Punct de vedere cu privire la ordonanţa nr. 13 din 31 ianuarie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

Punct de vedere cu privire la ordonanţa nr. 13 din 31 ianuarie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

 

Ordonanţa nr. 13 din 31 ianuarie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, a suscitat un real interes cetăţenilor din România. Drept dovadă, au existat 6 zile consecutive, în care cetăţenii, în special din Bucureşti dar şi din alte oraşe, au protestat împotriva atât a conţinutului ordonanţei şi a modificărilor pe care aceasta le avansează, dar şi împotriva modului prin care aceasta a intrat în vigoare şi anume ordonanţa de urgenţă.

Cu privire la conţinutul ordonanţei, arătăm că aceasta propune modificări, de natură penală, care în contextul nivelului ridicat de coruptie în România, atât la nivel local, judeţean cât şi central, aceste modificări nu s-au arătat a fi in interesul cetăţenilor.

Astfel, infracţiunea de abuz în serviciu, reglementată de art. 297 Cod Penal, are, actualmente, un conţinut care nu stârneşte probleme în tragerea la răspundere a funcţionarului public care săvârşeşte o astfel de faptă. Motivaţia modificării acestui articol, a fost punerea în acord cu decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.246 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională a avut câteva paragrafe ȋn care a antamat problematica pragului valoric și a conceptului de gravitate ȋn cadrul infracțiunii de abuz ȋn serviciu. Astfel, ȋn cuprinsul paragrafului nr. 71 din decizia mai sus menționată, Curtea Constituțională pune ȋn vedere că la solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneţia a adoptat un raport asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală. Se arată de către Curte, prin acest raport, că, o prevedere penală prea generală devine foarte problematică ȋn raport de art. 7 din Convenția Europeană  a Drepturilor Omului. De asemenea, s-a avut ȋn vedere, tot prin același raport, că ar trebui ca prevederile abuzului ȋn serviciu „să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracţiuni grave împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice ş.a.m.d. […]. Mai mult, trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerinţa existenţei intenţiei sau neglijenţei grave”.

Arătăm că motivele exprimate de către Comisia de la Veneția, nu prezintă sustenabilitate și sunt lipsite de eficiență penală. Cu alte cuvinte, Comisia de la Veneția, aduce ȋn cadrul infracțiunii de abuz ȋn serviciu, elemente care sunt specifice altor infracțiuni. Spre exemplu, prin sintagma „infracțiuni grave ȋmpotriva proceselor democratice naționale” s-ar putea contura elementul material din cadrul altor infracțiuni precum art. 271, art. 274, art. 277, art. 279, art. 282 sau titlurile IX, X, XI, din cuprinsul Codului Penal.

Mai observă Curtea, ȋn paragraful 75, că, legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării produse prin intermediul săvâșirii infracțiunii de abuz ȋn serviciu. Astfel, ȋn paragraful 76 constată Curtea că ȋndeplinirea conținutului constitutiv al infracțiunii intră ȋn sfera normei de incriminare și că ȋși exprimă rezervare ȋn a aprecia că aceasta a fost intenția reală a legiuitorului.

Ne punem ȋntrebarea, ȋn mod retoric, ce a condus Curtea Constituțională ȋn a aprecia că nu a fost intenția reală a legiuitorului să tragă la răspundere penală persoana ce se ȋncadrează ȋn conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz ȋn serviciu. O asemenea afirmație nu ȋși are fundament juridic, ȋntrucât, atât ȋn actuala reglementare, dar și ȋn cea precedentă, abuzul ȋn serviciu nu a avut o reglementare a unui prag valoric. Considerăm că este și greu de cuantificat, ȋn mod real și echitabil, care este un prag valoric ce trebuie atins pentru a fi vorba de existența unei infracțiuni. Spre exemplu, legiuitorul s-a abținut ȋn a reglementa limite minime și maxime ȋn ceea ce privește elementul material al unor infracțiuni. Nu s-a stipulat niciodată câte bunuri trebuie furate, pentru a fi ȋn prezența unei infracțiuni de furt. Aprecierea aceasta, este lăsată prin individualizarea pedepsei, judecătorilor. Ei trebuie să facă o diferența ȋntre o mamă care comite un furt de alimente pentru ȋntreținerea copiilor și o persoană care comite un furt doar din oportunitate.

Astfel, observația Curții, ȋn ceea ce privește intenția legiuitorului, care ȋn mod eronat nu a stipulat un prag valoric și o definire a vătămării grave, nu este, ȋn opinia noastră, pertinentă.

Finalmente, Curtea, a conchis că statul are și alte pârghii decât cele penale pentru ȋnlăturarea consecințelor unor fapte care „deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.” Arătăm ca prin această afirmație, se poate induce ideea, ȋntr-un mod subtil, că infracțiunile de serviciu, nu au un caracter grav și că ȋn raport de acestea, se sugerează ȋnlăturarea aplicării unei pedepse.

Considerăm că această idee este dăunătoare și nu este ȋn acord cu menținerea unui stat de drept bine ancorat ȋntr-o realitate juridică corectă și eficientă. In opinia noastră, funcționarul public este o persoană din administrație, care sădește fundația unui ȋntreg aparat administrativ și care funcționează ca un corp uman. Apariția unei maladii, netratată, va duce inevitabil la apariția sucombării. Prin urmare, relaxarea politicii penale, ȋn ceea ce ȋi privește pe funcționarii publici dar și pe funcționarii publici asimilați, conform art. 175 Cod Penal, prin scoterea acestora din sfera ilicitului penal, având ȋn vedere modificarea adusă prin ordonanța supusă analizei, nu este o măsură care să conducă, nici pe departe, la eliminarea corupției.

