, dreptul internaţional transformându-se, astfel, într-un “drept mondial”.
Pentru cea de a doua orientare – schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel încât să reflecte mai fidel şi mai exact realitatea – este foarte greu de făcut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate în acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politică şi suveranitatea juridică, ca cele privind “suveranitatea relativă”, “suveranitatea competenţă” etc. fiind întâlnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartiţiei competenţelor şi ajunge la concluzia priorităţii dreptului internaţional, demonstrând necesitatea transferării unor atribuţii din competenţa statelor pe seama unor “nivele superioare”, suprastatale sau internaţionale. Korowicz, la rândul său, propune înlocuirea termenului de suveranitate înţeleasă “în mod absolut” cu cel de “suveranitate relativă”. El argumentează ideea suveranităţii relative pornind de la situaţiile reale în care suveranitatea este supusă la tot felul de limitări. În acest sens arăta că suveranitatea poate fi limitată şi prin simpla încheiere de tratate internaţionale, deoarece au drept consecinţă restrângerea libertăţii de acţiune a statului. De asemenea face o deosebire între suveranitatea propriu-zisă şi exerciţiul ei, arătând că suveranitatea nu poate fi abandonată dar exerciţiul ei poate fi restrâns – virtual … fără limite.
La aceste două orientări, din care uneia îi este specific argumentarea ideii unui singur stat – statul mondial – unei singure suveranităţi, iar celeilalte ideea subordonării directe a dreptului intern faţă de cel internaţional se adaugă o a treia, care are drept caracteristică faptul că neagă suveranitatea “de fapt”, am spune noi, adică se referă la “ceea ce este” azi suveranitatea statului şi nu la ceea “ce trebuie să fie”. Pornind de la unele constatări realiste cu privire la inegalitatea puterii militare şi economice a statelor, unii autori trag concluzia că noţiunea de suveranitate “îşi pierde orice semnificaţie”. Astfel, M. A. Kaplan spunea că ceea ce caracterizează în prezent viaţa internaţională este dominarea acesteia de către statele mai puternice, conducerea ei după un sistem bipolar, în care suveranitatea statului îşi pierde orice semnificaţie sau, oricum, este mult “restrânsă” prin limitarea ei doar la unele probleme. Relativ asemănător vede lucrurile şi G. Schawrtzenberg, care arată că suveranitatea deplină aparţine doar câtorva state mai puternice, celelalte înscriindu-se în cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate pe forţă.

Suveranitatea de stat in Constitutia Romaniei.

 

Precum observăm, în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două

noţiuni des întâlnite în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea

poporului şi suveranitatea naţională.

Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii

sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui, precum şi de a controla

activitatea acestora. În societatea în care puterea de stat aparţine real întregului popor,

suveranitatea poporului se identifică cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului

legitimează dreptul acestuia la insurecţie, atunci când s-au epuizat toate mijloacele legale `n

`nfăptuirea democraţiei.

Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea

independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine, fie că posedă sau nu o organizare proprie

de stat.

Bineînţeles că, atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat suveran şi independent,

suveranitatea naţională se identifică cu cea de stat.

Apare, evidentă credem noi, atât deosebirea, cât şi legătura între suveranitatea de stat, pe

de o parte şi suveranitatea naţională, pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de

stat este o caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noţiuni se

regăsesc înmănuchiate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării

existenţei a trei noţiuni distincte.

Principiul suveranitatii poporului astfel inteles presupune urmatoarele exigente :

• crearea unor forme organizationale etatice apte sa exprime si sa traduca cat mai fidel vointa poporului. Asa cum arata prof. B.Chantebou notiunea de popor este in buna masura arbitrare. Dupa cum am vazut, Constitutia noastra utilizeaza in repetate randuri categoria de popor. Ea ar trebui inteles atat in sens larg cat si in sens restrans. Este folosita in sens restrans – totalitate a cetatenilor care participa la exprimarea vointei nationale. In sens larg – se face referire la scopul exercitarii puterii, conducerea de stat trebuie sa promoveze si sa protejeze interesele tuturor cetatenilor.
• caracterul cu adevarat reprezentativ al autoritatilor etatice
• daca izvorul ultim al puterii este poporul, atunci trebuie recunoscut acestuia dreptul de a interveni pe caile democratiei directe in problemele cheie ale tarii.

CAPITOLUL V – STRUCTURA DE STAT

1. Structura de stat

1. Statul unitar sau simplu – presupune existenţa unei singure formaţiuni statale. Acest tip

de stat acţionează pe planul relaţiilor internaţionale ca subiect unic de drept internaţional public.

Pe întreg teritoriu statului puterea de stat se manifestă printr-un singur rând de organe

supreme (parlament, guvern, instanţă supremă). Actele normativ-juridice emise de autorităţile

publice centrale sunt obligatorii pe întreg teritoriul ţării.

Existenţa unor zone sau provincii puternic descentralizate nu afectează forma unitară a

statului.

2. Statul federal – se caracterizează prin aceea că statele membre îşi transferă

„suveranitatea externă” în totalitate şi „suveranitatea internă” într-o anumită proporţie către

organele statului federal.

În acest mod, prin voinţa statelor federate se creează un nou stat, ale cărui organe vor

decide exclusiv în relaţiile internaţionale precum şi în alte domenii prevăzute de Constituţiile

federale.

Statul federal este situat între statul unitar şi confederaţia de state.

Statele federale1) păstrează o organizare constituţională completă: au parlament, guvern şi

instanţe, judecătorii proprii. Cetăţenii statului federat beneficiază şi de cetăţenia statului federal.

Statul federal se întemeiază pe o constituţie spre deosebire de confederaţia de state care se

fundamentează pe un tratat internaţional.

Federaţiile se creează, de regulă, prin unirea unor state, care anterior au fost confederate.

De exemplu, constituirea federaţiei S.U.A. în anul 1787; constituirea federaţiei elveţiene în anul

1848, constituirea Republicii Federale Germania, prin unificarea zonelor de ocupaţie americană,

britanică şi franceză în anul 1949, etc.

Alte federaţii iau naştere prin separarea unor state anterior incluse într-un stat unitar. De

exemplu, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice constituită pe ruinele fostului Imperiu Ţarist.

În general, statele federale au o ierarhie bazată pe două categorii de puteri etatice: puterea

statelor federate iar deasupra acestea puterea statului federal.

În fosta U.R.S.S. nu a fost respectat acest principiu. Acest stat federal a cunoscut o

stratificare mai accentuată în sensul că unele republici unionale, aveau în componenţă republici

autonome.

Astfel, republica autonomă era parte integrantă din republica unională şi, prin

intermediul acesteia din urmă, era parte componentă din U.R.S.S. (statul unional-federal).

Ierarhizarea aceasta manifestată în trei trepte – republică autohtonă, republică unională şi

stat federal – nu a fost cu caracter general, multe republici unionale fiind ierarhizate doar pe două

trepte, întrucât nu aveau în componenţă republici autohtone.

1) Statele federate sunt statele componente ale statului federal.

În Statele Unite ale Americii statele federate au propria constituţie, parlament, guvern şi

organe judecătoreşti proprii şi distincte de cele ale statului federal.

Competenţa generală este conferită de Constituţia S.U.A. statelor membre ale federaţiei iar

competenţa derogatorie, de excepţie, este acordată autorităţilor statului federal.

În S.U.A. atribuţiile statelor federate sunt complet determinate în raport cu competenţele

statului federal. Practic, fiecare categorie de stat (federal respectiv federat) îşi execută propria

legislaţie, fără nici o imixtiune.

3. Asociaţiile de state – cuprind confederaţiile de state, uniunea reală şi uniunea personală.

A. Confederaţiile de state

Sunt asociaţii de state care îşi păstrează intactă deplina suveranitate (supremaţia şi

independenţa). Statele constituie un organism sau mai multe organisme comune, formate din

delegaţii tuturor statelor participante, în scopul protejării intereselor comune de ordin economic,

politic sau militar.

Organismul comun denumit: congres, consiliu, dietă etc. nu reprezintă o autoritate

legislativă. El este alcătuit din diplomaţi mandataţi de către statele participante.

La temelia unei confederaţii se află un tratat internaţional. Asocierea statelor nu dă

naştere unui nou stat.

În istoria politică confederaţiile s-au transformat în state federale.

Au fost confederaţii: Confederaţia germană (1815-1866); Confederaţia cantoanelor

elveţiene din perioada 1291-1848; Confederaţia Statelor Unite ale Americii de Nord în perioada

1787-1878; Confederaţia statelor sudiste din S.U.A. (1861-1865).

Statele componente ale fostei U.R.S.S., în marea lor majoritate au format Comunitatea

Statelor Independente (C.S.I.), în anul 1991. ulterior, Federaţia Rusă, Republica Belarus,

Kurdistan şi Kaghestan au creau o uniune, în care statele şi-au păstrat independenţa.

B. Uniunea reală

În cadrul uniunii reale statele componente se asociază sub sceptrul unei dinastii unice.

Succesiunea la tron este reglementată identic în toate statele asociate. De asemenea, uniunea

reală se caracterizează şi prin aceea că statele asociate dispun de unul sau mai multe organe

comune.

De obicei, uniunile reale beneficiază de un minister al afacerilor externe comun, care are

drept consecinţă faptul că statele componente sunt considerate un subiect unic pe scena relaţiilor

internaţionale.

Exemple de uniuni reale: Austria şi Ungaria (Austro-Ungaria) între 1867-1918; Danemarca

şi Islanda între 1918-1944; Norvegia şi Suedia între 1815-1905; Principatele Unite Române între

24.01.1859-24.01.1862.

C. Uniunea personală

Reprezintă o formă a asociaţiilor de state care au un suveran comun.

Statele asociate îşi păstrează neştirbite supremaţia şi independenţa, neavând vreun alt organ

comun, cu excepţia şefului de stat.

Puterea etatică este organizată distinct iar fiecare stat beneficiază de o constituţie proprie.

Exemple de Uniuni personale: Regatul Marii Britanii şi Regatul Hanovrei între 1714-1837;

Ţările de Jos şi Marele Ducat de Luxemburg între 1815-1890; Regatul Belgiei şi Congo între

1885-1908.

Integrarea statelor in organizatii supranationale.

Se porneste de la experienta statelor care au creat, prin incheierea unor conventii organizatii supranationale de genul Comunitatii Economice Europen. Aceste asociatii se situeaza intr-un cadru regional si un scop precis, in conventia intervenita intre state prevazandu-se expres obiectul colaborarii lor, modalitatile de integrare. P.Pactet arata, luand ca model Piata Comuna ca organele comune create, in principiu organul executiv, dispune de putere de a edicta norme si decizii in sectorul sau sectoarele de activitate prevazute in actul de constituire. Puterea de decizie poate fi exercitata, dupa cazfie potrivit principiului unanimitatii, fie potrivit principiului majoritatii(dup caz simpla sau calificata). Aceste decizii sunt obligatorii pentru un stat, chiar daca reprezentatul sau a votat impotriva. Cu alte cuvinte, organel supratnationale au facultatea de a impune vointa lor statelor membre. Totusi, dupa unii, comunitatea sau organizatia supranationala respectiva nu are caracter etatic sau federal, specializarea sa intr-un anumit domeniu, de exemplu economic sau energetic, contrasand cu “vocatia politica si globala a statelor”.

Faptul ca statele integrate sunt supuse noremlor comunitare, ca aceste norme au prioritate fata de cele nationale, afecteaza desigur suveranitatea statelor, ridicand o serie de probleme de drept constitutional. Se vorbeste de transferul de suveranitate dei necesitatea revizuirii constitutiilor statelor membre pentru punerea lor de acord cu repvederile acordurilor prin care s-au crat organizatiile supranationale. In mare parte, putem vorbi si da exemplu aici Uniunea Europeana, o astfel de organizatie supranationala e diferita de confederatie care este mai putin institutionalizata si care de obicei nu poate lua nicio decizie fara unanimitate. Se deosebeste si de federatie pentru ca aceasta nu are caracter etatic.

Romania – stat unitar.

Pe teritoriul tarii noastre nu exista mai multe formatiune statale, fapt pentru care inlauntrul granitelor teritoarele ale acesteia se exercita o singura putere de stat.

Formarea statului roman cat stat national unitar este rezultatul unui proces istoric indelungat. Procesul de formare a statului national unitar a inceput prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei si Tarii Romanesti si apoi asocierea celor doua tari intr-o uniune reala care a fost transformata in stat unitar. Dar cum foarte multi romani continuau sa traiasca in afara granitelor statului national roman ,poporul nostru si-a continuat lupta pentru desavarsirea procesului unirii. De-a lungul timpului au existat mai multe Constitutii, 1866, 23, 38, 52, 65 si 91, stipuleaza Romania este un stat national, suveran si independet, unitar si indivizibil.

Pe teritoriul tarii noastre au trait maghiari, germani si alte nationalitati. Dar din cauza numarului mic de minoritati, nu se pune problema organizarii lor in state autonome, membre ale unei federatii.

CAPITOLUL VI.FORMELE DE GUVERNAMANT.

Formele de guvernământ

Forma de guvernământ răspunde la următoarea chestiune: Cine exercită puterea suverană

în stat? Puterea poate fi exercitată de o singură persoană, de un grup restrâns de persoane sau de

către popor.

În consecinţă sub aspectul formei de guvernământ statele se clasifică în: monocraţii,

oligarhii şi respectiv democraţii.

*. Monocraţiile – reprezintă o formă de guvernământ în care puterea de stat se exercită de

către o unică persoană fizică.

Această persoană, de regulă, poartă titulatura de: împărat (imperator), rege, principe, prinţ,

preşedinte.

Forma de guvernământ a monocraţiei a fost des întâlnită în epoca antică şi în perioada

medievală, când au existat monarhiile absolute.

În perioada contemporană au existat monocraţii în: Germania, Italia, Spania şi fosta

U.R.S.S. în timpul conducătorilor: Hitler, Mussolini, generalul Franco şi I.V. Stalin.

*. Oligarhiile – constituie o formă de guvernământ în care puterea de state este deţinută de

o minoritate.

Minoritatea conducătoare este desemnată pe baza unor criterii prestabilite, cum ar fi:

vârsta, averea sau naşterea.

Această formă de guvernământ a dispărut în epoca contemporană.

*. Democraţiile – reprezintă o formă de guvernământ în care rolul predominant îl are

voinţa poporului.

Democraţiile antice greceşti nu erau veritabile deoarece la conducerea treburilor statului

participau doar cetăţenii, cu excluderea săracilor din cetăţi şi a sclavilor care reprezentau

majoritatea populaţiei.

Pentru a exista un regim democratic – în epoca contemporană – este imperios necesară o

implicare în viaţa publică a tuturor cetăţenilor capabili, fără deosebire de naţionalitate, avere,

religie, origine socială, sex sau apartenenţa politică.

*. Monarhia şi republica.

Această distincţie priveşte modul de desemnare a organului care îndeplineşte atribuţiile

şefului de stat.

Monarhia – este o formă de guvernământ în care şeful de stat este investit în mod ereditar

sau pe timpul vieţii, în timp ce republica – este acea formă de guvernământ în care şeful de stat

(fie organ unipersoanl, fie organ colegial) este ales pe un termen limitat şi prestabilit de popor

sau de parlament.

Faptul că un stat are o formă republicană de guvernământ nu înseamnă că în acea ţară

există un regim democratic.

Pe de altă parte, în epoca contemporană forma de guvernământ monarhică nu presupune

existenţa monocraţiei, adică a monarhiei absolute. Dimpotrivă, există o multitudine de state care,

deşi au o formă de guvernământ monarhică, manifestă o viaţă politică cu caracter democratic.

Practic, este vorba de aşa numitele monarhii constituţionale sau limitate, consacrate astăzi şi în

unele state europene occidentale (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Regatul

Olandei; Regatul Belgiei; Regatul Spaniol; Regatul Suediei, ş.a.

Romania – monarhie

Muntenia, Moldova si Transilvania anterior unirii au fost organizate pe baze monarhice. Unii autor spuneau ca era o monarhie temporara.

Dupa dubla alegere a lui Cuza,principatele au format o uniune reala. Din 1864 Principatele-Unite s-au organizat potrivit Statului dezvoltator al Conventiei de la paris, care prevedea prerogative “hospodarului”. Astfel acesta exercita potrivt art 4. si 5. atat puterea legiuitoare cat si puterea executiva.

Din 1866 s-a introdus principiul ereditatii. Potrivit Constitutiei de la 1866 Romania era organizata ca monarhie ereditara, in care monarhul avea o gama larga de atributii.Acesta exercita in colectiv cu reprezentanta nationala potrivit art 32, puterea legiuitoare si potrivit art 35 puterea executiva. Avea largi competente numind si revocand ministri, iar in domeniul judecatoresc avea, printre altele, drept de amnistie in materie politica.

Constitutia din 1923 nu aduce modificari de esenta in organizarea institutiei monarhiei in Romania. Institutia monarhiei inceteaza la noi odata cu abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, abdicare fortata impusa de puterea comunista.

Romania – republica

Primul act care a declarat Romania republica a fost legea nr.363 din 30 decembrie 1947, foarte curand inlocuita cu o lege fundamentala –  Constitutia de la 13 aprilie 1948. In perioada imediat urmatoare proclamarii Republicii Populare Romane, pana la adoptarea Constitutiei, unicul organ legiuitor a fost Adunarea Deputaitlor, iar calitatea de sef al statului a avut Prezidentul R.P.R. Astfel prima constitutie socialista prevedea ca intreaga putere in R.P.R apartine oamenilor muncii de la orase si state, care o exercita prin Marea Adunare Nationala, principiu ce va fi preluat de Constitutia din 24 septembrie 1952.Revolutia socialista a trecut intr-o etapa superioara. Acest fapt a fost macart, pe planul formei de stat, de declararea Romaniei ca republica socialista prin Constitutia din 1965. In focul evenimentelor din decembrie 1989 organele de conducere precum si comitele afiliate lor au fost desfintate, iar FSN-ul e la conducere. Ulterior, FSN se desfiinteaza si se enumera principiile noii organizari statele : pluralism politic, separatia puterilor in stat si economia de piata, forma de guvernamant a Romaniei fiind republica. Stabilirea formei de guvernamant a tarii noastre dupa evenimentele din decembrie 1989 a constituit obiectul unor discutii aprinse, unii considerand ca popoprul roman a optata pentru totdeauna pentru forma republicana, nici nu si-au pus problema legitimitatii ei, pastrarea acestia aparand ca o chestiune fireasca.

CAPITOLUL VII.MODURI DE EXERCITARE A PUTERII DE STAT – REGIMURI POLITICE

Sectiunea II – Principiul separatiei puterilor in stat.

Conceptia lui Montesquieu

Montesquieu afirma că orice om care ar deţine întreaga putere într-un stat

(legislativă, executivă şi judecătorească) ar fi tentat să abuzeze de ea41, de unde şi concluzia că

divizarea acesteia în părţi ce cooperează, dar se şi controlează reciproc este de natură a asigura

echilibrul şi stabilitatea puterilor şi, în mod deosebit, folosirea non-abuzivă a acestora.

Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune

capăt absolutismului când o singură persoană concentra toată puterea în stat, adică puterea de a

face legi, de a le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută

expresia monarhului „L’Etat c’est moi”, sintagmă care exprimă cel mai bine concepţia cu privire

la putere, dominantă până la Revoluţia franceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă

şi judecătorească, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri

trebuind să fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai la

separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasă pentru că poate duce la anarhie. Astfel,

din păcate, imediat după Revoluţia din 1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial „folosit mai

ales pentru a proteja autorităţile administrative de orice ingerinţă a tribunalelor”, întărindu-se în

loc să se limiteze puterea executivă de către puterea judecătorească. Aceasta a fost posibilă ca

urmare a înfiinţării unor structuri hibrid, administrativ-judecătoreşti, care soluţionau exclusiv

conflictele dintre autorităţi şi individ în locul autorităţilor judecătoreşti.

Controlul reciproc al puterilor presupune:

– căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acţiona în judecată

o altă putere sau structură a acesteia atunci când aceasta abuzează, încălcând legea;

– alegerea ori numirea funcţionarilor unei puteri de către o altă putere, ori prin

cooperare `ntre puteri;

– dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în

condiţiile legii (de regulă cu cooperarea unei alte puteri, pentru a se putea controla);

– avizul sau acordul reciproc `n exercitarea puterilor; de exemplu unele acte din

activitatea de reglementare separată a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de

mediere, conform legii, atunci când acestea diferă etc., deci Camerele Parlamentului se

controlează reciproc cooperând.

Ca urmare, reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului

separării, egalitătii, cooperării şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a

realizării interesului general în condiţiile legii, şi respectiv al exercitării nonabuzive a

puterii

Moduri de exercitare a puterii de stat. Regimuri politice.

Regimurile politice

Regimurile politice sau constituţionale reprezintă modalităţile şi tehnicile prin

intermediul cărora clasa politică dintr-un stat guvernează.

În doctrina Dreptului Constituţional autori celebri au identificat corelaţia dintre principiul

juridic – constituţional al separaţiei puterilor în stat, pe de o parte şi regimul politic sau

constituţional concret adoptat, la un moment dat, într-un stat, pe de altă parte.

Parafrazând un celebru doctrinar de Drept Constituţional şi Instituţii Politice „problema

modurilor de exercitare a puterii de stat în funcţie de repartizarea atribuţiilor între diverse

categorii de organe şi de raporturile dintre ele devine problemă fundamentală a statului şi deci a

dreptului constituţional” 2).

La analiza fiecărui tip de regim politic se vor avea în vedere, cu prioritate, raporturile

dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Nu intenţionăm să ignorăm cea de a treia putere

constituită în stat, respectiv puterea judecătorească, ci doar să subliniem faptul că legătura

fundamentală este între legislativ şi executiv.

Aceasta cu atât mai mult cu cât Montesquieu, autorul teoriei separaţiei puterilor în stat,

preciza: „din cele trei puteri de care am vorbit cea de a judeca este într-un anume fel nulă. Nu

mai rămân decât două” 3).

A). Regimul confuziunii puterilor etatice.

Regimul politic al confuziunii puterilor statului este denumit în doctrină şi regimul politic

„de adunare” şi constă în exercitarea de acelaşi organ al statului a puterii legislative şi a puterii

executive. Practic acest guvernământ se realizează prin concentrarea întregii puteri la nivelul

puterii legislative (parlamentului) care îşi subordonează autoritatea executivă.

Acest regim constituţional prezintă anumite inconveniente. Astfel, în ipoteza în care

organul legiuitor este dominat de o condiţie de partide sau de un partid politic, jocul politicoetatic

se transferă, practic, de la instituţiile etatice către partidele politice.

Statele socialiste au practicat un regim politic al confuziunii puterilor. În România

socialistă, Marea Adunare Naţională constituia organul suprem al puterii de stat. În raport cu

M.A.N. se subordonau toate categoriile de organe ale statului.

De principiu, confuziunea puterilor este de natură a determina hegemonia unei autorităţi în

raport cu celelalte autorităţi constituite în stat, ceea ce poate determina instaurarea unui regim

autoritar.

B). Regimul confuziunii al separaţiei rigide a puterilor etatice.

Acest regim politic mai este denumit în doctrină regimul politic prezidenţial. Este aplicat

în Statele Unite ale Americii, în unele state din America de Sud şi din Africa precum şi în

Republica Federativă Rusă.

Preşedintele statului deţine puterea executivă, în baza Constituţiei. El este ales prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pentru un mandat determinat în timp.

Fiind ales de popor, preşedintele prezintă aceeaşi legitimitate ca şi Parlamentul. El nu poate

dizolva Parlamentul şi nu poate fi demis din funcţie de către autoritatea legiuitoare. Miniştrii

răspund, din punct de vedere politic, exclusiv în faţa preşedintelui.

C). Regimul politic al separaţiei simple sau al colaborării puterilor publice.

Este cunoscut în doctrină sub denumirea de regim politic parlamentar.

Se caracterizează prin realizarea echilibrului între puterea legislativă şi puterea executivă.

Preşedintele Republicii este ales de către autoritatea legislativă.

Membrii guvernului răspuns, din punct de vedere politic, atât individual cât şi solidar în

faţa parlamentului.

De regulă, şeful de stat (preşedinte sau monarh) are atribuţii foarte restrânse în privinţa

conducerii treburilor publice.

Şeful puterii executive poate, în anumite condiţii, să dizolve Parlamentul.

Din punct de vedere istoric rădăcinile regimului politic parlamentare se regăsesc în Marea

Britanie.

D). Regimul semiprezidenţial.

Este denumit şi regim politic semiparlamentar. Acest regim întruneşte trăsături ale

regimului prezidenţial cu trăsături ale regimului parlamentar.

Preşedintele poate dispune de largi prerogative având legitimitate ca urmare a alegerii prin

scrutin naţional. Acesta poate dizolva parlamentul.

Preşedintele este şeful armatei şi poate participa la şedinţele Guvernului situaţie în care le

prezidează. El dispune de prerogative însemnate şi pe planul realizării externe a statului.

Acest regim politic este denumit semiprezidenţial deoarece la congruenţa elementelor

specifice regimului parlamentar cu elemente specifice regimului prezidenţial, cele din urmă sunt

precumpănitoare.

Regimul politic Marxist. Trasaturi fundamentale

• Caracterul “de clasa” al statului
• Subordonarea din treapta in treapta a organelor statului pana la organele de varf, ale puterii de stat (M.A.N.)
• Introduce o categorie aparte de organe – Procuratura
• Aparitia unor organe mixte, neprevazute de constitutie
• Rolul conducator al Partidului Comunist, ca partid unic (renuntarea la pluralismul politic)
• Discrepanta dintre normativitate si realitate
• Nationalizarea mijloacelor de productie. Introducerea unui regim juridic pentru proprietatea de stat fata de proprietatea particulara.
• Lipsa unui adevarat control al constitutionalitatii
• Ipocrizia normativa: “suveranitatea poporului” etc.

TITLUL II.REGLEMENTAREA JURIDICA A PUTERII STATALE. TEORIA GENERALA A CONSTITUTIEI.

 

CAPITOLUL I.CE ESTE CONSTITUTIA?

 

Notiunea de Constitutie.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine din substantivul latin

„constitutio” care înseamnă „aşezare cu temei” sau „starea unui lucru”, inclusiv de structură a

acestuia. Conceptul de constituţie a apărut încă din Grecia antică, ca prima lege care

fundamentează şi organizează societatea.

În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789, se arată „Orice

societate în care garanţia drepturilor şi separaţia puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie.”

În preambulul Constituţiei americane din 1787 se arată „Noi, poporul american, în vederea

formării unei uniuni perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştii interioare, asigurării apărării

comune, dezvoltării, bunăstării generale şi asigurării binefacerilor libertăţii pentru noi şi urmaşii

noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie…”103. Observăm că autorul constituţiei trebuie

să fie poporul. Constituţia poate fi definită în diferite forme şi din varii perspective: ea este un

sistem de norme fundamentale, esenţiale, principale şi prin aceasta, reluând cuvintele lui

Ihering, ea este „sora geamănă a libertăţii”. Constituţia este un „pact social” între guvernaţi şi

guvernanţi; ea este actul prin care s-a naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului de

popor liber; este forma prin care se tinde la „raţionalizarea puterii şi a statului”; este

organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă. Paul Negulescu a definit

Constituţia ca fiind „principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru

între diferite puteri ale statului, precum şi drepturile”. În concepţia lui André Hauriou, într-un

sens foarte general, prin Constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează

organizarea şi funcţionarea statului. Un alt constituţionalist, Benoit Jeanneau, defineşte

constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea şi activitatea

statului, iar în sens formal, ca documentul care reglementează instituţiile şi care nu poate fi

elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de

drept. Într-o concepţie autentic democratică, esenţa constituţiei constă în reflectarea politicojuridică

a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a

intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de

cucerire prin competiţie electorală democratică a puterii şi exercitarea acesteia pentru

înfăptuirea „binelui comun” al poporului.

Constituţia are un caracter politic. Este un rezultat al luptei politice dintre putere şi

opoziţie în cadrul Adunării Constituante.

Astfel, aceasta depinde şi de structura politică a adunării constituante, ştiut fiind că

tezele constituţionale sunt iniţial votate în adunarea constituantă, impunându-se votul

majorităţii calificate. De asemenea, în faza a doua, Constituţia este votată prin referendum,

deci de majoritatea populaţiei cu drept de vot. Astfel, interesul general instituit, reglementat şi

apărat prin constituţie poartă amprenta celor două majorităţi rezultate ale luptei politice atât

din societate,cât şi dintre reprezentanţii acesteia `n cadrul Adunării Constituante.

Din punct de vedere al politologiei, Constituţia a fost definită, de pildă, ca fiind

ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare.

Prof. Tudor Drăganu precum şi prof. Ion Deleanu definesc Constituţia ca fiind acea lege

care, având forţa juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât

principiile structurii social-economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului

bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale, cetăţeneşti şi stabileşte

datoriile corespunzătoare acestor drepturi.

Deosebirea dintre constitutii si alte legi.

Pentru delimitarea cat mai exacta a continutului si sferei conceptului, constitutia trebuie detasata de celelalte legi, acte normative adoptate potrivit unei proceduri prestabilit de catre parlament, care si ele exprima – sau ar trebui sa exprime – vointa suverana a poporului, bucurandu-se de suprematie fata de celelalte izvoare ale dreptului. Astfel, in privinta adoptarii se remarca faptul ca numai o adunare special constituita poate adopta constitutia, pe cand legea este opera parlamentului. Spre deosebire de constitutie, celelalate legi organice si ordinare sunt votate de parlament. De asemenea, trebuie specificat ca, de cele mai multe ori, aceste doua categorii de legi nu sunt adoptate cu vot nominal, ci “prin bile”, potrivit regulamentelor de functionare a celor doua Camere.

Si in privinta modificarii exista deosebire intre constitutie si celelalte legi, prima neputand fi revizuita decat cu anumite limite stabilite in cuprinsul sau – ca cele  prevazute  in art 147 si numai potrivit unei prodceduri stabilite de aceasta, prin intermediul unei legi constitutionale, lege ce urmeaza a fi supusa referendumului.

De asemenea, forta juridica deosebeste cele doua categorii de legi. O alta deosebire este momentul intrarii in vigoare. Constitutia intra in vigoare dupa ce a fost adoptata de popor prin referendum.

CAPITOLUL II. APARITIA SI DIFUZAREA CONSTITUTIEI.

Aparitia constitutiei.Constitutii scrise si constitutii cutumiare.

Apariţia Constituţiei. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, utiliza cuvântul constituţie făcând prima referire din istorie în acest sens care se apropie de conţinutul actual al noţiunii. În imperiul roman se utiliza constitutio principis (legea imperială) care nu avea nici forma şi nici conţinutul unei constituţii. Cuvântul constituţie este utilizat pentru prima dată de J.J. Rousseau în „Contractul social” pentru desemnarea legii fundamentale. Teoreticienii revoluţiei franceze întrebuinţau cuvântul constituţie pentru a desemna legile pentru organizarea statului şi pentru proclamarea drepturilor individului, chiar dacă acestea nu se regăsesc în acelaşi act normativ. Proclamarea şi garantarea drepturilor individului s-a făcut prin proclamaţia franceză adoptată la 26 august 1789. Cuvântul constituţie a fost pentru prima dată utilizat în ţara noastră în Aşezământul lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1740, dar avea înţeles de lege ordinară şi reglementa modernizarea sistemului financiar. Prima constituţie apărută în lume este Constituţia engleză al cărei proces de formare a început odată cu adoptarea Magnei Charta Libertatum (1215) şi a continuat şi după apariţia primei constituţii scrise. Prima constituţie scrisă este considerată constituţia americană din anul 1787. În Europa prima constituţie scrisă este cea din Franţa (1791). Ea a fost urmată de constituţiile din Suedia (1809), Norvegia (1914), Olanda (1915) etc. Doctrina arată că urmele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte fundamentale constituţionale în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise). Deci constituţiile pot fi scrise sau nescrise.

Constituţiile cutumiare sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente. Reguli constituţionale cutumiare a avut şi Franţa, legile de succesiune la tron – care admiteau principiul eredităţii, adevăratele legi fundamentale, respectate întocmai. Momentul apariţiei constituţiei scrise nu este acelaşi cu cel al apariţiei constituţiei cutumiare, chiar dacă au aceeaşi cauză de apariţie, şi anume lupta burgheziei de a prelua şi puterea politică. Constituţia cutumiară este rezultatul experienţei practicii şi a tradiţiei în domeniul relaţiilor sociale fundamentale statale ale unui popor. Ex.: constituţia britanică, australiană, a Noii Zeelande, Canadei, Israelului etc. Începând cu secolul al XVIII-lea se impune constituţia scrisă pe considerentul că ea oferă precizie, certitudine, claritate. De asemenea se impune o constituţie scrisă şi sistematică fiindcă aşa cum scria Thomas Poine „Nu există constituţie, dacă ea nu poate fi pusă în buzunar”. Constituţia scrisă apare ca o reacţie împotriva cutumei (obiceiului), cutuma fiind considerată incertă, incompletă, greu de dovedit întinderea şi numărul cutumelor în continuă mişcare. Burghezia dorea reguli scrise, precise, clare, fără incertitudini, permanente şi intangibile, superioare guvernanţilor. Acestea ofereau burgheziei precizie în lupta sa contra feudalismului cutumiar.

La. baza Constituţiei scrise se află o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus alături de idei ca cele ale contractelor scrise, domniei legii, contractului social, a rabatului educativ al constituţiei care ridică pe individ la statutul de cetăţean prin cunoaşterea drepturilor sale. Ideea contractelor scrise s-a născut în Anglia în relaţiile acesteia cu coloniile sale, dar şi în luptele interne având ca scop limitarea puterii regale şi consfinţirea unor drepturi şi libertăţi materializate în încheierea unor pacte scrise din care amintim: Magna Charta Libertatum din 1215; Habeas Corpus Act din 1679; Bill of Rights din 1688; Actul de stabilire a succesiunii la tron din 1700 etc. Tot în practica constituţională engleză s-a născut şi ideea domniei legii care de asemenea a stat la baza apariţiei constituţiei scrise. Cel mai eficient mijloc de afirmare a domniei legii a fost însă constituţia scrisă. Ideile constituţiei scrise, a superiorităţii acesteia, în raport cu cea cutumiară, nescrisă, a fost materializată în constituţia americană din 1787, în cea franceză din 1791 ca şi în toate celelalte constituţii ce au urmat. Teoria domniei legii, de origine engleză, a început să se dezvolte din secolul al XIII-lea. Ea susţine că regula de drept trebuie să fie respectată, cât timp nu a fost modificată sau abrogată. Teorie domniei legii presupune trei idei: guvernanţii nu au o putere arbitrară pentru că aceasta derivă din lege; regula de drept se aplică atât indivizilor cât şi statului; toate regulile de drept formează regimul constituţional, neexistând unele de o valoare superioară altora. Această teorie a avut drept efect adoptarea actelor (pactelor) constituţionale britanice, deja enumerate. Aplicarea acestei teorii a avut, însă, efecte diferite. Efectul în Anglia a fost inexistenţa diferenţierii de forţă juridică între normele juridice şi deci a lipsei controlului de constituţionalitate a legii, iar în Franţa crearea diferenţierii dintre legile constituţionale şi celelalte acte normative şi deci, apariţia controlului de constituţionalitate a legii. Această diferenţiere s-a datorat temerii francezilor de a nu se înlocui o dictatură personală (regală) cu cea colectivă (parlamentară). Teoria contractului social este apropiată de teoria drepturilor naturale. în contractul social trebuie înscrise drepturile cetăţenilor, iar acesta să fie adoptat potrivit unei proceduri specifice. Teoria contractului social va fi examinată mai amănunţit într-o altă parte a demersului nostru. Statul, care trebuie să respecte drepturile cetăţenilor, este cel mai important efect contractului social şi scopul acestuia. Contractul social trebuia înscris într-un document cu forţă juridică supremă şi care să îndeplinească şi celelalte trăsături ale unei legi fundamentale, pentru că numai aşa putea să fie favorabil burgheziei şi să-i sprijine scopurile în menţinerea şi exercitarea puterii, deja instaurate.

CAPITOLUL III.FORME DE ADOPTARE A CONSTITUTIEI

Forme de adoptare a constitutiei.

Dintre modurile de adoptare a constituţiilor, le amintim pe cele mai importante, care sunt: constituţia acordată statutul (constituţia plebiscitară) pactul constituţia convenţie, având ca variantă constituţia referendară şi constituţia parlamentară

a) Constituţia acordată – este în fapt constituţia dată de către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa (se mai numeşte chartă concedată). Este criticată fiind considerată cea mai rudimentară (ex.: Constituţia Franţei dată de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814, Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848 ş.a.)

b) Statutul – este o variantă mai dezvoltată a constituţiei acordate. De regulă statutul acordat de monarh este ratificat prin plebiscit. Plebiscitul permite să se spună da sau nu şi permite formularea şi introducerea de amendamente. (Ex. Constituţia lui Carol al II-lea din 1938 supusă plebiscitului din 21 febr. 1939, Statutul Albertin – 1848, Statutul lui Cuza – 1864). Această aprobare prin plebiscit (care nu trebuie confundat cu referendumul) nu o transformă în constituţie democratică pentru că plebiscitul este o alterare, în sensul cezarismului, a referendumului. Există asemănări cu constituţia pact, dar şi o importantă deosebire, şi anume că iniţiativa adoptării unei constituţii pact aparţine şefului statului, dar şi parlamentului, în timp ce în cazul statutului aceasta aparţine numai şefului statului.

c) Pactul – este o variantă considerată ca un contract între rege şi popor, acesta din urmă fiind reprezentat prin parlament, postându-se prin urmare pe poziţii egale. (Ex. Charta de la 14 august 1830 din Franţa şi constituţiile române din 1866 şi 1923). Prin ea se limitează puterea monarhului punându-i-se anumite condiţii. S-a adoptat ca urmare a unor mişcări revendicative şi ca un mod de acces la tron al unui prinţ străin, când profitându-se de conjuncturi favorabile, s-au putut impune regelui unele revendicări.

d) Constituţia convenţie – este operă a unei adunări numită convenţie special aleasă pentru a adopta constituţia, exprimând convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, motiv pentru care ea era considerată deasupra parlamentului având dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituţionale. Exemple constituţiile franceze din 1791, 1848, 1873 şi 1946 unde convenţia (de tip SUA) a fost înlocuită cu adunarea constituantă. Adunarea constituantă putea decide chiar în dezacord cu cei care au desemnat-o. Pentru îndreptarea acestei situaţii s-au propus ca metode: referendumul sau chiar insurecţia, prevăzută de art.35 din Constituţia Franceză din 24 iunie 1793, care nu a putut fi acceptată datorită caracterului său violent şi care este dincolo de drept.

e) Constituţia parlamentară – este apărută ca modalitate de adoptare a constituţiei în special după cel de-al doilea război mondial; prin această modalitate adoptându-se constituţiile de către parlamente, în ţările din estul Europei. Iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică şi adoptarea sunt prerogative ale parlamentului. Adoptarea constituţiei de către parlament se face cu o majoritate calificată (de regulă de 2/3). Exemple: constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965.

CAPITOLUL IV.REVIZUIREA CONSTITUTIEI

Constitutii rigide si constitutii flexibile

A.  Constitutiile flexibile sau suple

Constitutiile flexibile (suple) se caracterizeaza prin faptul ca regulile de conduita, pe care Ie stabilesc, au aceeasi valoare din punct de vedere juridic ca si legile ordinare, putand fi modificate conform procedurii legislative obisnuite. Bineinteles ca. intrucat in tarile cu constitutii flexibile nu se face nici o deosebire de ordin procedural intre legile constitutionale sj celelalte legi. crearea unei categorii aparte de legi, cum este cea a legilor organice care. inunele sisteme de drept se bucura de o forta juridica superioara legilor ordinare, nu se poate concepe.

in masura in care orice lege poate modifica oricand constitutia, este evident ca problema verificarii conformitatii unei legi ordinare cu constitutia nici nu se pune in tarile cu constitutii flexibile. De aceea, aceste tari nu cunosc organe speciale competente sa declare neconstitutionale legile ordinare contrare unui principiu constitutional.

Dar daca constitutiile flexibile nu se bucura de o suprematie juridica fata de legile orditiarc, ele nu pot fi totusi echivalate pe plan politic, cu acestea din urma. Intr-adevar. constitutiile definesc insasi osatura de baza a intregii vieti publice si private a unei colectivitati umane, precum si coordonatele de perspectiva ale dezvoltarii ei. De aceea, orice incercare tinzand la inlocuirea sau modificarea lor este de natura sa rascoleasca divergente de interese si sa dezlantuiasea profunde pasiuni politice contradictorii, intrucat, in aceste conditii, o frecventa si grabita repunere in discutie a constitutiilor devine de regula greu de realizat in practica, va fi inevitabil.ca ele sa dobandeasca, in fapt, chiar in tarile cu constitutii flexibile, o stabilitate mai marc decat celelalte legi.

Astazi, constitutiile scrise flexibile sunt o raritate (de exemplu, constitutia Noii Zcelande).

B.  Constitutii rigide

Constitutia nu poate fi conceputa ca un monument peren, destinat sa reziste vicisitudinilor secolelor si niei macar ale deceniilor. Ca toate celelalte reglementari juridice, constitutia reflecta conditiile economice, sociale si politice existente intr-o societate Ia un moment dat al istoriei si urmareste sa creeze structurile si formele organizatorice cele mai adecvate dezvoltarii ei ulterioare. Societatea umana este insa intr-o continua schimbare. Ceea ce este valabil astazi, maine poate deveni perimat. Pe de alta parte, una din caracteristicile reglementarilor juridice consta in faptul ca ele prefigureaza anumite fagasurimenite sa canalizeze dezvoltarea societatii intr-o directie sau alta. Atat aceste directii, cat si modalitatile de infaptuire a scopurilor urmarite, se pot dovedi insa, confruntate cu realitatile, nccorcspunzatoare. Tocmai din acest motiv, constitutiile, ca si alte reglementari juridice, nu pot ramane imuabile, ci trebuie sa se adapteze dinamicii sociale. Aceasta idee a tos t consacrata intermeni categoriei atat de Constitutia franceza din 1971. care spunea: ..Adunarea NationalaConstituanta declarji ca’natiunea are dreptul imprescriptibil de a modifica constitutia’, cit si de Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1793, potrivit careia: ,.Un popor are intotdeauna dreptul de a revedea, de a reforma si de modifica constitutia sa.’ in timpurile noastre, atat Pactul international-cu privire la drepturile economice, sociale si culturale din 19 decembrie 1966. cat si cel privitor la drepturile civile si politice din 16 decembrie 1966. adoptate de O.N. U., orienta ndu-se pe aceeasi linie de gandire. prevad: ..Toate popoarele au dreptul de a dispune de eleinsele. In .virtutea acestui fapt, ele isi determina liber statutul politic.

Limitele revizuirii.

Se pune intrebarea, revizuirea poate sa aiba orice continut ? Este permis sa se aduca amendamente oricarui articol sau exista si reguli intangibile ? Este licit sa se introduca in constitutie orice dispozitie sau existareguli care nu au acces aici ? Poti oricand, in orice imprejurari sa recurgi la revizuire sau exista momente, imprejurari in care nu este posibil acest lucru? Poti sa aduc modificari constitutiei indiferent de consecintele lor pe planul drepturilor si liberatilor fundamentale ? Cu alte cuvinte care sunt limitele revizuirii ?

In doctrina, admintandu-se ideea unor limite ale revizuirii, s-a facut distrinctie intre limite exprese si limite tacite ale revizuirii, intre limite superioare si limite inferioare si in sfariste intre limite heteronome si limite autonome :

1. Limite exprese – sunt cele prevazute expres in textul constitutional. Astfel, de exemplu, Constitutia franceza din 1958 enunta ca forma republicana de guvernamant nu poate face obiectul unei revizuiri.
2. Limite tacite – nefiind, deci, prevazute in textul constitutiei, trebuiesc deduse pe calea interpretarii acestuia. Astfel, de exemplu, in doctrina elvetiana, vorbindu-se de limite superioare si limite inferioare ale revizuirii se da exemplu pentru prima categorie imposibilitatea modificarii Constitutiei Elvetiei in sensul abolirii structurii federale sau in sensul abrogarii art4 care consacra principiul egalitatii tuturor elvetienilor in fata legii, limite ce nu sunt prevazute expres in Constitutiei.
3. Limite heteronome – sunt cele impuse de dreptul international, daca in sistemul de drept respectiv se admite ideea superioritatii acestuia, sau a prioritatii sale in anumite domenii (cum ar fi la noi, in domeniul drepturilor omului).
4. Limite autonome – sunt cele impuse de dreptul intern.

In legatura cu intinderea revizuirii se vorbeste de revizuire partiala si revizuire totala sau revizuire limitata si revizuire globala.

Se face deosebire intre revizuirea totala si cea partiala atat dupa un criteriu formal cat si unul material.Potrivit primului criteriu revizuirea totala are loc atunci cand noua constitutie ia locul vechii constitutii. Revizuirea partiala are loc atunci cand numai o parte din articole sunt modificate

Potrivit criteriului material o revizuire este totala atunci cand modifica institutii sau principii fundamentale consacrate de constitutie si este partiala cand prin modificarile facute nu se aduc atingeri fundamentale puterii politice.

Initiativa revizuirii.

Initiativa revizuirii este atribuita cel mai adesea unor organe importante ale statului, mai ales in constitutiile mai vechi. Astfel de exemplu, art 5 al Constitutiei SAu din 1787 prevede „Congresul, ori de cate ori va fi considerat necesar de catre doua treimi din amblee camere, va propune amendamente la aceasta constitutie, sau, la cererea corpurilor legiuitoare a doua treimi din statele componente, va convoca o convetie pentru propunerea de amendamente. Deci, initiativa are doar puterea legiuitoare.

Potrivit Constitutiei noastre din 1923 aceasta putea fi modificata din initiativa regelui sau a oricarei din adunarile legiutoare. In alte constitituii aceasta initiativa apartine si executivului si legislativului. De asemenea sunt unele constitutii care atribuie revizuirea unor autoritati publice si a unui numar de cetateni, exemplu Elvetia 100.000.

De asemeana actuala Constitutie a Romaniei prevede ca initiativa poate apartine si cetatenilor, 500.000 de cetateni sunt necesari.

CAPITOLUL VI.CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR

Necesitatea instituirii controlului constitutionalitatii legilor.

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii, acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe.

Unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi, acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii şi deci eliminarea posibilelor cauze care determină ca legile ordinare să încalce prevederile constituţiei. În unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la prima vedere, imposibilă. Cu toate acestea, practica constituţională a statelor a învederat posibilitatea existenţei acestei situaţii, iar existenţa instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.

2. Organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor.

 

 Doctrina juridică a clasificat acest control în funcţie de organul de stat chemat a verifica constituţionalitatea legilor. Intr-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Credem totuşi că o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor se poate realiza clasificându-1 pe criteriul organului ce-1 realizează – în două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are avantajul de a evoca şi procedura diferiră după care se realizează controlul.

a)           Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic.

în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care votează şi constituţia este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi constituţia pe care Ie-a adoptat.

b)           Controlul   constituţionalităţii   legilor   exercitat   printr-un   organ
jurisdicţional. Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-zise. Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este controversat. Cât priveşte fundamentarea sa ştiinţifică, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în practica constituţională a multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti singure şi l-au arogat.

Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului constituţional. De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită „colaborare a puterilor” în vederea realizării aceloraşi scopuri, puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi „regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor”.

Controlul prin opinia publica. A fost proclamat de Adunarea constituanta franceza din 1791, spunându-se ca atunci când guvernamântul violeaza drepturile poporului, insurectia este pentru popor nu numai un drept, ci si o îndatorire. Rezulta, de aici, ca revolta, insurectia devine sanctiunea neconstitutionalitatii actelor de guvernare. Acest procedeu a fost calificat ca primitiv, în afara exigentelor pe care le implica o constitutie scrisa, întrucât, sanctiunea neconstitutionalitatii ar putea fi mai arbitrara decât delictul de neconstitutionalitate.

Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratica. Ea se practica în unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul legislativ. Dar câteva inconveniente serioase nu pot fi ignorate:

– consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, în considerarea unor semnificatii si implicatii politice, or neconstitutionalitatea, în sens strict, este o problema de specialitate juridica, si ca atare, este greu de acceptat ca solutia rezultata din referendum va fi indubitabil pertinenta si corecta, mai ales atunci când se pun probleme complexe care nu pot fi turnate în tiparul DA sau NU;

– organizarea referendum-ului este laborioasa si costisitoare, devenind practic imposibila atunci când se invoca frecvent situatii de neconstitutionalitate;

Controlul exercitat printr-un organ politic.      Acest sistem a fost propus si experimentat, cu rezultate discutabile, în Franta. El are la baza urmatoarele idei:

– desi prin obiectul sau, controlul constitutionalitatii legilor este de natura juridica, el vizând asigurarea conformitatii legilor cu constitutia, are totusi si valente de control politic, urmârind asigurarea suprematiei si intangibilitatii asezamântului politic  si juridic fundamental al statului;

– daca legea este expresia manifestarii de vointa a unei adunari reprezentative, atunci controlul conformitatii legii cu constitutia trebuie sa apartina logic, moral si politic, tot unui corp reprezentativ.

Controlul exercitat printr-un organ politic ramâne, însa, discutabil sub anumite aspecte, dintre care mentionam:

– instituirea unei autoritati politice, în afara parlamentului, cu drept de control asupra lui, vine în contradictie cu rolul reprezentativ al parlamentului;

– controlul constitutionalitatii legilor cuprinde, în esenta sa, o importanta componenta juridica, astfel încât el nu poate fi fondat si desfasurat din perspectiva unor premise exclusiv politice.

Controlul printr-un organ jurisdictional. Este considerat, de o mare parte a doctrinei mai eficace decât controlul politic si mai potrivit cu natura lucrurilor, din urmatoarele considerente:

Controlul printr-un organ unic, special si specializat. A aparut între anii 1920-1930 în Cehoslovacia si Austria, raspândindu-se dupa al doilea razboi mondial aproape în toata Europa. Promotorul acestui sistem, care a devenit modelul european, a fost Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special si specializat prezinta, cel putin, urmatoarele avantaje:

– degreveaza jurisdictiile de drept comun de competenta de a verifica, în litigiile dintre particulari, constitutionalitatea legilor, eliminându-se astfel  din domeniul constitutionalitatii practica judiciara contradictorie ;

– confirmarea  conformitatii legii cu constitutia, sau dimpotriva, infirmarea acesteia este opozabila tuturor, producând deci un efect mult mai puternic decât autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare, care în principiu produce efecte doar între parti;

– cadrul strict în care se realizeaza verificarea constitutionalitatii legii reduce considerabil insecuritatea juridica.

În concluzie, comparând diferitele sisteme, cu avantajele si dezavantajele lor, rezulta ca, daca necesitatea controlul constitutionalitatii legilor apare perfect justificata, modalitatile lui de exercitare ramân imperfecte si discutabile. Aceasta nu împiedica, însa, utilizarea lor în practica, fiecare stat adoptând modalitatea pe care o considera adecvata.

Controlul constitutionalitatii legilor in tara noastra. Se face prin CCR acum, vezi pag 299.

SUBTITLUL II. CONSTITUTIA ROMANIEI IN PERSPECTIVA DEZVOLTARII ISTORICE.

CAPITOLUL I.APARITIA CONSTITUTIEI IN TARA NOASTRA.

Originile constitutionalismului in Romania.

Transformarile specifice epocii moderne incep sa se produca in societatea romaneasca la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in prima jumatate al secolului al XIX-lea, mai tarziu decat in vestul Europei. Acest fapt se explica prin indelungata stapanire otomana si mentinerea Tarilor Romane in sfera de influenta a marilor puteri vecine (Austria si Rusia).

Sub impactul ideilor revolutionare europene, in special a celor franceze, se intensifica framnatarile si miscarile pentru reforme in toate domeniile societatii, pentru unitatea statala, miscari care culmineaza cu revolutia de la 1848 si infaptuirea statului national in 1859.

Toate aceste schimbari s-au reflectat in initiativa unui grup de boieri progresisti de a elabora un proiect de constitutie(1822) precum si in elaborarea , in timpul ocupatiei rusesti(1828-1834), a unui cod de legi care viza organizarea statala a Principatelor- Regulamentul Organic.

In 1848, in ziua de 9 iunie, Adunarea de la Islaz adopta o Proclamatie. La 11 iunie, domnitorul Gheorghe Bibescu aproba noua Constitutie care ii fusese prezentata.

In 1864, pentru a inlatura opazitia boiereasca conservatoare, A.I.Cuza da o lovitura de stat si impune “Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris” (Statutul lui Cuza) impreuna cu noua lege electorala. Dupa abdicarea lui Cuza in 1866, la tronul tarii este adus un principe strain, instaurandu-se astfel monarhia straina(familia de Hohenzollern), ceea ce impune adoptarea unei noi constitutii ce va ramane valabila, cu unele modificari pana in 1923. In aceasta perioada Romania si-a cucerit independenta(1877-1878) si s-a proclamat regat(1881)

 

Principalele momente in evolutia constitutionalismului romanesc

Constitutia carturarilor(1822)

• Proiect a unui grup de boieri progresisti care viza organizarea statului ca monarhie constitutionala
• Si-a desavarst unitatea statala(unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei cu Romania)-1918
• Pe plan economic a cunoscut un ritm mai intens de dezvoltare a industriei, agriculturii,comertului, conturandu-se corespunzator si sructurile sociale specific capitaliste(burghezia, muncitorimea).

Drept urmare a acestor transformari, in 1923 se adopta o noua Constitutie.

Perioada dintre aceste doua razboaie mondiale se caracterizeaza prin evolutia democratica a societatii ramanesti, evolutie intrerupta de instalarea dictaturii regelui Carol al II-lea in 1938, dictatura consfintita printr-o noua constitutie.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, prin delimitarea sferelor de influenta a Uniunii Sovietice. In 1947, monarhia este inlocuita cu republica, iar perioda urmatoare, partidul comunist isi impune controlul.

Constitutiile adoptate in 1948,1952,1965 consacra noua forma de guvernamant- republica, cat si noul regim politic- regimul comunist si astfel intrarea statului roman in randul statelor nedemocratice comuniste.

Revolutia din decembrie 1989 a pus capat regimului comunist, creand premisele pentru transformarea Romaniei intr-un stat de drept si instaurarea unui regim politic democratic. In 1991 este adoptata noua Constitutie a Romaniei.

Regulamentul organic

• Elaborat in timpul ocupatiei rusesti(1828-1834) instaurate in urma razboiului ruso-turc din 1828
• Este un cod de legi care vizeaza intreaga organizare si conducere a Principatelor
• Afirma principiul separarii puterilo in stat. Puterea era executiva:domn, sfat administrativ, legislativa:adunarea obsteasca, judecatoreasca:instante judecatoresti

Statutul lui Cuza

• Cuprinde principii ale organozarii puterilor in stat
• Consacra independenta legislativa a tarii

Constitutia din 1866

• Forma de guvernamant:monarhia constitutional ereditara in familia princepelui Carol de Hohenzollern
• Proclama denumirea oficiala a statului:Romania
• Afirma separarea puterilor in stat
• Mentine sistemul de vot cenzitar
• Reglementeaza drepturile fundamentale ale cetatenilor:libertatea cuvantului, a presei, a intrunilor, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini.

Constitutia sin 1923(Constitutia Unirii)

• Consacra Marea Unire din 1918
• Proclama drepturi si libertati egale pentru toti(originea etnica, limba, religia nu impiedica exercitarea drepturilor)

Constitutia din 1938

• Consacra juridic dictatura regala si restrange drepturile si libertatile democratice
• Concentreaza puterea in mainile regelui Carol al II-lea

Constitutia din 1948, 1952, 1965

• Proclama noua forma de guvernamant:republica(populara-1947 si socialista-1965)
• Creeaza cadrul juridic al viitoarelor nationalizari(1948)
• Stabileste principiul planificarii centralizate a econumiei
• Consacra desfiintarea pluralismului politic(1952)
• Stabilesc rolul de forta conducatoare a unui singur partid politic, creandu-se astfel premisele pentru incalcarea principiului separarii puterilor in stat
• Reprezinta baza juridica a regimului comunist

Constitutia din 1991

• Realizeaza cadrul juridic necesar statului de drept, democratic.

CAPITOLUL II.CONSTITUTIILE BURGHEZE DIN ROMANIA.

Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris

Întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului „Statutul desvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858”, cunoscut în istorie sub denumirea de „Statutul lui Cuza”, şi legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituţie a României.

Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Statutul lui Cuza mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli privind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului

Constitutia de la 1866.

Premisele istorice. În baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară. Astfel, el adoptă Legea agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României. Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă, de asemenea, Codurile penal, civil şi comercial şi se organizează armata. În anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia României.

Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus. Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziţii generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).

Constituţia consacră în chiar primul articol că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”.

Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât priveşte Adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere. Cât priveşte Senatul, corpul electoral era împărţit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiţii şi anume: un venit „de orice natură de 800 galbeni” şi vârsta de 40 de ani.

Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile monarhiei ereditare, şi numai a unei monarhii străine.

4. Constituţia României din 29 martie 1923

Premisele istorice. Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante. A doua jumătate a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. In 1921 se realizează reforma agrară. In lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii, transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă (1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923.

Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume: Despre teritoriul României; Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre puterea armată; Dispoziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi.

Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40 de ani împliniţi.

Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ. În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101 – care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlul constituţionalităţii legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite.

Constituţia României din 28 februarie 1938                                                 ‘

Premisele istorice. Premisele istorice ale acestei Constituţii trebuie căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente. In condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.

Conţinutul Constituţiei. Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României: Despre datoriile şi drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre oştire; Dispoziţii generale; Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale.

Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat „capul statului” (art. 30).

Regele exercită puterea legislativă prin Reprezentanţa naţională, le având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii.

Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.

Incepând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor internaţionale, la contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a României se observă un avânt industrial. Regele desfiinţează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena (30 august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia sete suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este investit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri.

CAPITOLUL III.CONSTITUTIILE SOCIALISTE DIN ROMANIA.

Constituţia din 13 aprilie 1948

Premisele istorice. Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară. In aceste condiţii istorice, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaţilor şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale.

Conţinutul Constituţiei. Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şt parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).

Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului.

Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului (art. 3). Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1 muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.

7. Constituţia din 24 septembrie 1952

Premisele istorice. Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţia în consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în nişte parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat Al celui de-al doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială(cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X).

8. Constituţia din 21 august 1965

Premisele istorice. Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai politice ci şi statale de către un singur partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi societate.In campania electorală din 1961 s-a lansat iniţiativa elaborării unei constituţii.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ce le-a suferit, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dispoziţii finale (IX).

 

 

CAPITOLUL IV.NOUA CONSTITUTIE A ROMANIEI.

Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din decembrie 1989

Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora Constituţia României.

In România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului dictatorial şi – firesc – şi dispoziţiile constituţionale corespondente, în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.

După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care nu au fost abrogate expres sau tacit. In această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului, desigur cu unele modificări.

Cât priveşte actele adoptate după victoria Revoluţiei din decembrie 1989, unele dintre le au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţia din anul 1991.

Actele cu caracter constituţional adoptate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.

Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003

Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul din punctele formulate în programele şi platformele forţelor politice.

Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său. Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti desemnaţi în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi parlament prin termenul experţi. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei României a fost o comisie parlamentară, specială, subordonată numai Adunării Constituante.

Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară cât şi din străinătate.

Rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil exprimat la răspunsul „Da” 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul „Nu”, 2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule 248.759 (2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie 1991). La aceeaşi dată o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.

Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 a Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

 

Conţinutul Constituţiei. Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ.

Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. în capitolul întâi purtând denumirea dispoziţii comune sunt stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul II, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămat de către o autoritate publică). In capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a respecta Constituţia şi legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei; îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, în Capitolul IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole au şi secţiuni.

Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de Conturi.

Titlul V- Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii legilor, iar titlul VI, Integrarea euroatlantică, reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148), respectiv aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).

Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei.

In fine, Titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente