Punct de vedere cu privire la ordonanţa nr. 13 din 31 ianuarie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

Punct de vedere cu privire la ordonanţa nr. 13 din 31 ianuarie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

 

Ordonanţa nr. 13 din 31 ianuarie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, a suscitat un real interes cetăţenilor din România. Drept dovadă, au existat 6 zile consecutive, în care cetăţenii, în special din Bucureşti dar şi din alte oraşe, au protestat împotriva atât a conţinutului ordonanţei şi a modificărilor pe care aceasta le avansează, dar şi împotriva modului prin care aceasta a intrat în vigoare şi anume ordonanţa de urgenţă.

Cu privire la conţinutul ordonanţei, arătăm că aceasta propune modificări, de natură penală, care în contextul nivelului ridicat de coruptie în România, atât la nivel local, judeţean cât şi central, aceste modificări nu s-au arătat a fi in interesul cetăţenilor.

Astfel, infracţiunea de abuz în serviciu, reglementată de art. 297 Cod Penal, are, actualmente, un conţinut care nu stârneşte probleme în tragerea la răspundere a funcţionarului public care săvârşeşte o astfel de faptă. Motivaţia modificării acestui articol, a fost punerea în acord cu decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.246 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Sub acest aspect, Curtea Constituțională a avut câteva paragrafe ȋn care a antamat problematica pragului valoric și a conceptului de gravitate ȋn cadrul infracțiunii de abuz ȋn serviciu. Astfel, ȋn cuprinsul paragrafului nr. 71 din decizia mai sus menționată, Curtea Constituțională pune ȋn vedere că la solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice şi drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneţia a adoptat un raport asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală. Se arată de către Curte, prin acest raport, că, o prevedere penală prea generală devine foarte problematică ȋn raport de art. 7 din Convenția Europeană  a Drepturilor Omului. De asemenea, s-a avut ȋn vedere, tot prin același raport, că ar trebui ca prevederile abuzului ȋn serviciu „să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracţiuni grave împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice ş.a.m.d. […]. Mai mult, trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerinţa existenţei intenţiei sau neglijenţei grave”.

Arătăm că motivele exprimate de către Comisia de la Veneția, nu prezintă sustenabilitate și sunt lipsite de eficiență penală. Cu alte cuvinte, Comisia de la Veneția, aduce ȋn cadrul infracțiunii de abuz ȋn serviciu, elemente care sunt specifice altor infracțiuni. Spre exemplu, prin sintagma „infracțiuni grave ȋmpotriva proceselor democratice naționale” s-ar putea contura elementul material din cadrul altor infracțiuni precum art. 271, art. 274, art. 277, art. 279, art. 282 sau titlurile IX, X, XI, din cuprinsul Codului Penal.

Mai observă Curtea, ȋn paragraful 75, că, legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării produse prin intermediul săvâșirii infracțiunii de abuz ȋn serviciu. Astfel, ȋn paragraful 76 constată Curtea că ȋndeplinirea conținutului constitutiv al infracțiunii intră ȋn sfera normei de incriminare și că ȋși exprimă rezervare ȋn a aprecia că aceasta a fost intenția reală a legiuitorului.

Ne punem ȋntrebarea, ȋn mod retoric, ce a condus Curtea Constituțională ȋn a aprecia că nu a fost intenția reală a legiuitorului să tragă la răspundere penală persoana ce se ȋncadrează ȋn conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz ȋn serviciu. O asemenea afirmație nu ȋși are fundament juridic, ȋntrucât, atât ȋn actuala reglementare, dar și ȋn cea precedentă, abuzul ȋn serviciu nu a avut o reglementare a unui prag valoric. Considerăm că este și greu de cuantificat, ȋn mod real și echitabil, care este un prag valoric ce trebuie atins pentru a fi vorba de existența unei infracțiuni. Spre exemplu, legiuitorul s-a abținut ȋn a reglementa limite minime și maxime ȋn ceea ce privește elementul material al unor infracțiuni. Nu s-a stipulat niciodată câte bunuri trebuie furate, pentru a fi ȋn prezența unei infracțiuni de furt. Aprecierea aceasta, este lăsată prin individualizarea pedepsei, judecătorilor. Ei trebuie să facă o diferența ȋntre o mamă care comite un furt de alimente pentru ȋntreținerea copiilor și o persoană care comite un furt doar din oportunitate.