O modificare pe care am putea să o considerăm benefică ar putea fi micșorarea limitelor de pedeapsă. Actualmente, infracțiunea de abuz ȋn serviciu, este pedepsită cu ȋnchisoarea de la 2 la 7 ani și interzicearea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Considerăm că o scădere a limitelor la 1 an si 5 ani ar fi o modificare mai eficientă.

Procedural vorbind, mecanismele care reglementează renunțarea la urmărirea penală, alături de clasare, sunt metode prin care procurorul poate renunța la anchetarea unei infracțiuni, dacă consideră că nu există un interes public ȋn urmărirea faptei. Inlăturarea sintagmei de „pericol social” din conținutul constitutiv al infracțiunii, fostul art. 18 indice 1, a dus la apariția altor instituții de drept penal, cum ar fi renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Toate aceste instituții, au avut ȋn vedere ideea exprimată de către Curtea Constituțională, și anume, infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă și că ȋn raport de subiectul activ, aplicarea unei pedepse nu ar fi benefice.

Prin aceast modificare a limitelor de pedeapsă, funcționarii publici ar putea să aibe acces la aceste instituții de drept penal. Astfel, nu vor fi scoși din sfera ilicitului penal de iure, ci vor trece prin filtrul unui procuror sau judecător.Cu privire la soluțiile prezentate de Curtea Constituțională și anume că pentru aceste fapte, s-ar putea foarte bine eficientiza tragerea la răspundere a funcționarilor publici prin intermediului Codului Muncii sau a legii contenciosului administrativ.

Ne exprimăm rezerve serioase ȋn a aduce din sfera ilicitului penal ȋn sfera dreptului muncii sau a administrativului, fapte care au prejudiciat statul român sau cetățenii români. Legiuitorul a catalogat aceste fapte ca fiind infracțiuni și cărora li se aplică pedepse prevăzute de Codul Penal.

Referitor la chestiunea abuzului ȋn serviciu Curtea, ȋn paragraful 80. „apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare – ministerul public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.”

Arătăm pe această cale că, nu s-a instituit obligativitatea modificării infracțiunii de abuz ȋn serviciu ȋn ceea ce privește instituirea unui prag valoric. Decizia Curții Constituționale, stipulează ȋn dispozitiv „constată că dispoziţiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. Astfel, Curtea s-a pronunțat că acest articol, este constituțional doar ȋn măsura ȋn care prin sintagma ȋndeplinește ȋn mod defectuos se conchide că este vorba despre ȋndeplinirea unui act prin ȋncălcarea legii.

In fine, mai arătăm că s-au produs ȋn perioada actuală, o serie de confuzii și de interpretări greșite a deciziei Curții Constituționale. Astfel, decizia nr. 405/2016 a Curții, reprezintă, ȋn esență, o decizie interpretativă. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională nu a declarat textul de la art. 297 ca fiind neconstutițional, ci doar a arătat că prin sintagma ȋndeplinire defectuoasă, se ȋntelege o ȋndeplinire a unui act prin ȋncălcarea legii. Urmărind acest raționament, abuzul ȋn serviciu, nu a fost dezincriminat și nu a suferit nicio modificare. Chiar și ȋn situația ȋn care, legiuitorul, râmând pasiv, neoperând nicio modificare, textul nu a fost abrogat. Decizia Curții, fiind una interpretativă, nu a suspendat norma juridică. Textul este suspendat timp de 45 de zile și necesită modificarea acestuia ȋn acord cu decizia Curții Constituționale, ȋn ipoteza admiterii unei excepții de neconstituționalitate.

 

 

Impresii cu privire la examnul INM si INPPA

Ca urmare a terminarii Facultatii de Drept, am incercat accederea intr-o profesie juridica prin intermediul examenelor de la INM si INPPA.

Amandoua fiind finalizate pentru mine la momentul actual iar emotiile au trecut, vreau sa scriu aici cateva cuvinte despre impresia pe care mi-au lasat-o aceste doua examene.

In ceea ce priveste examenul pentru admiterea la Institutul National al Magistraturii, va pot spune ca a fost un examen destul de dificil, lucru pe care deja il intuiti. Examenul este conceput pentru a trece de prima proba foarte putini. Nu e suficient sa inveti bine, binele e definit ca fiind mediocru iar munca si sudoarea pe care „bine” le aduce, nu sunt garantii satisfactoare pentru a trece de prima proba.

Acum, fiecare invatata cat poate de mult si se prezinta pregatit la examen dupa cum considera. Personal, am stapanit bine civilul, insa procedurile mi-au creat o multime de probleme, fapt pentru care deja am inceput sa aprofundez materiile procesuale. Dupa parerea mea, sunt materii mai greu de asimilat, materii la care practica iti confera un avantaj, un soi de intelegere mai buna, mai profunda, sunt materii mai cautatoare de pragmatism.

Referitor la organizare, pot spune ca a totul a fost ireprosabil. De la indicarea prin sageti si afise cu privire la locatia salilor, pana la politetea exemplara a supraveghetorilor. Grilele au fost intr-adevar foarte dificile, insa nu au fost interpretabile si nimeni nu a avut motive de repulsie pe acesta tema.

Pe de alta parte, la INPPA lucrurile au stat cu totul diferit. Desi, INPPA-ul isi doreste sa concureze de la egal la egal cu INM-ul, acest fapt este departe de realitate in viitorul care se contureaza. Avand in vedere ca la INPPA, taxa este aproape tripla, organizare a lasat extraordinar de mult de dorit. De la realele dificultati de a gasi sala, pana la examinatorii absurzi care la un moment dat au inceput sa interzica participantilor sa mai paraseasca sala pe motivul ca au nevoie la toaleta. Pai ori toti, ori niciunul. Ma rog, asta e scuzabil, insa problema reala pe care INPPA-ul o are, este in grilele pe care le prezinta la examene. Efectiv lasa impresia ca au fost facute pe genunchi cu doua ore inainte de examen. Probabil cei care frecventati acest blog sunteti membri si pe ADMITERE BAROU, unde ati putut vedea o splendida reactie vulcanica de frustrari aruncate in ultimele zile. Unele pe buna dreptate, altele…nu.

Ce va pot sfatui eu care am trecut prin cele doua incercari ? Aprofundati bine materia. Mult studiu, mult lucru individual. Ore intregi si mii de pagini lecturate. E necesar sa stapaniti bine legea dar e foarte important sa trecti prin doctrina sa va largiti orizonturile. Mult succes tuturor celor care vor incerca in 2017.

Scurte clarificări cu privire la situaţia de evacuare a Antenei 3

Sursa foto: antifrauda.ro

Ieri, 15.02.2016, la sediul Antenei 3 s-au prezentat agenţi ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru a le înmâna reprezentanţilor Antenei 3 o notificare prin care li se aduce la cunoştinţă că într-un termen de 5 zile vor trebui să elibereze sediul respectiv, urmând deci a fi evacuaţi. Ca urmare a acestei notificări, s-au adus în discuţie o serie de argumente legate de această mişcare abuzivă a statului. Printre cele mai uzitate au fost:

1.Lipsa temeiurilor pentru această evacuare

2.Termenul acordat de către ANAF este mult prea scurt

3.Încălcarea art. 30 alin. (4) din Constituţia României cu privire la suprimarea publicaţiilor

 

Deşi au fost deosebit de şocaţi de această “mişcare abuzivă” a statului, lucrurile erau foarte clare tocmai din 2014. Dar, să ne reamintim ce a fost şi cum a fost.

Pe data de 8 august 2014, se finaliza dosarul intitulat de jurnalişti “telepatia”, în care inculpatul principal era chiar şeful trustului Intact, Dan Voiculescu. Ca urmare a condamnării acestuia la 10 ani de închisoare, instanţa a dispus şi trecerea imobilului în care Antena 3 îşi desfăşura activitatea, în proprietatea statului, ca mod de recuperare a prejudiciului creat de Dan Voiculescu.

 

Extras din hotararea data de catre Curtea de Apel Bucuresti :

“Curtea de Apel București a dispus totodată confiscarea mai multor proprietăți, terenuri și imobile aparținând lui Dan Voiculescu, ‘care vor trece în patrimoniul statului libere de orice sarcini’.

Este vorba de ‘imobilul teren intravilan în suprafață de 29.220,03 metri pătrați, situat în București, sector 1, strada Gârlei nr.1D și a construcțiilor aferente’, precum și a altor două și a construcțiilor aferente acestora, în suprafață de 4.457 de mp și respectiv de 3.000 de mp, ambele situate în București, sector 1, strada Gârlei, nr. 1B.

Instanța a dispus, pentru toate proprietățile menționate, menținerea măsurilor asigurătorii dispuse prin încheierea de ședință din data de 01.07.2014.

Judecătorii au mai dispus confiscarea imobilului situat în șoseaua București — Ploiești, nr. 25 — 27, sector 1, compus din teren în suprafață de 4184,41 mp și construcție de 3.140 mp edificată pe o suprafață construită la sol de 1986,25 mp, care vor trece în patrimoniul statului liber de orice sarcini.”

Sursa: Agerpres.ro

 

Se poate vedea clar din hotărârea instanţei, că ceea ce se petrece în prezent, nu este decât efectul hotărârii date tocmai din 2014, aproape de acum 2 ani de zile. Deci nu este nimic intempestiv sau abuziv în ceea ce priveşte originea acestei acţiuni făcute de ANAF.

 

Cu privire la cel de-al doilea punct, foarte des menţionat de către reprezentaţii Antenei 3, a fost termenul de 5 zile pentru a evacua sediul.

În notificarea pe care cei de la Antena 3 au primit-o, s-a stipulat că aceştia trebuie să evacueze sediul în care îşi desfăşoare activitatea într-un termen de 5 zile, de la data comunicării acestei notificări. Termenul nu este nici aleatoriu şi nici stabilit după dorinţa Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală, ci este un termen stipulat în noul Cod de Procedura Civilă. Astfel, potrivit art. 1038 noul Cod de Procedura Civilă “Atunci când proprietarul unui imobil doreşte să îl evacueze pe ocupantul acestuia, după ce dreptul de a ocupa imobilul a încetat, proprietarul va notifica în scris ocupantul, punându-i în vedere să elibereze imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept, în termen de 5 zile de la comunicarea notificării.”

 

Astfel, argumentul că termenul este prea scurt nu poate fi avut în vedere, întrucât, la fel cum menţionam la punctul 1, aceştia cunoaşteam situaţia lor încă din august 2014. Iar în al doilea rând, o derogare pentru Antena 3, ar însemna o ştirbire a egalităţii în faţa legii. Nu se poate ca pentru unii să existe un termen mai mare, din cauza a prea multor kilometri de cablu de mutat, iar pentru alţii (gen familii nevoiaşe care se află în aceeaşi situaţie) să existe termenul normal. Legiuitorul a avut în vedere un termen ce se aplică la fel, pentru toată lumea.

 

3.Un alt argument al celor de la Antena 3 a fost art. 30 din Constituţia României. S-a avut în vedere aici în special alin. (4) care prevede că “(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.” Un asemenea articol a fost prevăzut de legiuitor pentru a garanta o expimare liberă din partea jurnaliştilor, asupra căreia să nu se poată interveni ulterior printr-o eventuală suprimare a publicaţiilor, din cauza apariţiei deranjurilor făcute de presă. Dar, este cât se poate de clar, că o punere în executare a hotărârii date de către o instanţa din România, nu poate fi considerată o încălcare a art. 30 din Constituţia României. De asemenea, prin punerea în executare a hotărârii şi implicit evacuarea reprezentanţilor Antenei 3 din sediul deţinut de către stat, nu se suprimă publicaţia formată din întregul trust Intact. Nu li se opreşte emisia şi nu li se confisca echipamentele de transmisie. Având în vedere dezvoltarea tehnologiei actuale este posibil să transmiţi şi de pe un telefon mobil. Acesta este doar un exemplu pentru a se arăta că Antena 3 nu este suprimată, ci doar se pune în executare o hotărâre dată de către instanţele de judecată, o hotărâre din anul 2014.

 

Lamentările evident vor conţinuă. Se vor invoca argumente din ce în ce mai stupide, în special pentru a manipula persoane care au de regulă studii medii şi care au ajuns în situaţia în care nu mai au un filtru propriu pentru a verifica o informaţie. Sunt ca acei copii, cărora dacă le tot repeţi “eşti prost, eşti prost”, evident că vor creşte şi vor ajunge să creadă ei înşişi despre ei că sunt într-adevăr proşti.

Motivationale pentru cariera juridica

Așa că am spus că trebuie să depun tot efortul și să îmi canalizez toată ambiția către admitere. Ce vă sfătuiesc eu pe voi este ca, indiferent dacă vă hotărâți din anul I sau din anul IV, să nu aveți în minte faptul că e târziu sau că e devreme. Depinde numai de voi, cât efort depuneți și cât de mult vă doriți. Trebuie, într-adevăr, un studiu aprofundat al materiei, dar trebuie să aveți în minte că, odată ce vă hotărâți să dați admiterea la INM, trebuie să faceți, cumva, numai asta. – Cursant INM

 

 

„Este uimitor ce pot face oamenii obişnuiţi dacă se apucă de treabă fără idei preconcepute.”     — Charles F. Kettering

 

 

„Pune-te la treabă din toată inima şi vei reuşi. Competiţia este atât de mică…”        — Elbert Hubbard

 

 

„Majoritatea eşecurilor din viaţă sunt ale oamenilor care nu-şi dau seama cât de aproape sunt de succes atunci când renunţă.”         — Thomas Edison

 

 

„Lumea face loc persoanei care știe exact unde merge.”         — Ralph Waldo Emerson

 

 

„Lucrurile mărețe se obțin încet. Dar nu obții nimic dacă stai pe loc.” — Zig Ziglar

 

 

„Toată visarea din lume nu va conta dacă nu eşti gata să te trezeşti şi să te pui la treabă.”        — John C. Maxwell

 

 

„Poți face întodeauna mai mult decât ai crezut.”            — Roger Martin du Gard

 

 

„Studenții care vor să ajungă în această lume a elitelor trebuie să creadă în puterea lor, să învețe extrem de mult și să renunțe la orice tentații.” –  Cristi Danileț

Garanţii ale inculpatului cu privire la cunoaşterea învinuirii

Publicat intai pe juridice.ro

”Nu se poate trece cu vederea și formularea existentă în textul art. 377 referitoare la prezentarea succintă a actului de sesizare. Este de înţeles că, în cazul unor rechizitorii foarte consistente, posibilitatea de a uza brevitatis causa de o prezentare succintă a actului de sesizare salvează timp și energie. Însă, din nou, cu ce preţ? Diminuarea sarcinii acuzării, prin prezentarea pe scurt, și am putea adăuga fugitivă, a actului de sesizare intră în contradicţie cu art. 374 alin. (2) ce se referă la dreptul inculpatului de a cunoaște învinuirea și de a nu face declaraţii. Cum poate inculpatul cunoaște învinuirea, de natură să decidă dacă face sau nu declaraţii, cât timp i s-a făcut doar o prezentare succintă a acesteia? S-ar putea spune că avocatul va suplini ceea ce lipsește. Da, dar numai cu condiţia generalizării asistenţei juridice obligatorii în tot cursul procesului penal”[1].

Prezentarea succintă în prima instanţă a actului de sesizare este deosebit de benefică. Există dosare în care sunt implicate foarte multe părţi, de numărul zecilor, poate şi mai mult. Într-o atare situaţie, nu se poate face o prezentare amplă a actului de sesizare, nu există timpul necesar pentru aşa ceva. În România, procesele durează şi aşa foarte mult, de aceea legiuitorul a ales această soluţie de prezentare succintă. Atunci când judecătorii au de-a face cu cauze în care sunt mai mulţi martori de audiat, şedinţa poate începe la 9:00 şi se poate termina la ora 23:00. Când să se mai găsească timp pentru a i se prezenta inculpatului, din nou, învinuirea adusă prin actul de sesizare a instanţei?

În noul Cod de procedură penală, pentru garantarea drepturilor inculpatului şi pentru un proces echitabil, i se aduce acestuia la cunoştinţă învinuirea de mai multe ori.

E adevărat că noul Cod de procedură a eliminat art. 250 din reglementarea anterioară potrivit căruia, după punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul trebuia să îl cheme pe inculpat pentru prezentarea materialului de urmărire penală. Însă prin noile dispoziţii i se asigură inculpatului o serie de garanţii ale dreptului la apărare încât nu se poate prevala de necunoaşterea învinuirii.

Astfel, când se dispune efectuarea urmării penale faţă de persoană, aceasta dobândeşte calitatea de suspect. Or, art. 307 din noul Cod de procedură penală prevede:
Art. 307 Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect
”Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.”

Persoana care are calitatea de suspect îşi cunoaşte deja poziţia precum şi fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică dată de procuror şi drepturile prev. la art. 83.

Apoi, după ce se pune în mişcare acţiunea penală, conform art. 309 noul Cod de procedură penală alin. (2), procurorul va trebui să îi comunice inculpatului, în baza art. 108, calitatea pe care o are:
Art. 108 Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
”(1) Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia.”

Astfel, din nou, procurorul trebuie să îl înştiinţeze pe inculpat de calitatea pe care a dobândit-o şi de încadrarea juridică.

În doctrină s-a scris că în felul acesta se îngreunează procedura. Procurorul trebuie să tot facă acte în care să îi aducă de fiecare dată la cunoştinţă persoanei, înainte de prima audiere, în calitatea respectivă, încadrarea şi fapta pentru care este anchetată. Nu contează că l-a informat asupra învinuirii atunci când era suspect, el este nevoit să îi comunice şi acum, când este inculpat, chiar dacă faptele şi încadrarea sunt identice cu cele din calitatea de suspect.

Se poate observa că legiuitorul a văzut un interes mare pentru o rigoare pe procedură, probabil din cauza faptului că CEDO a sancţionat statul român de multe ori pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Pe lângă toate aspectele menţionate mai sus, inculpatul mai beneficiază, potrivit art. 83 litera b), de dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Iar art. 356 alin. (1) din noul Cod de procedură penală prevede că “persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului în cursul judecăţii.” Chiar şi prin art. 374 în alin. (2) i se asigură inculpatului o cunoaştere exactă a învinuirii: “Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce […]”.

Nu subscriem astfel opiniei potrivit căreia inculpatul, prin prisma prezentării succinte a actului de sesizare a instanţei, nu şi-ar cunoaşte învinuirea ce i se aduce.


[1] Flaviu CiopecObservații privind judecata în fond a cauzei penale din perspectiva noului Cod de procedură penală, Analele Universității de Vest din Timișoara, seria Drept nr. 1/2013, pag. 53.


Sebastian Murariu

Nedemnitatea succesorala, raportata la infractiunea de ucidere la cererea victimei

Publicat intai pe juridice.ro

1. Introducere

Statul român se află într-o plină etapă de reformare a sistemului judiciar. Începând cu anul 2009, a fost adoptat un nou Cod Civil, având ca sursă principală de inspiraţie Codul civil din Quebec, în februarie 2013, un nou Cod de Procedura Civilă şi în final, în februarie 2014, avem un nou Cod Penal şi un nou Cod de Procedură Penală. Avem patru coduri noi care reprezintă fundamentul sistemului judiciar românesc.

Atât în Codul civil de la 1864 cât şi în noul Cod Civil, noţiunea de nedemnitate succesorală a rămas aceeaşi, în sensul că cel care comite fapte grave faţă de de defunct, pe care le vom enumera în continuare, nu poate veni la moştenirea acestuia din urmă. Reglementările diferă totuși, iar noul Cod Civil a rezolvat câteva din problemele care existau în vechiul Cod civil, referitoare la aplicarea acestei sancţiuni civile[1].

Conform noului Cod Civil[2], nedemnitatea succesorală de drept, prevăzută de art. 958, operează pentru următoarele cazuri: a) persoană condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea; b) persoană condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la dată săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

2. Caracterele juridice ale nedemnității succesorale

Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă care se aplică nedemnului vinovat de săvârşirea unei fapte faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia[3]. Din această definiţie rezultă că nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:

1. Nedemnitatea operează atât în cazul moştenirii testamentare cât şi în cazul moştenirii legale.

2. Operează de drept sau poate fi o nedemnitate judiciară, în situaţia în care instanţa o declară. Cu privire la operarea de drept a nedemnității, s-a precizat în doctrină că nedemnitatea este doar constatată[4] de către instanţa civilă, nu şi pronunţată. Afirmaţia era valabilă în vechiul Cod civil, dar actualmente, instanţa se poate pronunţa asupra nedemnității judiciare[5].

3. Spre deosebire de reglementarea anterioară, efectele nedemnității pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic întocmit la notarul public de către defunct. Această idee exista şi în reglementarea veche, însă a fost criticată de către unii autori[6].

4. Fiind catalogată drept o sancţiune de drept civil, aceasta produce efecte doar asupra autorului faptei.

5. În ceea ce priveşte extinderea domeniului de aplicare a acestei sancţiuni, s-a afirmat în doctrină că aceasta nu este posibilă. Astfel, autorul care se face vinovat de o infracţiunede omor faţă de un părinte va fi nedemn faţă de acel părinte, însă nu va fi nedemn faţă de celălalt părinte aflat în viaţă, putând veni astfel la moştenirea acestuia din urmă, chiar dacă ar dobândi bunuri care provin din succesiunea celuilalt părinte.

6. Existenţa discernământului în momentul comiterii faptei pentru a exista forma vinovăţiei cerute de lege, respectiv intenţia.

3. Felurile nedemnității succesorale

Spre deosebire de vechea reglementare, nedemnitatea succesorală este de două tipuri: nedemnitate de drept şi nedemnitate judiciară. Întrucât tema articolului nostru are în vedere nedemnitatea de drept în raport cu infracţiunea de ucidere la cererea victimei, ne vom rezuma la analiza acestui aspect, fără a antama tratarea nedemnității judiciare.

4. Nedemnitatea de drept (art. 958 din Noul Cod Civil)

Conform art. 958 din Noul Cod civil, este nedemnă de a moșteni de drept:
1. Persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
2. Persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la dată săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

Ne raliem opiniei potrivit căreia ar fi eronat, inechitabil şi imoral ca cineva să poată fi apt din punct de vedere succesoral de a primi o moştenire de la defunctul pe care el l-a ucis. Este citată de o mare parte a autorilor consacraţi teza potrivit căreia ”Nimeni nu-şi poate deschide calea unei moşteniri printr-un omor”[7], afirmaţie cu care şi noi suntem în deplin acord.

Cu privire la prima ipoteza prevăzută de Codul civil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: în primul rând, autorul trebuie să îl fi omorât pe defunct sau să fi comis o tentativă de omor sau omor calificat asupra acestuia, în calitate de instigator, autor, coautor sau complice[8]. În textul de lege nu se face o distincţie între omor simplu, omor calificat sau ucidere la cererea victimei. Elementul de distincţie este forma de vinovăţie, şi anume intenţia. Luând acest element în calcul, se înţelege că uciderea din culpă şi loviturile cauzatoare de moarte[9] (infracţiune săvârşită cu praeterintenție) nu atrag efectele nedemnității.

O ultimă condiţie necesară o reprezintă soluţia de condamnare a inculpatului. În acest sens, spre deosebire de Codul Civil anterior, Noul Cod Civil a introdus o nouă dispoziţie în art. 958 alin. (2): ”în cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”. Prevederea este binevenită şi se justifică, întrucât, în reglementarea anterioară, au fost situaţii în care, cel ce comitea o infracţiune de omor asupra lui de cuius se sinucidea[10] ulterior, iar nedemnitatea nu îşi găsea aplicare, deoarece vechea reglementare cerea o soluţie de condamnare în mod imperios, chiar dacă nu existau dubii în privinţa autorului. Parchetul clasa dosarul, întemeindu-şi soluţia pe inexistența în viaţă a autorului. Astfel, prin alin. (2) al art. 958 din Noul Cod Civil s-a clarificat acea inadvertenţă, iar instanţa civilă poate constata nedemnitatea de drept.

Referitor la existenţa discernământului, nu vom fi într-o situaţie de nedemnitate dacă moştenitorul, în momentul comiterii faptei, nu avea discernământul necesar pentru a realiza efectul acţiunilor sale sau dacă s-a aflat în legitimă apărare[11].

În ceea ce priveşte invocarea nedemnității de drept, aceasta poate fi invocată oricând, de orice persoană care are interes. Sub aspectul pur teoretic, putem afirma că însuşi moştenitorul nedemn îşi poate invoca propria nedemnitate. Cu toate acestea, au fost situaţii în practica judiciară mai veche, când această cerere a fost respinsă de instanţă, soluţie criticată de doctrină[12].

Pentru a fi concişi şi a nu ne abate foarte mult de la tema propusă, nu vom detalia efectele pe care nedemnitatea de drept le produce, ci doar vom menţiona că acestea se răsfrâng asupra persoanei ce a comis faptele menţionate anterior împotriva lui de cuius, principalul efect fiind înlăturarea nedemnului atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.

5. Nedemnitatea de drept operează în cazul săvârşirii infracţiunii de ucidere la cererea victimei?

Infracţiunea de ucidere la cererea victimei nu este o noutate pe plan infracţional. Există multe state care incriminează această infracţiune, dar şi state care au preferat să nu sancţioneze deloc această faptă.

Spre exemplu, în Franţa, această infracţiune nu este prevăzută în Codul penal ca fiind o faptă distinctă de cea de omor. Astfel, în legislaţia franceză, uciderea la cererea victimei sau eutanasia nu este cu nimic diferită de infracţiunea de omor[13]. Pe de altă parte, în alte state s-a conchis că este util ca o asemenea faptă să fie pedepsită distinct de omor, ţinând cont de natură ei şi de scopul avut în vedere de autor. Codul penal german[14] prevede şi pedepseşte această faptă în art. 216 cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. La palierul opus celor două tabere, se află Peru, Olanda, state din SUA precum Oregon, Washington sau Vermont, care au dezincriminat această faptă.

Uciderea la cererea victimei este o infracţiune care nu era reglementată în Codul penal anterior, în schimb, se regăsea în Codul Penal de la 1936 în cuprinsul art. 468[15].

Obiectul juridic generic al acestei infracţiuni, la fel ca la celelalte infracţiuni contra vieţii, este reprezentat de apărarea relaţiilor sociale privitoare la viața persoanei.

Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei aflate în viaţă, iar subiectul activ şi pasiv pot fi orice persoană[16]. În ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material constă într-o activitate de ucidere, posibilă atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune. Cu privire la îndeplinirea condițiilor pe care legiuitorul le impune în art. 190 din Noul Cod penal:
1. O cerere explicită – cererea trebuie să fie clară, fără echivoc, astfel încât în mintea autorului să se instaureze ideea că victima îşi doreşte să moară şi îi cere suprimarea vieţii.
2. Cererea trebuie să fie serioasă – cererea făcută de către victimă trebuie să fie serioasă, reală şi nu în glumă. Astfel, cererile făcute la supărare sau cum se obişnuieşte a se spune în limbajul uzual ”mai bine mor” nu vor putea îndeplini această condiţie.
3. Cererea să fie conştientă – victima se află într-o stare care îi permite să înţeleagă pe deplin rezultatul cererii sale.
4. Repetabilitate – se elimină spontaneitatea şi se cere ca victima să stăruie în suprimarea vieţii de mai multe ori şi chiar în împrejurări multiple. Textul nu exprimă un număr de ori necesar, însă trebuie ca după administrarea probatoriului şi în corelare cu celelalte condiţii să se dovedească că este vorba de infracţiunea prev. la art. 190 din Noul Cod Penal.

Evident, infracţiunea este comisă întotdeauna cu intenţie directă, întrucât natura infracţiunii presupune ca autorul să satisfacă dorinţa victimei, deci să acţioneze urmărind producerea rezultatului.

O chestiune ce vrem să o punem în vedere este că infracţiunea de ucidere la cererea victimei nu trebuie confundată cu fapta medicului care îşi ajută pacientul la sinucidere prin diverse tehnici medicale[17]. O asemenea faptă nu va constitui o ucidere la cererea victimei, ci o determinare sau înlesnire a sinuciderii, prev. de art. 191 din Noul Cod Penal.

După cum se poate observa, o asemenea faptă comisă şi pedepsită va atrage şi o nedemnitate de drept asupra celui care comite această infracţiune. Fireşte, se are aici în vedere şi existenţa unei vocaţii succesorale a autorului la moartea defunctului.

Există situaţii, mai ales în zonele rurale, în care tratamentele scumpe sunt doar un vis către care doar se năzuieşte, însă niciodată nu se ajunge la realizarea lui, iar suferinţele crunte care sunt prezente determină uneori curmarea suferinţei. Premisa de la care a pornit articolul a fost faptul că o asemenea faptă nu ar trebui sancţionată cu nedemnitatea de drept. Subliniem încă o dată că este binevenită sancţionarea acestei fapte, pe plan penal, în această formulă, însă credem că atragerea nedemnității de drept asupra autorului este superfluă. Luând ipoteza în care fiul îşi ucide tatăl la cererea acestuia pentru a-i curma suferinţa, sancţionarea fiului, atât pe plan penal (cu care suntem întru totul de acord), cât şi pe plan civil cu excluderea acestuia de la moştenire, este poate prea mult în raport cu scopul avut în vedere de fiu. Nu negăm nici acum ideea că nimeni nu îşi poate deschide calea spre o moştenire printr-un omor, însă ipoteza exprimată mai sus este cu totul specială şi derogă de la această afirmaţie prin faptul că nu vorbim în primul rând de un omor. De aceea, chiar şi legiuitorul a ales termenul de “ucidere” şi nu “omor”.

Mai arătăm şi un argument al Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea nedemnității de drept din Decizia nr. 530/2005 în care se menţionează că “[…]autorul unei infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor art. 16 şi art. 20 din Constituţie […]”. Curtea Constituţională a avut în vedere infracţiunea de omor, deci, vorbim de situaţii diferite în contexte diferite, iar argumentul nu îşi mai are valoarea pe acest plan, neputând fi extins şi cu privire la alte infracţiuni, fiind de strictă interpretare.

Un alt argument pentru care nu ar trebui ca această infracţiune să atragă nedemnitatea de drept ar fi faptul că uciderea la cererea victimei reprezintă voinţa[18] exprimată de defunct, care se află în chinuri groaznice şi pentru care nu mai există nicio şansă de supraviețuire. De asemenea, în cazul existenţei unei asemenea infracţiuni, absolut întotdeauna, moartea victimei este o certitudine. Ceea ce nu este cunoscut cu exactitate este momentul în care aceasta va trece în nefiinţă.

Chiar și doctrina mai veche a avut un argument clar pe nedemnitate, și anume ca “omorul să fi fost săvârșit cu intenție, căci legea civilă pedepsește nu faptul material al omorului, ci intenția vinovată de a omorî”[19]. Cu alte cuvinte, intenția autorului are o greutate foarte mare în stabilirea nedemnității, iar intenția își are pârghiile în dorințele și suferințele lui de cuius.

De aceea, credem că, în ipoteza descrisă mai sus, o asemenea faptă nu ar trebui să atragă şi o sancţiune pe plan civil, fiind un exces de pedepse. De lege ferenda, propunem ca, în ipoteza analizată mai sus, nedemnitatea succesorală de drept să nu opereze în cazul autorului.

Încheiem cu un citat care credem că se potriveşte realităţii: “Prevedem dinainte, că se va spune – cum s-a mai spus – că noi suntem adepţi ai Şcolii pozitiviste, că avem concepţiuni care nu pot primi consacrare legislativă, şi că deci criticile noastre rămân de domeniul teoriei”[20].


[1] Menţionăm pe această cale că ne raliem opiniei potrivit căreia nedemnitatea succesorală reprezintă o sancţiune civilă şi nu o pedeapsă civilă aşa cum o consideră alţi autori.
[2] Potrivit art. 655 din Vechiul Cod Civil, nedemnitatea succesorală opera pentru trei cazuri, şi anume: 1. Condamnatul, pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct; 2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzație capitală, declarată de judecată calomnioasă; 3. Moștenitorul major care, având cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției.
[3] Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ediţie revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pag. 34.
[4] Dumitru Macovei, Drept Civil – Succesiuni, Ed. ANKAROM, Iași, 1998, pag. 35.
[5] Nedemnitatea judiciară este o reglementare nouă care în Vechiul Cod Civil nu avea corespondent. Vezi art. 959 Noul Cod Civil şi urm.
[6] Dumitru Macovei, op. cit. pag. 30. “În ceea ce ne priveşte nu putem împărtăşi o asemenea opinie, deoarece instituirea ca legatar al nedemnului de către de cuius este de natură de a eluda legea, adică, prin voinţa unei persoane (testator), s-ar admite să se înlăture sancţiunea legală a nedemnității succesorale”.
[7] Mihail Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei, București, 1966, pag. 73.
[8] Unii autori au afirmat că şi favorizarea făptuitorului ar atrage nedemnitatea, opinie la care nu aderăm. Mihail Eliescu în Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste Române enumeră o condiţie pentru existenţa nedemnității ca ”omorul să fi fost săvârşit cu intenţie, căci legea civilă pedepseşte nu faptul material al omorului, ci intenţia vinovată de a omorî”. Iar mai apoi acesta reţine şi existenţa nedemnității în cazul favorizării făptuitorului, ceea ce după părerea noastră reprezintă o contradicţie. Totuşi, autorul îşi întemeiază afirmaţia făcută pe Decizia nr. 769 din 1955 a Colegiului civil a Tribunalului Suprem în care se preciza că o condamnare penală pentru favorizarea ucigaşului trecută în puterea lucrului judecat atrage după sine nedemnitatea, chiar dacă favorizatorul ar fi ulterior graţiat. Se deduce din acest pasaj că Tribunalul Suprem reţine nedemnitatea faţă de cel care îl favorizează pe ucigaș. Ori cu acest raţionament nu suntem de acord, întrucât, după părerea noastră, autorul infracţiunii de favorizarea a făptuitorului nu comite niciun act cu privire la infracţiunea intenţionată ce atrage nedemnitatea. Acesta apare în peisaj, în orice situaţie, după săvârşirea infracţiunii intenţionate ce atrage nedemnitatea, practic, încercând să îl scape pe făptuitor de pedeapsă. Cu atât mai mult, în contextul actual, o favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 NCP, săvârşită între membrii de familie, nu este pedepsită din raţiuni de ordin afectiv.
[9] Deşi materialul de faţă nu tratează nedemnitatea judiciară, ţinem să facem precizarea că loviturile cauzatoare de moarte vor atrage efectele unei nedemnităţi judiciare prev. de art. 959 Noul Cod Civil.
[10] Cauza Velcea și Mazăre vs. România, 64301/01, 1 decembrie 2009, vezi și Nedemnitate succesorală. Art. 655 Cod Civil. Aplicare mecanică de către instanță. CEDO, 64301/01, Velcea și Mazăre vs. România, publicat pe JURIDICE.ro.
[11] Legitima apărare, fiind o cauză justificativă prev. de art. 19 Noul Cod Penal, înlătură caracterul penal al faptei, lipsind elementul de nejustificare cerut de art. 15 Noul Cod Penal.
[12] Mircea Mureșan, Kocsis Jozsef, Praxis. Culegeri tematice de practică judiciară – Succesiuni, Ed. ECL Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, pag. 8, cu nota de Val. Gherman, T.p.rn., Vatra Dornei, s. 866/15.06.57, L. P. 3/1959, p. 123.
[13] Art. 221-1 Codul Penal Francez, “Le fait de donner volontairement la mort à autrui constitue un meurtre. Il est puni de trente ans de réclusion criminelle”.
[14] Art. 216 Codul Penal German “(1) Ist jemand durch das ausdrückliche und ernstliche Verlangen des Getöteten zur Tötung bestimmt worden, so ist auf Freiheitsstrafe von sechs Monaten bis zu fünf Jahren zu erkennen”.
[15] (1) Acela care ucide un om, în urma rugăminţei stăruitoare şi repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte şi se pedepseşte cu temniţă grea de la 3 la 8 ani.
(2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care determină pe altul să se sinucidă, sau îi întăreşte hotărîrea de a se sinucide, ori îi înlesneşte, în orice mod, executarea, dacă sinuciderea a avut loc.
(3) Pedeapsa este închisoarea corecţională de la unu la 5 ani, atunci când faptul a fost săvârşit, în condiţiile alineatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferea de o boală incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă din această cauză.
[16] Vom vedea în cele ce urmează că, totuşi, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească câteva condiţii pentru a ne afla în sfera acestei infracţiuni.
[17] De asemenea, un asemenea ajutor este interzis prin Codul Deontologic al medicilor art. 22 lit. a).
[18] Nu scăpăm din vedere faptul că noul Cod Penal prevede în art. 22 alin. (2) “Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.” Prevederea aceasta nu face nimic altceva decât să arate că un asemenea consimţământ nu are valoare justificativă în cazul unei infracţiuni contra vieţii, de care inculpatul să se poate prevala pe plan penal.
[19] Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, pag. 74.
[20] Vintilă Dongoroz, Observaţiuni asupra Proiectului de Cod Penal Român, Studiu critic; Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1928, pag. 5.


Sebastian Murariu