Astfel, observația Curții, ȋn ceea ce privește intenția legiuitorului, care ȋn mod eronat nu a stipulat un prag valoric și o definire a vătămării grave, nu este, ȋn opinia noastră, pertinentă.

Finalmente, Curtea, a conchis că statul are și alte pârghii decât cele penale pentru ȋnlăturarea consecințelor unor fapte care „deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.” Arătăm ca prin această afirmație, se poate induce ideea, ȋntr-un mod subtil, că infracțiunile de serviciu, nu au un caracter grav și că ȋn raport de acestea, se sugerează ȋnlăturarea aplicării unei pedepse.

Considerăm că această idee este dăunătoare și nu este ȋn acord cu menținerea unui stat de drept bine ancorat ȋntr-o realitate juridică corectă și eficientă. In opinia noastră, funcționarul public este o persoană din administrație, care sădește fundația unui ȋntreg aparat administrativ și care funcționează ca un corp uman. Apariția unei maladii, netratată, va duce inevitabil la apariția sucombării. Prin urmare, relaxarea politicii penale, ȋn ceea ce ȋi privește pe funcționarii publici dar și pe funcționarii publici asimilați, conform art. 175 Cod Penal, prin scoterea acestora din sfera ilicitului penal, având ȋn vedere modificarea adusă prin ordonanța supusă analizei, nu este o măsură care să conducă, nici pe departe, la eliminarea corupției.

O modificare pe care am putea să o considerăm benefică ar putea fi micșorarea limitelor de pedeapsă. Actualmente, infracțiunea de abuz ȋn serviciu, este pedepsită cu ȋnchisoarea de la 2 la 7 ani și interzicearea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Considerăm că o scădere a limitelor la 1 an si 5 ani ar fi o modificare mai eficientă.

Procedural vorbind, mecanismele care reglementează renunțarea la urmărirea penală, alături de clasare, sunt metode prin care procurorul poate renunța la anchetarea unei infracțiuni, dacă consideră că nu există un interes public ȋn urmărirea faptei. Inlăturarea sintagmei de „pericol social” din conținutul constitutiv al infracțiunii, fostul art. 18 indice 1, a dus la apariția altor instituții de drept penal, cum ar fi renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Toate aceste instituții, au avut ȋn vedere ideea exprimată de către Curtea Constituțională, și anume, infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă și că ȋn raport de subiectul activ, aplicarea unei pedepse nu ar fi benefice.

Prin aceast modificare a limitelor de pedeapsă, funcționarii publici ar putea să aibe acces la aceste instituții de drept penal. Astfel, nu vor fi scoși din sfera ilicitului penal de iure, ci vor trece prin filtrul unui procuror sau judecător.Cu privire la soluțiile prezentate de Curtea Constituțională și anume că pentru aceste fapte, s-ar putea foarte bine eficientiza tragerea la răspundere a funcționarilor publici prin intermediului Codului Muncii sau a legii contenciosului administrativ.

Ne exprimăm rezerve serioase ȋn a aduce din sfera ilicitului penal ȋn sfera dreptului muncii sau a administrativului, fapte care au prejudiciat statul român sau cetățenii români. Legiuitorul a catalogat aceste fapte ca fiind infracțiuni și cărora li se aplică pedepse prevăzute de Codul Penal.

Referitor la chestiunea abuzului ȋn serviciu Curtea, ȋn paragraful 80. „apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare – ministerul public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.”

Arătăm pe această cale că, nu s-a instituit obligativitatea modificării infracțiunii de abuz ȋn serviciu ȋn ceea ce privește instituirea unui prag valoric. Decizia Curții Constituționale, stipulează ȋn dispozitiv „constată că dispoziţiile art.246 alin.(1) din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.(1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. Astfel, Curtea s-a pronunțat că acest articol, este constituțional doar ȋn măsura ȋn care prin sintagma ȋndeplinește ȋn mod defectuos se conchide că este vorba despre ȋndeplinirea unui act prin ȋncălcarea legii.

In fine, mai arătăm că s-au produs ȋn perioada actuală, o serie de confuzii și de interpretări greșite a deciziei Curții Constituționale. Astfel, decizia nr. 405/2016 a Curții, reprezintă, ȋn esență, o decizie interpretativă. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională nu a declarat textul de la art. 297 ca fiind neconstutițional, ci doar a arătat că prin sintagma ȋndeplinire defectuoasă, se ȋntelege o ȋndeplinire a unui act prin ȋncălcarea legii. Urmărind acest raționament, abuzul ȋn serviciu, nu a fost dezincriminat și nu a suferit nicio modificare. Chiar și ȋn situația ȋn care, legiuitorul, râmând pasiv, neoperând nicio modificare, textul nu a fost abrogat. Decizia Curții, fiind una interpretativă, nu a suspendat norma juridică. Textul este suspendat timp de 45 de zile și necesită modificarea acestuia ȋn acord cu decizia Curții Constituționale, ȋn ipoteza admiterii unei excepții de neconstituționalitate.

 

 

Idiotul – Dostoievski – despre pedeapsa cu moartea

Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul acesta şi toată lumea e de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un alt gînd prin minte: nu cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate, dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gîndeşte-te, de pildă, la cele ce se-ntîmplă în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa morală într-aşa fel, încît, pînă în clipa morţii, numai rănile îl chinuiesc. Dar principala, cea mai groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai să mai fii om şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. În clipa cînd ţi-ai vîrît capul în scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba îi şi auzi hîrşîitul, uite sfertul, fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie de-a mea şi că mulţi susţin acelaşi lucru. Sînt atît de încredinţat că este aşa, că am să-ţi spun sincer părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decît însăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decît omorul tîlhăresc. Omul pe care îl omoară hoţii noaptea în pădure sau altcum speră totuşi pînă-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri cînd omul avea beregata tăiată şi tot încerca să fugă ori să implore îndurarea. Pe cînd aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, îţi este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială, absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în faptul că este absolut sigur că nu vei putea s-o înlături şi să scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume decît o asemenea certitudine. Pune un soldat înaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei vedea pierzîndu-şi minţile sau izbucnind în plîns. Cine a spus că firea omenească e în stare să suporte aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, monstruoasă şi zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună pînă la urmă: „Du-te, ai fost iertat!” Ei bine, omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a vorbit de acest înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit astfel!

Cercetarea criminalistica a falsului in înscrisuri, a scrisului de mana si a altor categorii de falsuri.

Cercetarea criminalistica a falsului in înscrisuri, a scrisului de mana si a altor categorii de falsuri.

Murariu Andrei Sebastian[1]

 

 

            Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care ȋnsumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării faptelor antisociale, identificării persoanelor implicate ȋn săvârșirea faptelor, precum și prevenirea pregătirii și desfăsurarea unor asemenea fapte.[2]

Având ȋn vedere amploarea fenomenului de falsificare a actelor, fie autentice, fie sub semnătură privată,  știința criminalisticii a fost nevoita (și ȋn principal criminaliștii) să vină cu mai multe soluții ȋn rezolvarea acestei problematici. Printr-o cercetare intensa a tuturor formelor de falsificare, știința criminalisticii a propus o serie de teorii cu privire la falsul ȋn inscrisuri, a scrisului de mână și a altor categorii de falsuri.

Pentru soluționarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept este insuficienta. In conturarea exactă a obiectului probațunii, penaliștii dreptului modern sunt convinși că trebuie să recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității, precum și la reguli tactice specifice de efectoare a unor acte procedurale.[3]

Un mijloc prin care se descoperă sau tinde să se descopere infracțiuni din categoria falsuri, il constituie expertiza judiciară, expertiză care poate fi dispusă din oficiu sau la cererea uneia dintre părti, la fel cum expertiza poate fi judiciară (ȋn cadrul procesului) sau extrajudiciară (in afara cadrului procesual). Expertizele pot fi ȋncadrate ȋn mai multe categorii, de exemplu exepertiza psihiatrica, contabilă sau medico-legală, dar ȋn cadrul acestui material avem ȋn vedere cu precădere expertiza criminalistică și anume expertiza scrisului care are titulatura de expertiză grafică.

S-ar impune câteva precizări pe care le facem chiar de la ȋnceputul lucrării, ȋn ceea ce privește grafologia si grafoscopia. Deși uneori sunt luate ca un tot unitar, acestea se diferențiază prin nuanțe de substanță, raportul dintre ele fiind practic de la ȋntreg la parte. S-a făcut aceasta diferențiere și s-a spus ȋntr-o formulare sintetică si succintă că grafologia ne spune cum este autorul scrierii sub aspectul personalității, temperamentului, abilităților iar grafoscopia răspunde ȋntrebării “cube este executantul scrierii?”[4]

Tot cu privire la grafologie, avem ȋn vedere și un scurt paragraf dintr-un tratat de grafologie, pe care ȋl considerăm relevant și foarte bine scris de autor: “Grafologia este o știința practica. Tin să fac această afirmație ȋncă de la ȋnceputul lucrării de față, deoarece, pe parcursul timpului, ea a fost considerată uneori ca o prezicere a viitorului, iar alteori ca o știință mistică. Grafologia nu are nici caracter mistic și nici nu ne revelează viitorul unei persoane. Din aceasta cauză, a fost mult apreciată de unii, tot asa cum a fost mult criticată de alții.Cercetătorii după ȋndelungate observații și studii, au constat ȋn orice scriere, asemănări și diferențieri. Desigur, pe cale de intuiție, a analizatorului, după semenele care arată ambiție, curaj, inteligență, bunătate sau contrariul acestora, se pot stabili anumite previziuni de viitor nicidecum ȋnsă certitudini. Unui copil nu-I poți face un portret grafologic, deoarece nu are ȋncă un scris format. Comparând scrierea copiilor din primele calse de școală, observăm că, scrierile lor se aseamănă, căci toți urmăresc să copieze literele, așa cum le scrie profesorul pe tablă. Micil deosebiri pe care le observăm, nu sunt suficiente pentru a ne indica o oarecare caracterizare a copiilor.[5]

Stabilirea autenticității și a vechimi ȋnscrisurilor. Această etapă este efectuată de organele de urmărire penala sau de instanța de judecată sau alte autorități. In vederea stabilirii autenticității unui ȋnscris sunt avute ȋn vedere urmatoarele chestiuni:

  1. Indeplinirea cerintelor legale privind forma și conținutul actului scris
  2. Aflarea actului ȋn termenul de valabilitate
  3. Corespondența ȋntre ȋnfățisarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau ȋnscrisul pe care acesta și-l atribuie, precum și a corespondenței ȋntre datele referitoare la identitatea persoanei menționate ȋn act și buletinul sau alt document cu care acesta se legitimează.
  4. Existența elementelor de de protecție sau de securitate care atesta autenticitatea actului respectiv.

Cu privire la vechime se are ȋn vedere.

  1. Anacronismul – care reprezintă o neconcordanță ȋntre vecheimea reală și cea care se pretinde ȋn fapt.
  2. Hârtia – un alt element foarte important care indică vechimea ȋnscrisului. Se are aici ȋn vederea, calitatea hârtiei, culoarea acesteia la care s-a ajuns din faza inițială, proveninența, compoziția, grosimea sau cum reacționează chimic.
  3. Cerneala folosită – se are ȋn vedere procesele fizico – chimice care se produc la contactul cernelii pe hârtie.[6]

 

Expertiza ca și procedeu probatoriu apare ca utilă când stabilește dacă respectivele ȋnscrisuri conțin date care sunt de natură să fie utile ca și probă. Cât privește ridicarea acestor inscrisuri, criminaliștii au făcut o serie de indicații cu privire la modul lor de ridicare. Spre exemplu, s-a sugerat ca aceastea să fie manipulate cu grijă pentru a nu le deteriora. Cel mai mic factor extern poate dăuna grav probei ridicate. Apoi, se recomandă folosirea de mănuși sau pense pentru a minimiza alterarea ȋnscrisurilor dispuse exepertizei grafoscopice.

In literatura de specialitate este foarte blamată prinderea actelor cu bolduri, capsarea lor sau perforarea pentru ȋndosariere. Experții criminaliști numesc acest procedeu drept contaminarea urmelor.

Cât privește actele rupte, aceastea vor fi recuperate și ansamblate bucată cu bucată. După recuperare, acestea se vor așeza pe o suprafață plană sau o bucată de sticlă. Apoi, se va ține seama de urmele de pliere, de forma rupturilor, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile și forma unor desene etc. Actul refăcut va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spuma de poliacetat de vinil, care după evaporare rămâne sub forma unei pelicule protectoare.[7] Cu privire la actele arse, menționăm că, cea mai nefericită metodă de a salva un ȋnscris care a luat foc, este să fie stropit cu apă. Criminaliștii afirmă că apa va contamina cenușa care nu va putea fi folosită ulterior pentru refacerea ȋnscrisului.

Spațiul limitat ne face să nu tratăm foarte pe larg tema falsului ȋn ȋnscrisuri, așa că vom enumera câteva chestiuni ce țin de elementul material al infracțiunii de fals ȋn ȋnscrisuri oficiale. In art. 320 alin. (1) cod penal se stipulează că “Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.”

Contrafacerii scrierii constă ȋn imitarea, prin reproducere, a conținutului obișnuit al ȋnscrisului falsificat, deci plăsmuirea (contrafacerea) unui ȋnscris similar cu cel oficial.[8] Un exemplu edificator poate fi următorul: a falsifica o diplomă de absolvire prin contrafacerii scrierii ȋnseamnă a reporduce conținutul pe care ȋl are o astfel de diplomă, adică a tuturor mențiunilor pe care aesta le conține. Această diplomă trebuie să fie atribuită unei persoane care nu a absolit cursul sau unitatea de ȋnvățământ respectivă, ȋn caz contrar lipsind situația premisă. De exemplu, la angajarea ȋntr-o unitate de stat, infractorul prezintă diploma de bacalaureat prin care se atestă absolvirea liceului cu examen de bacalaureat promovat (ȋn realitate acest lucru nefiind adevărat).[9]

Contrafacerea subscrierii reprezintă falsificarea semnăturii pe un ȋnscris oficial, fiind imitată semnătura persoanei care trebuia să semneze actul respectiv. Cât privește semnătura, trebuie precizat că este un mijloc prin care o persoana ȋși dă acordul cu privire la conținutul unui act, făcând o iscălitură scurtă proprie. De cele mai multe ori, acest tip de falsificare prin contrafacearea subscrierii implică, pe lângă falsificarea semnăturii, și aplicarea unei ștampilae false pentru a conferi cât mai multă autenicitate aparentă.

Alterarea presupune modificarea, transformarea, schimbarea conținutului unui ȋnscris oficial existent prin adăugiri sau ștersături aplicate pe acesta. Rene Garraud spunea “ȋn corpul unei scrieri se adaugă, se șterge sau se ȋndreaptă o frază, un cuvânt, o literă, ȋn așa fel ȋncat se schimbă sensul unei dispoziții ori I se denaturează substanța, precum și atunci când corpului unei scrieri I se substituie altul, fie ȋnlăturând primele caractere, cu ajutorul unui procedeu chimic sau mecanic, fie adăugând deasupra o altă hârtie, fie chiar aducând și așezând ȋn partea de jos a unei scrisori false o semnătura nealterată.”[10] După această frază merită și o precizare de substanță, ȋn sensul că, daca modificările care s-au făcut prin ȋnscris prin alterare, dar dacă această alterare nu constituie o modificare a adevărului pe care ȋnscrisul ȋl prezenta, atunci fapta nu va realiza elementul material al infracțiunii de fals material ȋn inscrisuri oficiale.

Cu privire la examinarea scrisului, criminaliștii au instituit mai multe faze ale acestei cercetări și anume:

  1. Cercetarea prealabilă
  2. Analiza separata a caracteristicilor grafice ale fiecarui scris ȋn parte
  3. Examinarea comparativă a cracteristicilor
  4. Finalizarea cercetării comparative prin aprecierea constatărilor făcute și formularea concluziei.

 

  1. Cercetarea prealabilă – ȋn această fază, am putea afirma că este pasul ȋn care expertul ȋncearcă să ȋnteleagă cu exactitate ce anume are de făcut. El va examina actul procesual pentru a determina cu precizei care va fi obiectul expertizei ce s-a cerut in cauză.
  2. Analiza separată a caracteristicilor grafice ale fiecărui scris ȋn parte – se va ȋncepe prin vizualizarea modului ȋn care scrisurile au fost realizate. In principal se are ȋn vedere dacă scrisurile au o formă naturală și sinceră, sau dacă trădează semne de deghizare, o modificare intenționată. Examinarea scrisurilor trebuie să ȋmbrațișeze toate aspectele , toate caracteristicile. Numai după o completă edificare expertul va fi ȋn măsură să desprindă ceea ce este individual, particular pentru un anumit scris. Pentru o individualizare concludentă a scrisului de studiat, după determinarea caracteristicilor esențiale și a celor mai puțin importante, este necesară o muncă de sinteză, de recompunare a scrisului pe baza caracteristicilor diferențiate ca valoare.[11]
  3. Examenul comparativ – după ce expertul a identificat caracteristicile speciale și generale ale scrisului ȋn cauză, el va realiza o comparare ce va avea ca rezultat o prezentare a asemănărilor și deosebirilor dintre scrisurile ȋn litigiu și cele aparținând suspectilor ȋn cauză. Astfel, compararea se poate face fie prin examinarea vizuală și directă a scrisurilor, fie prin desenarea caracteristicilor grafice (litere, legături, trăsături de atac, finalizari, grupe de litere din cuvinte comune etc.) ori prin studierea fotografiilor, decuparea acestora in fragmente care se juxtapun etc.[12]
  4. Concluziile – după parcurgerea celor trei pași anteriori, expertul va trebui să formuleze un raport de concluzii care să elucideze situația propusă. El va formula concluii cu privire la identitatea sau neidentitatea scriptorului. Expertul se va exprima prin concluzii categorice sau concluzii de probabilitate ȋn funcție de cât de clară a fost situația la care s-a ajuns. Concluziile categorice sunt fie pozitive, fie negative, implicând un grad mare de certitudine. Concluziile de probabilitate, sunt la fel fie pozitive, fie negative, ȋnsă nu exprimă o certitudine ci mai mult o incertitudine.

 

Concluzii.

Criminalistca este o ramură indispensabilă justiției ȋn zilele noastre. Magistrații nu pot fi profesioniști ȋn orice chestiune legată de drept, evident, există lacune la orice om. De aceea, experti criminaliști, suplinesc aceste lacune prin cunoștințele dobândite de-a lungul vremii și care pot da un răspuns cu privire la situația de fapt propusă de către autorități.

Falsul ȋn ȋnscrisuri este o infracțiune foarte uzitată ȋn zilele noastre, numeroase acte sunt semnate de alte persoane sau conțin modificări care duc la denaturarea adevărului ȋn cauza respectivă. Este imperios necesar a se recurge ȋntotdeauna la experți criminaliști pentru a identifica, ȋn mod real, autorul modificărilor făcute.

 

 

 

 

Bibliografie

  1. Emilian Stoian, Gabriel Ion Olteanu, Criminalistică, Editura Universității Hyperion, Moldova
  2. Lazăr Augustin, Expertiza criminalistică a documentelor – Aspecte teoretice si tehnice, Editura Lumina Lex, București, 2008
  3. Eugen Goldis, Tratat de Grafologie, Editura Criterion Publishing, 2006
  4. Nicoleta – Aurelia Privantu, Falsuri ȋn ȋnscrisuri, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2013
  5. Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura C.H Beck, 2010

 

[1] Masterand Stiinte Penale, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Drept, Iași.

[2] Emilian Stoian, Gabriel Ion Olteanu, Criminalistică, Editura Universității Hyperion, Moldova, pag. 2

[3] Idem, pag  2.

[4] Lazăr Augustin,  Expertiza criminalistică a documentelor – Aspecte teoretice si tehnice, Editura Lumina Lex, București, 2008, pag. 8

[5] Eugen Goldis, Tratat de Grafologie, Editura Criterion Publishing, 2006, pag . 6

[6] Lazăr August, op cit. pag 65

[7] Lazăr August, op cit. pag 56.

[8] Tribunalul Suprem, decizia de ȋndrumare nr. 1/1970, in RRD, nr. 5/1970, p. 116-118

[9] Nicoleta – Aurelia Privantu, Falsuri ȋn ȋnscrisuri, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2013, pag . 117.

[10] R. Garraud apud. Nicoleta – Aurelia Privantu, op cit. pag. 119

[11] Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura C.H Beck, 2010, pag. 116.

[12] Lucian Ionescu, op cit. pag 119

Alte opinii de pe internet cu privire la admiterea in Barou 2016

Cei mai multi care se plang cu privire la organizarea examenului de Barou din 2016 sunt cei care l-au promovat. Printre acestia ma numar si eu, insa am acceptat posibilitatea nepromovarii examenului inca din clipa in care m-am inscris. Cu toate acestea, organizarea foarte proasta a starnit mai multe reactii si impresii prin mediul on-line, impresii care consider ca ar merita impartasite :

  1. Se îngroașă gluma! – „Bătaia de joc numită «admitere barou 2016»”, subiect de știre pentru toată România 
  2. Despre examenul foamei. De citiţi vă supăraţi…

Impresii cu privire la examnul INM si INPPA

Ca urmare a terminarii Facultatii de Drept, am incercat accederea intr-o profesie juridica prin intermediul examenelor de la INM si INPPA.

Amandoua fiind finalizate pentru mine la momentul actual iar emotiile au trecut, vreau sa scriu aici cateva cuvinte despre impresia pe care mi-au lasat-o aceste doua examene.

In ceea ce priveste examenul pentru admiterea la Institutul National al Magistraturii, va pot spune ca a fost un examen destul de dificil, lucru pe care deja il intuiti. Examenul este conceput pentru a trece de prima proba foarte putini. Nu e suficient sa inveti bine, binele e definit ca fiind mediocru iar munca si sudoarea pe care „bine” le aduce, nu sunt garantii satisfactoare pentru a trece de prima proba.

Acum, fiecare invatata cat poate de mult si se prezinta pregatit la examen dupa cum considera. Personal, am stapanit bine civilul, insa procedurile mi-au creat o multime de probleme, fapt pentru care deja am inceput sa aprofundez materiile procesuale. Dupa parerea mea, sunt materii mai greu de asimilat, materii la care practica iti confera un avantaj, un soi de intelegere mai buna, mai profunda, sunt materii mai cautatoare de pragmatism.

Referitor la organizare, pot spune ca a totul a fost ireprosabil. De la indicarea prin sageti si afise cu privire la locatia salilor, pana la politetea exemplara a supraveghetorilor. Grilele au fost intr-adevar foarte dificile, insa nu au fost interpretabile si nimeni nu a avut motive de repulsie pe acesta tema.

Pe de alta parte, la INPPA lucrurile au stat cu totul diferit. Desi, INPPA-ul isi doreste sa concureze de la egal la egal cu INM-ul, acest fapt este departe de realitate in viitorul care se contureaza. Avand in vedere ca la INPPA, taxa este aproape tripla, organizare a lasat extraordinar de mult de dorit. De la realele dificultati de a gasi sala, pana la examinatorii absurzi care la un moment dat au inceput sa interzica participantilor sa mai paraseasca sala pe motivul ca au nevoie la toaleta. Pai ori toti, ori niciunul. Ma rog, asta e scuzabil, insa problema reala pe care INPPA-ul o are, este in grilele pe care le prezinta la examene. Efectiv lasa impresia ca au fost facute pe genunchi cu doua ore inainte de examen. Probabil cei care frecventati acest blog sunteti membri si pe ADMITERE BAROU, unde ati putut vedea o splendida reactie vulcanica de frustrari aruncate in ultimele zile. Unele pe buna dreptate, altele…nu.

Ce va pot sfatui eu care am trecut prin cele doua incercari ? Aprofundati bine materia. Mult studiu, mult lucru individual. Ore intregi si mii de pagini lecturate. E necesar sa stapaniti bine legea dar e foarte important sa trecti prin doctrina sa va largiti orizonturile. Mult succes tuturor celor care vor incerca in 2017.

Comunicat DNA cu privire la afirmatiilor scoase din context referitoare la declaratiile dna. Kovesi

19 februarie 2016
Nr. 166/VIII/3

COMUNICAT

În data de 18 februarie 2016, la emisiunea „Sinteza zilei” transmisă de postul de televiziune Antena 3, s-au formulat o serie de afirmații referitoare la punerea în executare, de către organele fiscale, a unei hotărâri judecătorești definitive, afirmații reduse la concluziile potrivit cărora „Kovesi dă dreptate Antena 3” și „Șefa DNA recunoaște că Antena 3 nu trebuie evacuată” – titluri care au apărut persistent pe ecran, pe parcursul emisiunii.

Biroul de Informare și Relații Publice este abilitat să transmită punctul de vedere al doamnei Laura Codruța Kovesi, procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție:

Cu referire la această împrejurare, procurorul șef al DNA nu a exprimat nici un punct de vedere privind modalitatea în care organele fiscale pun în executare o decizie judecătorească definitivă.

Dimpotrivă, procurorul șef Laura Codruța Kovesi reafirmă cu fermitate principiul potrivit căruia orice hotărâre judecătorească definitivă trebuie executată fără discuții și subliniază că acesta este un principiu de bază al statului de drept, care consacră separația și echilibrul puterilor în stat, fiind clar stipulat în Constituția României.

Cu referire la afirmațiile anterior menționate, doamna Laura Codruța Kovesi aduce la cunoștința opiniei publice că postul de televiziune Antena 3 nu i-a cerut nici un punct de vedere pe acest subiect.

Concluziile vehiculate în emisiunea Sinteza zilei din data de 18 februarie 2016 sunt neadevărate și se bazează pe o serie de afirmații făcute în anul 2014, scoase din context și răstălmăcite cu scopul vădit de a induce în eroare opinia publică.

Având în vedere că în emisiunea menționată, realizatorul/moderatorul a acreditat ideea că procurorul șef al DNA, ca reprezentant al sistemului judiciar, este părtinitor în raport cu punerea în executare, de către organele fiscale, a respectivei hotărâri judecătorești definitive, doamna Laura Codruța Kovesi a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii să constate dacă neadevărurile difuzate sunt de natură să afecteze negativ și nejustificat opinia publică, în sensul de pune la îndoială autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare.