Drept international public. Subiecte posibile partial. Fise.

  1. Definiţi şi explicaţi rolul dreptului internaţional public în cadrul relaţiilor internaţionale
  2.  Comparaţi dreptul internaţional cu dreptul intern şi explicaţi relaţiile dintre cele două ansambluri normative.
  3. Analizaţi art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi explicaţi semnificaţia acestuia
  4. Definiţi cutuma şi explicaţi rolul său în reglementarea relaţiilor internaţionale
  5. Definiţi tratatul şi explicaţi rolul său în reglementarea relaţiilor internaţionale
  1. Explicaţi noţiunile de principii generale ale dreptului, doctrina celor mai reputaţi jurişti şi echitate şi rolul acestora în soluţionarea litigiilor dintre state
  1. Enumeraţi principiile fundamentale ale dreptului constituţional şi explicaţi conținutul  juridic al principiului egalităţii suverane a statelor
  2. Enumeraţi principiile fundamentale ale dreptului constituţional şi explicaţi conținutul  juridic al principiilor non-agresiunii şi soluţionării pe cale paşnică a diferendelor dintre state
  3. Enumeraţi principiile fundamentale ale dreptului constituţional şi explicaţi conținutul  juridic al principiilor non-intervenţiei şi al cooperării internaţionale
  4. Enumeraţi principiile fundamentale ale dreptului constituţional şi explicaţi conținutul  juridic al principiilor pacta sunt servanda şi al autodeterminării popoarelor
  5. Explicaţi de ce statul este considerat principalul subiect de drept internaţional public
  6. Explicaţi semnificaţia recunoaşterii statelor şi a guvernelor
  7. Expuneţi principalele probleme pe care le pune succesiunea statelor şi modul general de soluţionare a acestora
  8. Explicaţi condiţiile şi limitele în care beligeranţii şi mişcările de eliberare naţională sunt subiecte de drept internaţional
  9. Explicaţi rolul şi limitele organizaţiilor internaţionale ca subiecte de drept internaţional
  10. Explicaţi rolul persoanei fizice în dreptul internaţional
  11. Definiţi cetățenia şi modurile generale de dobândire şi de pierdere a acesteia. Explicaţi sursele şi efectele dublei cetătenii şi ale apatridiei
  12. Expuneti elementele esentiale privind regimul juridic al străinilor
  13. Expuneţi noţiunile de drept de azil, refugiaţi şi persoane strămutate arătând sursa drepturilor acestora
  14. Explicaţi noţiunile de extrădare  si  expulzare, evidenţiind diferenţele dintre cele două
  15. Descrieți sistemul ONU de protecție a drepturilor omului
  16. Descrieți sistemul Consiliului Europei de protecţie a drepturilor omului
  17. Explicați raportul dintre drepturile minorităţilor naționale – drepturile omului şi drepturile popoarelor

1.Definiti si explicati rolul dreptului international public in cadrul relatiilor internationale.

Potrivit doctrinei sintagma de drept international a fost utilizata pentru prima data de Jeremy Bentham in 1789 inlocuind astfel sintagma de drept al gintilor. Dip ar putea fi definit ca ansambulul normelor juridice ce reglementeaza relatiile dintre state precum si raporturile dintre acestea si alte subiecte de drept international, norme a caror respectare este asigurata prin liber consimtamant sau constrangere exercitata individual sau colectiv de catre state.

Rolul dip este unul fundamanental in relatiile dintre state asa cum si def subliniaza toate acordurile, pactele, tratatele se fac sub legislatiile dreptului international public. Respectarea acestora se face prin liber consimtamant si chiar dintr-o obligatie morala, insa exista si metode de constrangere cum ar fi excluderea din organizatii sau prin alte metode de natura comerciala.

2.Comparati dreptul international cu dreptul intern si explicati relatiile dintre cele doua ansambluri interne.

Exista deosebiri intre cele doua sisteme, dreptul intern acare ca obiect de reglementare relatiile sociale intre persoanele ce formeaza populatia unui stat, pe cand dreptul international are ca obiect de reglementare relatiile dintre state sau alte persoane de drept international.

Cu toate ca aceasta deosebire ar duce la concluzia ca sunt cu totul separate, exista intre ele o relatie de influentare si interconditionare. De exemplu : in privinta tratatelor statele care se angajeaza, acest angajamente are influente pe plan intern – schimbarea legislatiilor, aparitia unor noi legi de reglementare sau in unele cazuri chiar reivuzirea Constitutiei.

In doctrina, s-au elaborat doua teorii cu privire la relatia intre dreptul intern si dreptul international public.

Teoria dualista prin Trippen si Anzioltii, teorie care exprima ideea ca cele doua actioneaza independent. Cealalta teorie, teoria monista afirma ca cele doua constituie o structura unitara formand o singura ordine juridica.

Monismul cu primatul dreptul international – sustinut de Scoala de la Viena (prin Kelsen) – suprematia dreptului international care stabileste competentele si limitele acestora in dreptul internt.

Monismul cu primatul dreptul intern – sustinut de Scoala de la Bonn (prin Kaufmann) – suveranitatea si independenta statelor nu pot fi decat raporturi de forta, iar dreptul international nu ar fi decat o prelungire a dreptului intern in relatiile internationale.

Unii doctrinari au respins ambele teorii in timp ce altii au dat credit prioritatii dreptului international. Unii considera ca nu este necesar o asemenea delimitare.

3.Analizati art. 38 din statutul CIJ si explicati semnificatia acestuia.

Art.38 stipuleaza atributiile Curtii, Curtea solutioneaza litigiile dintre state, apeland la :

a)Conventiile internationale, generale sau particulare

b)Cutuma internationala

c)Principiile generale ale dreptului

d)Deciziile celor mai inalti calificati publicisti.

Curtea internationala de Justitie, are ca rol solutionarea litigiilor dintre state, care ii sunt adresate, in conformitate cu dreptul international. Astfel, principul acesta expune modul prin care Curtea va solutiona diferendele intre state. Potrivit articolului Curtea va aplica :

a)Conventiile internationale – Curtea va incerca sa rezolve conflictul ivit prin prisma conventiei internationale, generala sau particulara la care statele respective sunt parte. Astfel, se incearca sa se rezolve conflictul prin regulile express recunoscute de state.

b)Cutuma internationala – Daca nu exista o norma care sa rezolve conflictul respectiv, se poate apela si la cutuma internationala. Cutuma este considerata a fi cel mai vechi izor al dreptului international si de aceea are un rol important in rezolvarea conflictelor.

Cutuma reprezinta o practica generala, indelungata, acceptata ca drept.

c)Principiile generale ale dreptului – Din nou metoda clasica de rezolvare a diferendelor si anume apeland la princiiple generale ale dreptului : asigurarea bazelor legale de functionare a statului, principiul libertatii, principiul egalitatii, principiul responsabilitatii, principiul justitiei, principiul echitatii.

d)Deciziile celor mai inalti calificati publicisiti – E unanim admis ca orice legiuitor nu poate reglementa absolut totul, de aceea, exista doctrina care sa faca studii de profunzime si sa incerce sa umple lacunele. Se apeleaza la aceasta elita de juristi pentru calificare de care au dat dovada, pentru mintile luminate care intr-adevar reusesc sa judece drept.

4.Definiti cutuma si explicati rolul sau in reglementarea relatiilor internationale

Cutuma este considerata a fi cel mai vechi izvor al dreptului international fiind prezenta si in alin (2) al art 38 din Statutul CIJ – care o definieste ca fiind dovada unei practici generale acceptate ca drept. Procesul de formare al cutumei necesita o perioada destul de lunga de timp si poate fi rezultatul relatiilor diplomatice intre state (declaratii) practici ale organizatiilor internatinationale. Cu toate acestea, implica doua elemente esentiale

1.material (consuetudo) – consta in conduita subiectului de drept, trebuie sa fie repetata, continua si indelungata si sa capete recunoastere din partea celorlalte state. In ceea ce priveste intinderea in timp, se aprecia inainte ca ar fi necesar cel putin un secol. Astazi, se poate considera o cutuma si la mai putin timp trecut, dar asta nu inseamna ca putem fi in prezenta unei cutume imediate.

2.psihologic – consta dupa cum reiese si din Statutul CIJ ca acceptarea cutumei ca drept. Statele trebuind sa isi formeze convingerea ca respectiva practica, cutuma este o obligatie juridica. Putem face aici diferentierea intre cutuma care are forta juridica si uzul sau uzantele care nu au forta juridica.

5.Definiti tratatul si explicati rolul sau in relatiile internationale

Tratatul reprezinta conventii, acorduri de vointa a doua sau mai multe subiecte de DIP cu scopul de a-si reglementa interesele folosind reguli / norme internationale

Exprimarea acordului de vointa al statelor prin tratat este preferata datorita avantajelor. In primul rand vointa este exprimata clar, concis, neechivoc astfel statele stiu clar care le sunt drepturile si care le sunt obligatiile. Alt avantaj, este forma scrisa, care este obligatorie iar in caz de litigiu se foloseste ca mijloc de proba. De asemenea, spre deosebire de cutuma, tratatul se inchie mult mai repede. Merita mentionata ca exista mai multe tipuri de tratate :

a)      dupa nr statelor : multitalaterale, bilaterale

b)      dupa scop : licit / ilicit

6.Explicati notiunile de principii generale ale dreptului, doctrina celor mai reputati juristi si echitate si rolul acestora in solutionarea litigiile dintre state

Prezentele notiuni fac parte din art 38. al statului CIJ. Astfel, principiile generale ale dreptului se aplica in solutionarea litigiile . De facut o remarca si anume ca nu trebuie sa se confunde principiile generale ale dreptului cu principiile generale ale dreptului international. Pentru o solutionare cat mai obiectiva si mai justa se apeleaza la aceste principii :

a)      Principiul egalitatii

b)       Principiul libertatii

c)      Principiul responsabilitatii

d)     Principiul justitiei

e)      Principiul echitatii

f)       Principiul responsabilitatii

g)      Principiul asigurarii bazelor legale ale functionarii statului

Doctrina celor mai importantati juristi – vezi la subiectul nr 3. punctul d.

Echitatea – este un termen ce exista inca din dreptul roman. Echitatea se refera la un proces echitabil, just, in care judecatorul este nepartinitor, impartial si obiectiv si decide corect.

Rolul acestor notiun in rezolvarea litigiile intre state este fundamental pentru ca impreuna, toate aceste notiuni, fac rezolvarea unui conflict, mai usor dar cat mai corect si just.

7. Enumerati principiile fundamentale ale dreptului constitutional si explicati continutul juridic al principiul egalitatii suverane a statelor

13. Expuneti principalele probleme pe care le pune succesiunea statelor si modul general de solutionare a acestora.

Problema succesiunii statelor apare atunci cand un stat este inlocuit de un altul pe acelasi teritoriu si trebuiesc transmise drepturile si obligatiile de la unul la celalat. Ar putea fi definita ca o substituire de suveranitate a unui stat, de catre alt stat. Aparitia de noi state se  poate face prin : reunirea mai multor state (de exemplu RFG si RDG), dezmembrare (URSS), secesiune (Pakistan de India) si transferul teritoriului.

Problemele apar in mai multe privinte. De exemplu in cazul succesiunii la tratate – se analizeaza in functie de natura mutatiei teritoriale care s-a produs. Astfel, daca o parte teritoriului a statului predecesor trece la statul succesor, tratatele incheiate de statul predecesor isi termina aplicabilitatea dar, tratatele incheiate de statul succesor isi gasesc aplicabilitatea si pe teritoriul nou.

a)Succesiunea la organizatiile internationale. O situatie de aplicare a regulii privind succesiune la tratatele multilaterle. Un exemplu pt a intelege mai bine succesiunea la organizatiile internationale este in cazul Uniunii Sovietice la ONU. Problema nu s-a pus ca Rusia sa fie membra in Adunarea Generala, ci ca sa fie membra in Consiliul de Securitate, datorita fortei militare si nucleare. Problema s-a pus pentru restul statelor, exceptie facand Ucraina si Belarus, care trebuiau sa faca noi cereri pentru a intra in ONU.

b)Succesiunea la bunurile de stat. Regula generala, conventia din 1983, prevede trecerea tuturor bunurilor mobile sau imobile care au apartinut statului predecesor catre statele succesor fara despagubiri si tratata. Daca se pune problema transferului unei parti din teritoriu, atunci bunurile se vor face prin tratat.

c)Succesiunea la arhivele de stat. Prin arhive de stat toate documentele indiferent de data sau categorie. Se face prin intermediul acordurilor dintre state, iar daca un stat si-a capatat independenta i se vor asigura arhivele de stat pentru teritoriul respectiv.

d)Succesiunea statelor la datorii. Prin datorii se intelege orice obligatie fincanciara a statului predecesor fata de un stat, organizatie internationala sau alt subiect de dip. Daca un nou stat apare, ca urmare a transferului unui teritoriu, daca nu se inchie un tratat datoriile statului predecesor trece intr-o proportie echilibrata statului succesor.

15. Explicati rolul si limitele organizatiilor internationale ca subiecte de drept international

Organizatiile internationale au rol foarte important in cadrul relatiilor internationale, influenta lor variind in functie de domeniul de activitate.

Dupa sfarsitul primului razboi mondial s-a creat Societate Natiunilor cu scopul de a preveni si rezolva diferendele pe cale pasnica. A esuat, incepand cel de-al doilea razboi mondial insa s-a creat un model de cooperare si a aparut ONU : statele fiind acum obligate sa isi justifice actiunile

S-a ajuns la un triplu rol al organizatiilor internationale : instrument al politicii nationale, de “modelare” al componentelor statelor si de subiecte ale dreptului internationale. Legat de subiectele de drept international trebuie precizat ca statele sunt subiectele originare iar organizatiile sunt subiecte derivate, create de state prin acord intre ele.

Din Conventia de la Viena 1969 adoptata in 1975 prin organizatie se intelege asociere de state constitutia prin tratat avand un act constitutiv avand personalitate juridica distincta de cea a statelor membre care o compuna. Rezulta de aici ca trebuie sa fie creata de state, sa-si desfasoare activitatea in temeiul actului constitutiv, sa dispuna de o structura institutionala proprie si sa aiba personalitate juridica.

16. Explicati rolul persoanei fizice in dreptul international.

S-a pus vehement problema implicarii persoanei fizice in cadrul dreptului international. Pornind de la defintia dreptului international, s-ar respinge aceasta idee. Totusi, din ce in ce mai frecvent doctrina aduce aceasta idee la lumina. Spre exemplu, G.Scelle vede statul ca pe o abstractiune, actele acestuia provenind de la adevaratele subiecte de dip si anume oamenii. De aici reiese ca un rol important in dreptul international il au oamenii, persoana fizica. Alt exemplu ar fi de la Tribunalul Militar de la Nurenberg si Tokio, care ii incrimineaza pe cei ce au savarsit crimele de razboi, si  nu pe state. Rezulta ca se confera astfel drepturi si obligatii persoanelor.

17. Definiţi cetățenia şi modurile generale de dobândire şi de pierdere a acesteia. Explicaţi sursele şi efectele dublei cetătenii şi ale apatridiei

Prin cetatenie se intelege apartenenta unei persoane la un stat. Ca moduri de dobandire ale cetateniei ar fi : prin nastere si prin naturalizare.

In privinta nasterii, aceasta se acorda prin doua principii si anume : jus sangvinius si jus soli. Unele state acorda prin ambele principii, altele se raliaza doar la un singur principiu.

Prin naturalizare se intelege dobandirea cetateniei la cererea persoanei. De exemplu, cel mai frecvent prin casatorie si prin sederea indelungata pe un teritoriul unui stat.

Pierderea cetateniei poate fi rezultatul ruperii legaturii unei persoane de statul respectiv, din cauza faptului ca a dobandit cetatenia unui alt stat care nu permite dubla cetatenie sau renuntarea la cetatenie sau din cauza faptului ca statul i-a retras cetatenia.

18.Expuneti elementele esentiale privind regimul juridic al strainilor

Strainii sunt considerati persoanele care au cetatenia altui stat sau nu au cetatenie si se afla pe teritoriul altui stat. Statele prin legislatie pot hotara conditiile de intrare dar si drepturile si obligatiile acestora.

Elementele esentiale privind regimul juridic al strainilor sunt date de Conventiile internationale si sunt urmatoarele

a)      regimul national – strainii au aceleasi drepturi si obligatii ca si cetatenii acelui stat

b)      regimul special – decurgand din continutul unor conventii la care sunt parti.

c)      regimul clauzei natiunii celei mai favorizate – strainii se bucura de regimul favorabil acordat oricaror persoane apartinand unui stat tert.

19.Expuneti notiunile de drept de azil, refugiati si persoanele stramutate aratand sursa drepturilor a acestora.

Dreptul de azil poate fi acordat strainilor care sunt supusi unor persecutii grave, de regula politice, pe teritoriul lor. De mentionat ca azilul se acorda doar pentru aceasta cauza si nu pentru infractiuni de drept comun.

Statele sunt cele care decid acordarea unui azil. Acordarea azilului inseamna acordarea protectiei persoanelor aziliate si refuzul extradarii acestora. Prin urmare putem vorbi de un drept al statului de a decide daca acorda azil dar si de un drept al persoanei de a cere si primi azil

Conventiile care reglementeaza sursa acestui drept se regaseste in Declaratia ONU. La nivel regional statele Americane au adoptat Conventia de la Havana si Montevideo.

Refugiatii sunt cei ca urmare a unor miscari fortate au fost termintate sa paraseasca teritoriul fara a pierde cetatenia sau li se impune chiar renuntarea la cetatenie.

Persoanele stramutate sunt victime ale nazismului in special. Sunt persoane care au fost deportate si duse in alte state. Se incearca repatrierea lor de catre organizatiile internationale.

Sistemul de protectie a refugiatilor este fundamentat pe dispozitiile Conventiei provind statul refugiatilor din 1951 si Protocolul Aditional de la New York 1967.

20.Explicati notiunile de extradare si expluzare, evidentiind diferentele intre cele doua.

Extradarea reprezinta un mod prin care se incheie sederea unui strain pe teritoriul unui stat, in conditiile in care acestia se fac vinovati de savarsirea unor infractiuni. Este definita ca un act de asistenta judiciara prin care un stat pune la dispozitia altui stat o persoana condamnata. De regula, nu se poate extrada proprii cetateni, autorii infractiunilor politice si strainii care au azil politic.

Extradarea poate fi ceruta de statul prejudiciat, sau de statul de care apartine infractorul.

Statele trebuie sa respecte niste reguli si anume : regula dublei incriminari care prevede ca infractiunea sa fie prevazuta in ambele state si regula specializarii care prevede ca persoana va fi judecata doar pentru faptele pentru care a fost extradata.

Expulzarea reprezinta posibilitatea unui stat de a pune capat sederii strainilor, interzicand-ule sa nu mai revina. Decurge din suveranitate si se aplica doar strainilor si apatrizilor, exceptie SUA si U.K. Expulzarea se ia in prin act administrativ si nu trebuie motivata. Daca exista temeri sau informatii ca statul practica tortura sau alte tratamente inumane expulzarea nu este permisa.

Diferentele intre cele doua ar fi scopul – extradarea se preda un infractor, expulzarea se face unui cetatean nevinovat etc…

21.Descrieti sistemul ONU de protectie  a drepturilor omului

 

ONU a insarcinat unele organe cu scopul de protectie a drepturilor omului. Comisia pentru Drepturile Omului infiintata in 1946 de Catre Consiliul Economic si Social, care este competenta in orice problema legata de drepturile omului, poate sa initieze proiecte, sa faca recomandari si sa monitorizeze drepturile oului.

Comisia este formata din 53 de state de exemplu 15 membri din Africa, 12 Asia, 10 Europa occidentala, etc.

Comisia se intruneste in sesiune timp de sase saptamani pe ani. De regula se discuta despre violari ale drepturilor omului comise in orice parte a lumii, probleme de dreptul popoarelor la autodeterminare. Se discuta si solutiile ce urmeaza a fi date. La sesiune, pot participa atat reprezentantii unor organizatii non guvernamentale cat si reprezentatii ai organizatiilor guvernamentale. Exista situatii in care comisia se intruneste in grupuri de lucru specializat pe anumite probleme. De asemenea Comisia a numit un numar de raportori sociali in problemele tinand de tortura, intolerenta religioasa sau drepturile copilului.

Eroarea de fapt si eroarea de drept penal in Noul Cod Penal. Privire comparativa.

Eroarea de fapt si eroarea de drept penal in Noul Cod Penal. Privire comparativa.

Cu toate ca nu este agreata de nimeni si nicaieri, in unele ramuri ale dreptului, cum este dreptul penal, fiind chiar sanctionata in unele cazuri, eroarea este un fenomen absolut natural care pur si simplu se petrece, independent de vointa noastra.

Eroarea a fost privita cu scepticism la inceput, ne referim la perioadele moderne de inceput ale dreptului penal, cand aproape in fiecare stat se sanctiona eroarea, crezandu-se ca nu are nicio relevanta. Apoi, rand pe rand, statele au acceptat ideea psihologilor ca eroarea ar trebui sa exonereze faptuitorul de raspundere penala, intrucat acesta nu a dorit comiterea faptei respective.

In lucrarile de psihologie, s-a aratat ca eroare poate avea cauze multiple : erori de rationament, erori de senzatie, erori de perceptie etc. Procesul de cunoastere prin care se evita sau se incearca evitarea erorii tine de gradul de cultura, de experienta de viata acumulata, sau chiar de insusi individul prin capacitatile cu care a fost inzestrat.

 

Eroarea de fapt.

 

Eroarea de fapt este definita in de unii penalisti ca fiind ca reprezentarea gresita de catre cel ce savarseste o fapta prevazuta de legea penala a realitatii din momentul savarsirii faptei, reprezentare determinata de necunoasterea sau cunoasterea gresita a unor date ale realitatii.[1]Alti autori apeleaza la definitii mai simple[2] si mai concise[3], insa noi ales sa definim eroarea de fapt ca reprezentarea falsa in mintea faptuitorului a tuturor elementelor ce au legatura cu fapta savarsita, sanctionata de legea penala.

Codul Penal in art 51 alin.1. defineste eroarea “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.”

Cu toate ca legea penala imprima erorii o definitie aparent exacta, legiuitorul a omis sa explice unii termeni si conditii, definitorii dupa parerea noastra, pentru intelegerea exacta a erorii de fapt. Astfel, doctrina a incercat sa explice care sunt conditiile existente necesare ca sa ne putem afla in prezenta unei erori si de asemenea s-a incercat o definire a elementelor stare, situatie sau imprejurare.

Pentru a fi in prezenta unei erori, s-a conchis ca sunt necesare 3 elemente si anume :

  1. Savarsirea unei fapte penale;
  2. Faptuitorul, in momentul savarsirii faptei penale, sa nu fi cunoscut anumite stari, situatii sau imprejurari, pe tot parcursul desfasurarii actiunii;
  3. Starile, situatiile si imprejurarile care nu au fost cunoscute, sa aibe legatura cu caracterul penal al faptei;

Legat de primul aspect, este evident ca trebuie sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala, deoarece, eroarea este o cauza exoneratoare de raspundere (alaturi de legitima aparare, starea de necesitatea, constrangerea fizica, betia, minoritatea etc). Daca persoana care savarseste o fapta este in eroare cu privire la anumite aspecte dar nu savarseste o fapta penala atunci dreptul penal nu isi are aplicare, fapta fiind in sfera de reglementare a altei ramuri.

Referitor la cel de-al doilea aspect, spuneam mai sus, ca legiuitorul a omis sa defineasca termenii atributi erorii. De aceea doctrina a vazut necesar, pentru o mai buna intelegere a legii penale, definirea termenilor de stare, situatie sau imprejurare.

Astfel, prin stare se intelege felul sau modul in care se prezinta o persoana sau un bun (de exemplu, un bun care este patrimoniu national). Sau cu privire la starea unei persoane[4] s-ar putea retine urmatorul exemplu de eroare. Conform art. 199 Cod penal,  infractiunea de seductie este , fapta aceluia care, prin promisiuni de casatorie, determina o persoana de sex feminin mai mica de 18 ani de a avea cu el raport sexual, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca faptuitorul a fost in eroare cu privire la varsta ei, din cauza dezvoltarii fizice care parea a fi in concordanta cu o varsta mai mare de 18 ani, acesta nu va raspunde pentru infractiunea de seductie.

Prin situatie se desemneaza pozitia bunului sau persoanei in cadrul relatiilor sociale[5] (ruda apropiata, cetatean, membru de familie, amintiri de familie) – trasatura esentiala pentru existenta infractiunii.

Iar prin imprejurare se intelege o realitate externa care daca este pusa in corelatie cu fapta savarsita, o particularizeaza[6] (ex furtul, daca este comis pe timpul noptii sau in public se va transforma in furt calificat)

In sfarsit, cel de-al treilea aspect, vizeaza conditionarea aspectului penal de starea, situatia sau imprejurarea necunoscuta sau cunoscuta gresit. Pe scurt, este necesar ca starea, situatia sau imprejurarea, sa fie un element constitutiv al infractiunii respective, neputand fi conceputa existenta acesteia fara elementul respectiv.[7] De exemplu, faptuitorul sa nu cunoasca aspectul ca bunul pe care il cumpara provine dintr-un furt si savarseste asfel infractiunea de tainuire, infractiune prevazuta de art. 221 Cod Penal.

 

Clasificarea erorii de fapt.

 

Desi legiuitorul nu a facut o asemenea clasificare, doctrina a pus in vedere mai multe forme pe care eroarea de fapt le poate lua.

  1. 1.      Eroarea de fapt si ignoranta

A nu cunoaste ceva, inseamna a nu sti, adica a ignora ceva; a cunoaste ceva in mod gresit, inseamna a fi in eroare[8], deci prin urmare eroare nu este decat o ignoranta partiala iar ignoranta apare a fi sursa primordiala a erorii. De aceea, sunt asimiliate impreuna, fiind supuse acelorasi reguli juridice[9].

 

  1. 2.      Eroarea de fapt proprie si eroarea de fapt provocata.

Doctrina a facut o diferenta intre eroarea de fapt proprie, care nu este altceva decat o eroare determinata exclusiv de conduita faptuitorului, fie a uitat, fie nu a fost atent, si eroarea de fapt provocata sau amagirea cum mai este denumita, care este inducerea in eroare a unei persoane, similiara dolului in dreptul civil.

Daca eroarea de fapt proprie nu necesita prea multa atentie, eroarea de fapt provocata implica cateva precizari.

Eroarea de fapt provocata este eroarea prin care o persoana este indusa in eroare, fie prin intermediul direct al amagitorului, fie prin intermediul unui lucru sau chiar a altei persoane. Ceea ce este interesant, este faptul ca daca amagirea a fost intentionata, cel ce a comis fapta va fi exonerat de raspundere penala, cel mult va raspunde pentru culpa, iar cel ce a indus in eroare va raspunde pentru fapta comisa cu intentie directa.

 

  1. 3.      Eroarea de fapt invincibila si eroarea de fapt vincibila

Eroarea invincibila exonereaza complet de raspundere penala, pe cand eroare vincibila sau culpabila cum mai este denumita, nu exonereaza de raspundere penala, lasand astfel posibilitatea pedepsirii inculpatului cel putin pentru culpa.

Astfel, in cazul erorii invincibile, ea exonereaza complet de raspundere penala. De exemplu, in cazul unui act sexual cu un minor, infractiune prevazuta de art. 198 Cod Penal, faptuitorul nu si-a putut da seama de varsta reala a fetei pe care a apreciat-o in mod eronat peste 18 ani, in realitate neavand nici 15, nu va raspunde pentru nicio infractiune. Nu se va putea retine nici macar culpa din cauza faptului ca infractiunea este prevazuta doar in modalitatea comiterii cu intentie.

Un alt exemplu clasic lansat de catre doctrina este cel in care la o partida de vanatoare, A trage intr-un tufis in care misca ceva si il ucide pe B. Nu se va putea retine intentie din cauza erorii, dar se va putea retine ucidere din culpa. Astfel, eroarea poate exonera de raspundere penala, insa in unele infraciuni poate exonera doar de forma agravanta, infractiunea simpla ramanand susceptibila de pedeapsa.

Un aspect interesant il putem regasi in doctrina italiana, care considera ca nu e necesara distinctia intre eroare invincibila, pe care un om o diligenta normala nu ar fi putut-o evita, si eroarea vincibila care cu o minima diligenta s-ar fi putut evita, intrucat ambele constitutie erori si astfel nu conteaza intensitatea si nici originea erorii de fapt. Astfel, daca exista o eroare, ea va exonera de raspundere.

Unii autori[10] considera ca este imperios necesar ca organele de cercetare si de judecata sa faca o diferenta clara intre eroarea culpabila si incertitudinea – care reprezinta o indoiala sau nesiguranta – iar autorul trebuie sa nu actioneze pana ce nu isi clarifica incertitudinile, in caz contrar va raspunde pentru fapta comisa, efectele erorii find excluse.

Un exemplu concret[11], pe scurt, pentru incertitudine poate fi desprins din practica recenta a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Inculpatii lucrau ca soferi la o firma de transport din Republica Moldova si efectau transport de colete pe ruta Republica Moldova – Spania. In Republica Moldova, inculpatii aveau un punct de lucru unde primeau colete pentru a fi transportate in Spania. Procedura era riguroasa, fiecare colet era controlat pentru a nu contine obiecte interzise (medicamente, droguri, arme, etc) apoi intr-un carnet era notat numele si numarul de telefon al destinatarului, apoi se incasa contravaloarea.

Urmand sa se intoarca din Spania in Republica Moldova, procedura s-a indeplinit precar, un numar de aproximativ 128 de colete au fost incarcate fara a mai fi verificate daca contin obiecte interzise. La vama Nadlac din Romania, la controlul efectuat, intr-un colet sau gasit mai multe pachete continand cannabis.

Inculpatii au invocat eroarea de fapt, intrucat ei nu stiau ceea ce contin pachetele. Instanta a respins cererea inculpatilor de a se aplica prevederile erorii de fapt, cu motivarea ca « pentru a fi incidenta aceasta cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, trebuie sa existe eroare, si nu indoiala, adica o cunoastere nesigura a rezultatului faptei, pe care il concepe ca posibil sau probabil. »

In speta mentionata mai sus, s-ar fi putut retine eroare de fapt, daca inculpatii ar fi cautat in cele 128 de colete primite si nu ar fi gasit efectiv drogurile, existand atunci o culpa cu prevedere, ei bazandu-se pe controlul efectuat insa nu au gasit drogurile. Atunci ne-am fi aflat in prezenta unei erori de fapt, care ar fi atras exonerarea raspunderii penale. Cu toate acestea infractiunea de trafic de stupefiante prevede comiterea infractiunii doar cu intentie.

Tot in doctrina s-a aratat ca excluderea aplicarii circumstantelor agravante care insotesc o inractiune intentionata se face indiferent daca eroare este invincibila sau culpabila, dar in cazul unei infractiuni din culpa, eroare inlatura circumstanta agravanta doar in cazul in care nu este datorita culpei faptuitorului. Este normal sa fie asa, pentru ca in masura in care eroarea culpabila si-ar produce efectele si in cazul in care s-ar datora culpei faptuitorului, atunci circumstantele agravante nu ar putea fi retinute niciodata, ele nefiind prevazute tocmai datorita culpei faptuitorului.

  1. 4.      Eroarea fireasca si eroarea negativa sau inversa

Eroarea fireasca este eroarea de fapt, adica necunoasterea unei stari, situatii sau imprejurari in care actioneaza faptuitorul.

Eroarea inversa de fapt nu are ca efect aducerea faptei in sfera raspunderii penale. De exemplu, daca subiectul actioneaza convins ca sustrage un bun care nu este al sau, dar in realitate este bunul sau, nu va fi sanctionat pentru infractiunea de furt. Merita mentionat si faptul ca atunci cand infractorul crede ca actioneaza in conditiile unei circumstante atenunate, desi in realitate nu exista, totusi aceasta va fi retinuta. Spre exemplu, inculpatul ii aplica unei persoane mai multe lovituri, cauzandu-i leziuni, inculpatul aflandu-se in eroare cu privire la injuraturile adresate de victima, aceasta adresandu-i injuriile unei persoane la telefon, folosind un dispozitiv hands-free, care l-a dus in eroare pe inculpat, se va retine circumstanta atenunata, de provocare, desi ea nu exista.

  1. 5.      Eroare directa si eroare indirecta

Eroarea directa este atunci cand faptuitorul sau agentul considera in mod eronat ca nu sunt realizate elementele constitutive ale infractiunii. Per a contrario, eroarea indirecta este atunci cand faptuitorul in mod eronat considera ca nu comite o infractiune desi fapta sa constituie toate elementele infractiunii, de exemplu crede in mod gresit ca actioneaza in legitima aparare.

  1. Eroare reala si eroare disimulata

Clasificare specifica dreptului francez, eroarea reala este eroarea de fapt cand agentul nu cunoaste sau cunoaste gresit anumite stari, situatii sau imprejurari, iar eroarea disimulata exista atunci cand inculpatul, in mod fraudulos, incearca sa se foloseasca de invocarea erorii pentru o pedeapsa mai mica sau chiar pentru exonerarea de raspundere penala. Merita mentionat, ca din punct de vedere penal, doar eroarea reala exista, eroarea disimulata, nefiind decat o eroare simulata, in realitate nu exista.

  1. 7.      Eroare esentiala si eroare neesentiala

Eroare esentiala sau principala – care are ca efect inlaturarea vinovatiei si poarta asupra unui element de care depinde caracterizarea faptei ca infractiune

Eroarea neesentiala sau secundara – nu inlatura vinovatia, cel mult, poate avea ca efect o circumstanta atenunanta.

Efectele erorii in cazuri particulare. Error in obiecto, error in persona, aberratio causae.

Error in obiecto. Aceasta forma de eroare, apare atunci cand obiectul material al infractiunii este diferit de ceea ce isi imaginase autorul, caz in care se admite irelevanta erorii, pentru ca legea penala protejeaza in mod egal valorile sociale. De exemplu, A incearca sa sustraga bunul lui B, dar il ia pe cel a lui C. Fapta lui A constituie infractiunea de furt, eroarea in cauza fiind una neesentiala. Cu toate acestea, este important obiectul juridic, astfel, daca in exemplul de mai sus, A ar fi sustras propriul sau bun, crezand ca a sustras bunul lui B, acesta nu ar fi comis o infractiune ci doar o fapta putativa. Interesant este faptul ca in doctrina germana, se considera furt si daca agentul si-a sustras propriul bun.

Error in persona. Este error in persona atunci cand agentul vrea sa lezeze o persoana insa o confunda cu alta. De regula, eroarea asupra persoanei constituie o eroare neesentiala. Spre exemplu, in cazul omorului este suficienta uciderea unei persoane indiferent de identitatea victimei. Nu conteaza ca A l-a ucis pe B crezand ca este C.

Aberratio causae – aceasta eroarea apare atunci cand rezultatul produs de actiunea faptuitorului, s-a produs altfel decat l-a gandit acesta. De exemplu, A il impusca pe B iar apoi da foc casei in care se afla victima, B murind din cauza focului si nu a impuscaturii. In privinta acestui tip de eroare se vorbeste despre deviere totala a cursului cauzal, de exemplu A il loveste pe B, cauzandu-i nenumarate leziuni interne. In timp ce B este transportat la spital, masina intra intr-un magazin situat ilegal pe strada iar B decedeaza. Lui A nu i se va putea imputa infractiunea de omor, ci doar o tentativa de omor si nu din cauza erorii aberratio causae ci din cauza faptului ca nu exista o relatie de cauzalitate intre actiunea lui A si rezultatul final (risc deviat)[12]. Tot legat de devierea cursului cauzal, mai exista si situatia cand A il loveste pe B, cauzandu-i nenumarate leziuni, iar acesta decedeaza la spital dupa cateva saptamani, din cauza leziunilor  interne. Astfel, A va raspunde pentru infractiunea de omor, eroarea fiind neesentiala. Mai trebuie mentionat in cadrul acestei sectiuni si dolus generalis cand autorul convins fiind ca rezultatul s-a produs deja, mai desfasoara o actiune care produce de fapt rezultatul dorit.

Eroarea de drept si eroarea de drept extrapenala.

 

Eroarea de drept penal ar putea fi definita ca interpretarea gresita sau chiar necunoasterea unei norme de drept penal. De exemplu, faptuitorul comite o infractiune, acesta nu a inteles ca aceasta este interzisa de legea penala, ci a considerat ca fapta este permisa.

Codul Penal in vigoare, prin art. 51. alin 4. ar face orice scriere despre eroarea de drept penal – care sa duca la exonerare de raspundere panala, ca fiind inutila. Asta pentru ca alin. 4 din art. 51 prevede expres ca nimeni nu poate invoca necunoasterea legii.

Pe buna dreptate legiuitorul a facut o asemenea precizare, mai ales ca la ora actuala se fac eforturi pentru a face cunoscuta legea penala. Exista tot felul de mijloace de promovare, Monitorul Oficial in varianta on-line, mass-media etc. Totusi, unii autori au sustinut[13] ca se poate invoca eroarea de drept in anumite circumstante, opinie la care ne alaturam si noi. Spre exemplu, in locurile unde a existat o catastrofa, un cutremur sau inudatie de mari proportii, iar in timpul cat a durat evenimentul respectiv, s-a publicat in Monitorul Oficial o noua lege care ar incrimina o fapta, iar cetatenii respectiv nu ar fi avut acces la Monitorul Oficial din cauza dezastrului respectiv. Sau, s-ar mai putea invoca necunoasterea legii si in momentul cand o instanta de fond constata ca fapta comisa nu constituie infractiune, iar apoi o instanta superioara decide contrariul, iar in timpul acesta faptuitorul a comis fapta din nou, crezand ca este permisa.

Un alt element de noutate cu care vine Noul Cod Penal, este art 30. alin 4 care prevede expres eroarea de drept extrapenala, care atrage exonerarea raspunderii penale.. In actualul cod acesta prevedere nu exista, insa eroarea asupra unei legi nepenale este asimilata cu o eroare de fapt, iar daca este invincibila, aceasta exonereaza numai pentru faptele comise cu intentie, nu si pentru cele savarsite din culpa.

 

Pentru a se retine eroarea asupra unei norme extrapenale sunt necesare doua conditii a fi indeplinite[14] :

 

  • necunoasterea de catre faptuitor a reglementarii extrapenale incidente in cauza, avandu-se in vedere mai multe criterii si anume specificul normei, gradul de cultura al subiectului, domeniul sau de activitate, pregatirea acesteia etc.
  • necunoasterea de catre faptuitor, din orice alta sursa, a situatiei, sau a regulii de conduita reglementate de actul normativ nepenal.[15]

In ceea ce priveste eroarea de drept penal, in Noul Cod Penal care ar trebui sa intre in vigoare de la data de 1 februarie 2014, se prevede in art 30. alin 5. “nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita ca urmare a necunoasterii sau cunoasterii gresite a caracterului ilicit al acesteia, din cauza unei imprejurari care nu putea fi in niciun fel evitata.”

Astfel, in noul cod penal, eroarea de drept va fi admisa, in anumite conditii si va fi echivalentulul unei erori de fapt, asimiliata erorii de fapt invincibile. S-a ajuns la introducerea acestui alineat, la cerintele doctrinei si mai ales la modernizarea dreptului penal romanesc, alaturandu-se astfel celorlalte legisilatii moderne. Cu toate acestea, sunt autori de parere ca s-a trecut peste un principiu fundamental, pe care se bazeaza actualul cod penal si anume nemo censetur ignorare legem. Cu alte cuvinte, intr-o societate moderna, nimeni nu ar trebui sa isi permita sa ignore legea. Insa, multitudinea legilor, avalansa de legislatie, atat interna cat si internationala, face oarecum imposibila cunoasterea tuturor normelor incriminate.[16] Se admite insa unanim, ca in cazul infractiunilor arhicunoscute (de exemplu : omor, talharie, furt) principiul va dainui in continuare, insa trebuie temperat, pentru ca exista cazuri cand eroarea se datoreaza chiar din culpa autoritatilor. Tot in doctrina s-a aratat ca mentinerea acestui principiu tine de asigurarea autoritatii statului (de drept).[17]

Un aspect interesant de drept comparat, este in cazul Italiei, unde Curtea Constitutionala a intervenit in textul normei care prevedea ca eroarea de drept nu este admisibila si l-a transformat intr-un articol care permite eroarea de drept penal, numai in masura in care aceasta era invincibila. Tot pe aceeasi idee s-a fundamentat si schimbarea adusa de Noul Cod Penal, in materia erorii atat de drept.

 

Bibliografie

 

Antoniu, G., Vinovatia penala, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1995

Basarab M, Pasca V, Mateut, G, Butiuc, C, Codul penal comentat vol I, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007

Bulai, C., Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2007

Bulai, C., Dictionar de drept penal si procedura penala, Ed. Hamangiu, Bucuresti 2011

Dongoroz, V., Drept penal. Reeditarea Editiei din 1939, Ed. Asociatia Romana de Stiinte Penale, 2000

Mitrache, C., Drept penal roman, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011

Pavaleanu, V., Drept penal general, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

Sergiu, B., Eroarea in dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2008

Streteanu, F., Tratat de drept penal vol I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008

Udroiu, M., Drept pena Editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2013

Zolyneak, M., Drept penal vol II, Ed. Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1992

 

http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202006/SP%20r%203033%202006.htm

 

 

 

 

mai multe resurse pe

https://jurisdictie.wordpress.com

 


[1] Constantin Mitrache, Drept penal roman, Ed. Universul Juridic, Editia a IX revizuita si adaugita,Bucuresti,  2013, pag 175. Autorul se raliaza la aceasta definitie alaturi de Vintila Dongoroz si Ion Oancea.

[2] Maria Zolyneak,Drept penal roman, Ed. Fundatiei “Chemarea Iasi”, vol II, Iasi, 1992, pag 754. Autoarea spune ca prin eroare se intelege necunoasterea sau gresita cunoastere a unor imprejurari in care actioneaza faptuitorul.

[3] Costica Bulai, Dictionar explicativ de drept penal si procedura penala, Ed. Hamagniu, Bucuresti, 2013, pag 325, autorul defineste concis eroarea ca fiind necunoasterea sau cunoasterea incompleta sau gresita a unei stari, situatii sau imprejurari.

[4] Maria Zolyneak, op. cit.

[5] Florin Streteanu, Tratat de drept penal, Ed. C.H. Beck, 2008, pag 570.

[6] Vasile Pavaleanu, Drept penal general, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, pag 271

[7] George Antoniu, Vinovatia penala, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1995, pag 308

[8] Vintila Dongoroz, Drept penal. Reeditarea Editiei din 1939, Ed. Asociatia Romana de Stiinte Penale, 2000, pag 336

[9] Idem, pag 337

[10] Florin Streteanu, Tratat de drept penal vol I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008, pag 570

[11] I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3033 din 11 mai 2006

[12] Florin Streteanu, op. cit. pag 574

[13] G. Antoniu, Vinovatia penala, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1992, pag 326

[14] Florin Streteanu, op. cit. pag. 582, Vasile Pavaleanu, op. cit. pag 273

[15] CA. Bucuresti, s.a II-a penal., dec. nr. 314/2000 – Cu privire la Ordinul Ministerului Sanatatii nr. 43/1980, prin care se aproba lista subtantelor toxice, nu s-a putut retine invocarea erorii  cand faptuitorii au declaract ca nu au cunoscut ca mercurul este interzis, desi inculpatii lucrau intr-un combinat chimic. Se are aici in vedere si prima conditie si anume gradul de pregatire si domeniul in care lucrau inculpatii.

[16] Multitudinea actelor normative, care intra in vigoare chiar de la data publicarii lor in Monitorul Oficial, face ca prezumtia principiului sa fie nerealista. De exemplu, normele pedepsesc si infractiunile consumate chiar in ziua intrarii lor in vigoare, insa este evident ca Monitorul Oficial nu este distribuit atat de repede, chiar si in cazul normelor care intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii lor in Monitorul Oficial.

[17] Basarab M, Pasca V, Mateut, G, Butiuc, C, op. cit. pag 313

EROARE DE FAPT SI DE DREPT IN NOUL COD PENAL (-PLAN-)

EROARE DE FAPT SI DE DREPT IN NOUL COD PENAL

(-PLAN-)

 

Conceptul de eroare :

  • Procesele psihice cu relevanta penala
  • Cauzele erorii
  • Delimitarea erorii de ignoranta sau dubiu

Eroare de fapt

  • Definitie
  • Clasificare erorii de fapt
  • Aspecte de drept comparat in material erorii de fapt

Eroare de drept :

  • Definitie
  • Despre prezumtia de cunoastere a legii penale
  • Clasificare
  • Aspecte de drept comparat in materia erorii de drept

Legislatie si jurisprudenta concludenta !

Elemente de noutate  aduse de noul Cod Penal in materia erorii de fapt si de drept.

Carti online de drept actualizare

S-a actualizat pagina carti online de pe blog. S-au adaugat cateva volume noi disponibile pe scribd.com

Volume adaugate :

  • Eroare in dreptul penal. Sergiu, Bogdan, Editura Universul Juridic, 2008
  • Tratat de drept penal. Streteanu, Florin, Editura C.H. Beck, 2008
  • Manual de drept penal. Bulai, Costica, Editura Universul Juridic, 2007
  • Codul Penal comentat. Basarab, M; Pasca, V; Mateut, G; Butiuc, C; Editura Hamangiu, 2007
  • Drept Penal. Reeditarea editiei din 1939; Vintila, Dongoroz, Bucuresti, 2000
  • Institutii de drept civil in reglementarea noului cod civil. Boroi, Gabriel; Stanciulescu, Liviu, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012
  • Drept civil. Succesiuni, Stanciulescu, Liviu, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012

Drept international public – notiuni generale / introductive

Dreptul international public – Notiuni generale

 

Cuprins:

  1. Trasaturile societatii internationale
  2. Evolutia istorica a societatii internationale
  3. Definitia dreptului international
  4. Clasificări ale normelor de drept internaţional
  5. Tendinte in evolutia dreptului international public

 

 

  1. Caracterisiticile juridice principale ale comunitatii internationale

Subiectele DIP

Lipsa autoritatii centrale

Responsabilitatea colectiva

Raportul normelor DIP cu cele de drept intern

Libertatea de actiune a statelor

Efectivitatea normelor DIP

Apararea interesul statului si drepturile si obligatiile emergente

Coexistenta modelelor vechi si noi

 

  1. Natura juridica a subiectelor DIP

Majoritatea normelor DIP reglementeaza conduita statelor – persoane juridice – si nu a persoanelor fizice – ca in dreptul intern.

Statul – persoana juridica reprezentand o colectivitate de oameni care detin si controleaza un teritoriu distinct si solidarizati prin legaturi politice, economice, culturale, eventual etnice si religioase.

Statele domina societatea internationala

Statele actioneaza prin persoane delegate (capacitatea juridica DIP apartine statelor) si sunt responsabile de protejarea populatiei lor

  1. Lipsa autoritatii centrale internationale

Dreptul intern este creatia si responsabilitatea puterii centrale. Aceasta decide, prin impunerea fortei sau prin negocieri intre diversele centre de putere:

  • ce valori vor fi aparate
  • prin ce norme
  • cum vor fi aplicate normele, avand monopolul folosirii fortei
  1. DIP si ordinea juridica internationala

DIP este rezultatul negocierilor dintre subiecti relativ egali

Ordinea juridica internationala este ceea ce statele fac din ea

Statele actioneaza in interesul propriu, si nu al comunitatii internationale

Relatiile dintre state raman orizontale

Lipsa puterii centralizate – relativa anarhie

Sursele puterii sunt imprastiate pe glob, unele dincolo de influenta directa a statelor (indivizi, ONG-uri, corporatii internationale)

Nu exista (inca) un organ central responsabil in toate cele trei etape ale adoptarii, interpretarii si aplicarii DIP

  1. Responsabilitatea colectiva

Statul raspunde pentru actiunea indivizilor sai, spre deosebire de dreptul intern unde fiecare raspunde pt sine.

Dar acum si: responsabilitatea individuala a criminalilor de razboi si a celor vinovati de crime impotriva pacii si umanitatii

  1. Raportul normelor DIP cu cele de drept intern

De regula, normele dip trebuie incorporate in dreptul intenr pentru a produce efecte in cadrul ordinii juridice interne – suveranitatea statelor

In practica, DIP depinde de ajutorul, cooperarea si sprijinul statelor

  • Teza monista/ teza dualista

– Teza dualistă – dreptul internaţional şi dreptul intern formează două ordini juridice distincte, ele fiind independente.

– Teza monistă – dreptul internaţional şi dreptul intern formează o singură ordine juridică.

– Monismul cu primatul dreptului intern

dreptul internaţional este subordonat dreptului intern;

dreptul internaţional este un drept extern al statului.

– Monismul cu primatul dreptului internaţional

dreptul internaţional este superior, dreptul intern e o derivaţie a primului

Cele două ordini juridice coexistă într-un raport de coordonare. Raportul dintre ele trebuie abordat prin prisma interferenţelor obiective care există între ele.

  1. Libertatea de actiune a statelor

Traditional: statele aveau o libertate aproape nelimitata

Acum: reteaua de tratate internationale si dreptul cutumiar imperativ – jus cogens – inclusiv asa numitul soft-law, limiteaza libertatea de actiune a statelor,

  1. Efectivitatea normelor DIP

Principiul efectivitatii: numai acele pretentii sau situatii care sunt efective pot produce consecinte juridice

Fictiunile juridice nu au loc pe scena internationala

Forta joaca un rol determinant

  1. Reciprocitatea – fundamentul dr. si obligatiilor internationale

Structura orizontala si lipsa unor suficient de puternice legaturi politice, economice, ideologice intre state determina tendinta statelor de a-si urmari propriul interes

Acesta se reflecta in normele de DIP

Normele DIP confera doar obligatii in perechi: fiecare stat are un drept sau o obligatie fata de un alt stat – traditional

  1. Dreptul cutumiar

Confera obligatii fata de toate celelalte state

In concret insa apare reciprocitatea

Nici un stat nu poate interveni (inca) in locul victimei. Exceptii:

  • Pirateria
  • Dreptul oricarui stat riveran de a naviga pe raurile internationale
  • Exista tratate (drepturile omului, mediu) care creaza drepturi si obligatii fata de comunitatea internationala, nu fata de un anume stat.
  • Coexistenta modelelor vechi si noi
  1. Tendinta actuala

Modelul vechi (Grotius): comunitatea internaitonala e bazata pe viziunea statelor privind relatiile internationale: cooperare si ordonarea interactiunii dintre state suverane ce-si urmaresc propriul interes.

Modelul nou (Kant): perspectiva universalita si cosmopolitana, vede lumea ca si comunitate internationala a umanitatii, pune accent pe solidaritatea trans-nationala.

Coexistnta celor doua abordari duce la dezvoltarea si transformarea sistemului juridic intenrational – guvernanta internationala

 

  1. Evolutia istorica a comunitatii internationale
  • Inainte de Pacea de la Westfalia 1648 (Sf razb de 30 de ani intre Imp Romano-German, Franta si Suedia)
  • Pana la sf. Primului Razboi Mondial (1918)
  • Pana la sf. Celui de al Doilea Razboi Mondial (1945)
  • Pana la sf. Razboiului Rece (1990)
  • Pana in prezent

 

  1. Definitia dreptului international public

Ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile dintre state, precum şi raporturile dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional, norme a căror respectare este asigurată prin liber consimţământ sau constrângere exercitată individual sau colectiv de  către state.

 

  1. Clasificari ale normelor DIP
  1. Dupa izvorului lor

norme cutumiare/norme convenţionale

  1. Din punct de vedere al aplicabilitatii,

principii –norme cu caracter general/ norme concrete.

  1. Dupa forta lor

Norme universale/Norme regionale

În caz de conflict, se aplică norma generală.

Normele regionale sunt superioare celor bilaterale (exemple).

  1. După caracterul lor

norme imperative (jus cogens) – norme de la care nu se admite nicio derogare; onerative sau prohibitive – Convenţia privind dreptul tratatelor din 1969/norme supletive –norme de la care se admit derogări, pe baza acordului de voinţă al statelor

 

  1. Tendinte in evolutia dreptului international public

Constitutionalizarea dreptului international public

 

Utilizarea fortei in operatiile de sprijin al pacii

UTILIZAREA FORŢEI ÎN OPERAŢIILE DE SPRIJIN AL PĂCII

UTILIZAREA FORŢEI ÎN OPERAŢIILE DE SPRIJIN AL PĂCII

Ioan CRĂCIUN*

The international law has generated a lot of discussions about the use of force as a political  mean.  Now  these  discussions  are  more  and  more  related  to  the  Peace  Support Operations legality. This is why this paper analyses three aspects of use of force: denaying the use of force, the right of self-defence and authorization the use of force during PSO.

Introducere

Problematica  operaţiilor  de  pace  la  început  de  mileniu  a  devenit  o preocupare  constantă  atât  în  politica  internaţională,  cât  şi  în  preocupările teoreticienilor  militari,  dat,  fiind  dorinţa  de  pace  a  popoarelor,  care  a  generat procesul de realizare a unui nou climat de securitate la nivel global, precum şi regional.

Operaţiile de pace iniţiate şi puse în practică de ONU în urmă cu peste 50  de  ani  sub  forma  operaţiilor  de  menţinere  a  păcii,  devenite  în  prezent operaţii   de   sprijin   al   păcii,   reprezintă   principalul   mecanism   pentru salvgardarea   păcii   şi   securităţii   internaţionale.   În   tot   acest   răstimp, conceptul  şi  principiile  care  le  definesc,  au  fost  formulate,  completate, modificate  şi  ajustate,  trecând  printr-un  amplu  proces  de  transformare  şi adaptare la realităţile mediului de securitate în care s-au folosit.

Pe  de  altă  parte,  legislaţia  internaţională  a  generat  adesea  dezbateri aprinse între juriştii de drept internaţional, din perspectiva adepţilor pro şi contra folosirii forţei ca instrument politic în relaţiile internaţionale, cu folosirea unor argumente complexe, invocate atât de litera, cât şi spiritul legii. Dezbaterile de acest  fel  au  continuat  şi  după  încheierea  războiului  rece,  dar  mai  ales  după evenimentele de la 11 septembrie 2001, care au dovedit că acest sistem al ordinii publice  internaţionale  este  unul  depăşit.  Aşa-numitul  “război  al  terorii”  a schimbat modul de interpretare a legilor internaţionale în ceea ce priveşte uzul de forţă şi conducerea ostilităţilor şi a creat condiţiile pentru noi dezbateri, noi interpretări şi, evident, noi strategii de utilizare a forţei ca instrument de politică în relaţiile internaţionale. Mai mult decât atât, în spatele acestor contradicţii, se află  abordări  ideologice,  care,  aproape  de  fiecare  dată,  conduc  la  interpretări

De  aceea,  putem  spune  aproape  fără  rezerve  că  operaţiile  de  sprijin  al păcii  desfăşurate  sub  egida  ONU  încă  au  un  statut  teoretic  şi  de  drept internaţional  insuficient  teoretizat,  controversat  şi  chiar  inadaptat  la  mediul  de securitate  actual.  Cu  toate  acestea  însă,  ele  rămân  un  important  instrument  de prevenire  şi  gestionare  a  conflictelor  în  întreaga  lume.  Iată  de  ce,  în  această lucrare  ne  propunem  să  analizăm  modul  în  care  se  justifică  folosirea  forţei  ca instrument  politic  în  relaţiile  internaţionale,  în  special  pentru  desfăşurarea operaţiilor de sprijin al păcii.

Din cauza complexităţii acestor aspecte şi dat fiind specificului abordării noastre, vom restrânge sfera analizei la principiile folosirii forţei ca instrument politic  în  relaţiile  internaţionale,  cu  referire  directă  la  trei  aspecte  importante: interzicerea folosirii forţei, dreptul la autoapărare şi autorizarea folosirii forţei de către Consiliul de Securitate al ONU, abordate prin prisma prevederilor Cartei Naţiunilor  Unite  şi  a  concluziilor  rezultate  din  două  studii  de  caz  cu  relevanţă pentru  regimul  juridic  al  operaţiilor  de  pace  (cazul  Canalului  Corfu  sau Nicaragua versus SUA).

1. Utilizarea forţei în operaţiile de sprijin al păcii în contextul Cartei Naţiunilor Unite

Principalul   document   care   reglementează   uzul   de   forţă   în   relaţiile internaţionale este Carta ONU, semnată şi intrată în vigoare în anul 1945. Astfel, capitolul  VI  prevede  rezolvarea  disputelor  prin  măsuri  paşnice  (art.  33), capitolul  VII  prevede  responsabilitatea  Consiliului  de  Securitate  de  a  constata, recomanda  sau  hotărî  ce  măsuri  vor  fi  luate  pentru  menţinerea  şi  restabilirea păcii   şi   securităţii   internaţionale   (art.   39),   prin   invitarea   părţilor   să   se conformeze  măsurilor  provizorii  (art.  40),  presiuni  politice  şi  economice  (art. 41)  şi  utilizarea  forţei  armate  (art.  42),  pentru  ca  în  capitolul  VIII  să  fie prevăzută  posibilitatea  autorizării  organizaţiilor  politice  regionale 156   de  a adopta  măsuri  pentru  rezolvarea  paşnică  a  disputelor  regionale,  cu  respectarea principiilor fundamentale ale ONU.

Toate  acestea  stabilesc  principiile  internaţionale  de  folosire  a  forţei  şi acoperă   trei   aspecte   principale:   interzicerea   folosirii   forţei,   dreptul   la autoapărare  şi  autorizarea  folosirii  forţei  de  către  Consiliul  de  Securitate  al ONU.  Legislaţia  internaţională  astfel  consfinţită  este  obligatorie  pentru  toate statele,  indiferent  de  tratatele  sau  înţelegerile  bilaterale,  multinaţionale  sau internaţionale la care acestea au aderat.

Carta ONU, ca document fundamental al dreptului internaţional, proclamă scopurile  şi  defineşte  principiile  după  care  trebuie  să  se  călăuzească  statele membre  şi  organizaţia  în  sine  în  desfăşurarea  acţiunilor  întreprinse.  Astfel, articolul   2   al   Cartei   O.N.U.   enumeră   cinci   principii   fundamentale   în conformitate cu care trebuie să acţioneze statele membre: egalitatea suverană a statelor;  îndeplinirea  cu  bună  credinţă  de  către  state  a  obligaţiilor  asumate; rezolvarea  diferendelor  internaţionale  prin  mijloace  paşnice;  renunţarea  la forţă  sau  la  ameninţarea  cu  forţa;  neintervenţia  în  treburile  interne  ale  unui stat.

Între  alte  instrumente  şi  documente  de  drept  internaţional  public  care consacră aceste principii, Declaraţia adoptată în 1970, prin Rezoluţia nr. 2625 a Adunării  Generale  a  O.N.U.,  are  o  importanţă  aparte.  Declaraţia  din  1970 accentuează  semnificaţia  deosebită  a  codificării  principiilor  şi  le  califică  drept principii  fundamentale  ale  dreptului  internaţional,  chemând  toate  statele  să  le respecte  în  conduita  lor  internaţională.  În  plus,  faţă  de  cele  cinci  principii enunţate  mai  sus,  în  “Declaraţia  din  1970” 157   apare  al  şaselea,  cel  al cooperării.

Ulterior  Declaraţiei   din   1970,   aceste   principii   au   fost   precizate   şi dezvoltate în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată în 1974  prin  Rezoluţia  3281  a  Adunării  Generale  a  ONU,  dar  mai  ales  în  cadrul Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975.

Formulări ale acestor principii le regăsim şi în Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi în Protocolul adiţional II din 1977 cu privire la protecţia populaţiei civile  în  caz  de  conflict  armat  internaţional  sau  neinternaţional,  precum  şi  în Declaraţia  universală  a  drepturilor  omului  şi  în  Convenţia  pentru  prevenirea  şi reprimarea crimei de genocid.

În   funcţie   de   problematica   vizată   şi   locul   unde   au   fost   adoptate, convenţiile  respective  au  format  în  timp  cele  două  ramuri  ale  dreptului internaţional  umanitar  modern:  dreptul  de  la  Haga  sau  dreptul  războiului 158  (legea  războiului)  şi  dreptul  de  la  Geneva  sau  dreptul  internaţional  umanitar propriu-zis (legea păcii). Încercarea de adaptare la realităţile actuale şi găsirea unor răspunsuri la provocările prezentului rămân trăsăturile definitorii ale unuia dintre cele mai dinamice domenii ale dreptului internaţional.

În  ceea  ce  priveşte  încercările  de  interzicere  a  folosirii  forţei  prin  legi internaţionale, acestea îşi au originea cu mult înaintea adoptării Cartei ONU. Un pas  important  în  acest  sens  l-a  constituit  încheierea,  la  27  august  1928,  a Tratatului   general   de   renunţare   la   război,   ca   un   instrument   de   politică internaţională.

Această  înţelegere,  cunoscută  sub  numele  de  „Pactul  Kellog-Briand”, obliga  statele  semnatare  să  declare  solemn,  în  numele  popoarelor  pe  care  le reprezintă, că ele condamnă recurgerea la război ca măsură pentru soluţionarea controverselor internaţionale şi renunţă la folosirea războiului ca instrument de politică naţională în relaţiile lor cu ceilalţi.

Pactul Kellog-Briand a fost rapid acceptat ca lege internaţională obişnuită. Importanţa acestui tratat rezidă din faptul că el consfinţeşte obligaţia statelor de a   nu   folosi   războiul   pentru   rezolvarea   controverselor   internaţionale,   ci recurgerea  la  mijloace  exclusiv  pacifiste  şi  rezervarea  dreptului  acestora  la autoapărare şi la apărare colectivă. Pactul este încă de actualitate şi a constituit baza  de  plecare  pentru  prevederile  referitoare  la  folosire  a  forţei  atunci  când Carta ONU a fost adoptată în 1945.

Astfel, articolul 24 al Cartei stabileşte: “Toate statele membre trebuie să se abţină în relaţiile internaţionale de la a ameninţa sau a folosi forţa împotriva integrităţii  teritoriale  sau  independenţei  politice  a  oricărui  stat,  ori  în  oricare altă  manieră  contrară  cu  scopurile  Naţiunilor  Unite”.  Acesta  reprezintă  o normă  peremptorie  şi  necondiţionată,  obligatorie  pentru  toţi,  de  la  care  nu  se permit  derogări.  Nici  un  jurist  de  drept  internaţional  nu  a  combătut  statutul acestui articol şi starea lui specială, dar înţelesul şi scopul acestui principiu au fost subiectele unor interpretări diferite.

2. Interpretări juridice internaţionale ale folosirii forţei în operaţii de sprijin al păcii – cazul canalului Corfu şi cazul Nicaragua vs. SUA

Pentru  a  susţine  această  afirmaţie,  prezentăm  în  continuare  interpretarea juridică  a  Curţii  Internaţionale  de  Justiţie  (CIJ)  –  organul  juridic  principal  al ONU – privitor la uzul forţei în cazuri acoperite de articolul 24, în două decizii ale  acesteia,  cu  relevanţă  pentru  subiectul  abordat:  cazul  canalului  Corfu  şi cazul Nicaragua vs. SUA (CIJ, 1949 159 ; CIJ, 1986 160 ).

Cazul canalului Corfu priveşte o dispută între Albania şi Marea Britanie, care a avut loc în anul 1946. În data de 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice  au  fost  serios  avariate  şi  peste  40  de  marinari  ucişi,  din  cauza contactului  cu  mine  marine  în  strâmtoarea  Corfu  de  Nord,  în  apele  teritoriale albaneze.  În  zilele  de  12  şi  13  noiembrie,  Marina  Regală  britanică  a  executat activităţi  de  dragare  a  canalului  Corfu,  împotriva  voinţei  guvernului  albanez. Albania şi Marea Britanie s-au adresat Curţii Internaţionale de Justiţie, pentru a judeca  şi  a  răspunde  la  două  întrebări:  dacă  Albania  a  fost  responsabilă  de explozia minelor, fiind astfel pasibilă să plătească anumite compensaţii şi dacă acţiunile  Marii  Britanii  violaseră  legea  internaţională,  iniţial  prin  intrarea neautorizată  în  apele  teritoriale  albaneze,  apoi  prin  executarea  acţiunilor  de dragaj ale canalului.

La prima problemă pusă în discuţie, CIJ a decis că Albania era într-adevăr responsabilă  pentru  producerea  incidentului.  În  ceea  ce  priveşte  cea  de  a  doua problemă, CIJ a decis că navele britanice nu au violat suveranitatea Albaniei în data  de  22  octombrie,  deoarece  traversarea  a  fost  “inocentă”.  În  privinţa acţiunilor de dragaj, acestea “nu au putut fi justificate ca exercitare a dreptului de trecere inocentă”. Marea Britanie a susţinut faptul că scopul dragajului a fost să  înlăture  pericolul  de  mine  cât  mai  repede  posibil.  Această  acţiune  a  fost prezentată, de asemenea, ca fiind o nouă aplicare a teoriei intervenţiei… sau ca o metodă  specială  de  aplicare  a  principiului  autoprotecţiei  (self-protection)  sau autoajutorului (self-help). CIJ nu a admis însă aceste acţiuni ca fiind în spiritul autoprotecţiei.  S-a  considerat  că  acest  pretins  drept  de  intervenţie  reprezintă  o politică de forţă, care nu se poate încadra în legislaţia internaţională.

În ceea ce priveşte noţiunea de autoapărare, Curtea nu a putut admite nici această speţă: între state independente, respectul pentru suveranitatea teritorială este  fundamentul  esenţial  al  relaţiilor  internaţionale.  Această  decizie  a  fost criticată  vehement,  deoarece  CIJ  “a  eşuat  în  a  se  exprima  pe  sine,  în  cele  mai clare termene într-un subiect aşa vital” 161 .

Prin  aceste  decizii  şi  luări  de  poziţii,  juriştii  de  drept  internaţional  au rămas  divizaţi  în  două  categorii  în  ceea  ce  priveşte  articolului  24:  cei  care susţineau faptul că prevederile acestuia acoperă în totalitate uzul de forţă (sens restrâns) 162   şi  cei  care  considerau  că  acesta  interzice  numai  forţa  îndreptată împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statelor (sens larg) 163 .

Această ultimă poziţie susţine că articolul 24 permite folosirea limitată a forţei pentru anumite scopuri umanitare, inclusiv pentru salvarea concetăţenilor aflaţi în pericol pe teritoriul altui stat, considerându-se că obiectivul acţiunii nu este  reprezentat  de  ocuparea  teritorială  a  statului  respectiv  sau  de  schimbarea guvernului său.

Cazul Strâmtorii Corfu

Cazul Strâmtorii Corfu este un diferend între Marea Britanie şi Albania, care a avut la origine exploziile survenite la 22 octombrie 1946 la bordul navelor de război britanice care treceau, fără autorizaţie şi împotriva avertismentelor, prin apele teritoriale albaneze (Strâmtoarea Corfu). Incidentul s-a soldat cu avarierea gravă a navelor respective şi cu pierderi de vieţi omeneşti în rândul echipajelor. Marina de război britanică, după o prealabilă avertizare şi în ciuda protestului guvernului albanez, a curăţat la 13 noiembrie 1946 Strâmtoarea Corfu de mine. Diferendul a fost adus, la 22 mai 1947, în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, în urma unei recomandări a Consiliului de Securitate, a fost deferit Curţii Internaţionale de Justiţie, făcând obiectul a trei hotărâri ale acesteia.

Prima hotărâre, din 25 martie 1948, care a fost contestată de Albania privea problemele competenţei Curţii. A doua hotărâre, din 9 aprilie 1949, privea fondul problemei. Curtea, în ciuda realităţii, a hotărât că Albania este responsabilă, după normele dreptului internaţional, de exploziile care au avut loc în apele teritoriale albaneze şi de daunele şi pierderile de vieţi omeneşti. Ea nu a reţinut ipoteza că Albania ar fi lansat minele, în schimb a reţinut faptul că lansarea minelor nu ar fi putut fi efectuată fără cunoştinţa guvernului albanez. Albania, la rândul său, a prezentat o cerere reconvenţională contra Marii Britanii, în care-i reproşa acesteia că i-a violat suveranitatea, trimiţând flota de război în apele sale teritoriale şi procedând, ulterior, la operaţiuni de deminare în aceste ape.

Curtea n-a reţinut prima reclamaţie, apreciind că ea se găsea în prezenţa unei treceri inofensive într-o strâmtoare internaţională. Totuşi, întrucât operaţiunea de deminare a fost efectuată împotriva voinţei guvernului albanez, Curtea a apreciat că ea constituie o violare a suveranităţii albaneze, într-o a treia hotărâre (15 decembrie 1949), Curtea, depăşindu-şi evident competenţa, a fixat suma reparaţiilor datorate de Albania Marii Britanii (844.000 de lire sterline).

A doua decizie a CIJ, din anul 1984, se referă la cazul Nicaragua vs Statele Unite. În acest caz, Nicaragua a reclamat faptul că SUA erau responsabilă pentru operaţiunile militare din Nicaragua, care aveau drept ţintă schimbarea guvernului, inclusiv acordarea sprijinului său militar pentru rebelii Contra.

În această speţă sunt importante trei aspecte ale deciziei Curţii. În primul rând,  Curtea  a  înclinat  spre  o  strictă  interpretare  a  interzicerii  uzului  de  forţă, statuând că trimiterea de bande înarmate peste frontieră, în teritoriul unui alt stat era o violare a integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statului respectiv. În al doilea rând, Curtea a respins argumentul SUA de intervenţie umanitară în vederea  protejării  drepturilor  omului  în  Nicaragua.  În  final,  CIJ  a  hotărât  că atacurile săvârşite de rebelii Contra au constituit un “atac armat” în Nicaragua. Potrivit  acestei  hotărâri,  bandele  armate  neregulate  (un  termen  care  include  şi grupurile teroriste) sunt capabile de a realiza un atac armat dacă acel atac este de o  asemenea  gravitate  încât  egalează  un  atac  armat  efectuat  de  forţe  armate regulate. Rămâne în grija statelor să califice atacul cuantificându-l ca atac armat şi să declare că asemenea atac a avut loc pe teritoriul lor. Cu alte cuvinte, există un aspect subiectiv şi unul obiectiv al testului potrivit căruia un atac armat a avut loc.  Spre  exemplu,  evenimentele  de  la  11  septembrie  2001  au  fost  privite  ca fiind din categoria celor clasificate ca atacuri armate, dând dreptul Statelor Unite să-şi   exercite   dreptul   la   autoapărare 164 .   În   ceea   ce   priveşte   dreptul   la autoapărare, acesta există în dreptul internaţional obişnuit, fiind consemnat de Articolul  51  al  Cartei  ONU,  care  statuează  că  “nimic  din  prezenta  Cartă  nu trebuie  să  îngrădească  dreptul  inerent  al  indivizilor  sau  colectivităţilor  la autoapărare dacă un atac armat se execută împotriva unui membru al Naţiunilor Unite”.  Apariţia  atacului  armat,  necesitatea  autoapărării  şi  proporţionalitatea dintre mijloacele folosite pentru apărare şi cele pentru atac reprezintă elemente importante ale autoapărării în dreptul internaţional.

Există o diferenţă de opinie în ce priveşte “dreptul inerent la autoapărare”: conţine  acesta  un  element  „preemptiv”?  Sau,  altfel  spus,  autoapărarea  este justificată  în  vederea  prevenirii  atacului  sau  ameninţării  cu  atac?  Susţinătorii acestui argument fac referire la incidentul Caroline din 1842. În acest incident, în  care  forţele  britanice  au  atacat  nava  Caroline,  sub  pavilion  SUA,  la  graniţa canadiană,  Marea  Britanie  a  fost  somată  să  aducă  argumente  în  favoarea “necesităţii de autoapărare iminentă, copleşire, lăsare fără posibilitate de alegere, fără   nici   un   moment   de   deliberare”.   Părerea   contrară   este   că   doctrina autoapărării preventive, cum a fost stipulată în cazul Caroline, a fost înlocuită de Pactul  Kellog-Briand.  Există  un  consens  general  că  doctrina  autoapărării preventive a fost exclusă în virtutea faptului că statele care acţionează în această manieră  pot  ele  însele  să  comită  acte  de  agresiune  (Henkin 165 ;  Brownlie 166 ; Schachter 167 ).

În cazul canalului Corfu, autoajutorul ca un mijloc de autoapărare a fost respins, iar în cazul Nicaragua vs SUA a fost stabilit că dreptul la autoapărare este predicat de apariţia atacului armat.

Din punctul de vedere al CIJ, prevederile Cartei ONU referitoare la uzul de  forţă,  inclusiv  dreptul  la  autoapărare,  se  aplică  oricărui  caz  de  folosire  a forţei,  mai  puţin  celui  legat  de  folosirea  armelor  de  către  atacatori.  Domeniul autoapărării statuat de articolul 51 este supus constrângerilor date de necesitate şi proporţionalitate, care sunt inerente în conceptul de autoapărare; alte cerinţe, în  cazul  înregistrării  unui  atac  armat,  sunt  specificate  în  articolul  51.  Acesta

respinge  efectiv  orice  recurgere  la  autoapărarea  preventivă  sau  anticipativă,  în contextul armelor nucleare sau al actelor de terorism.

Argumentul  referitor  la  autoapărarea  preventivă  a  ieşit  în  evidenţă  în septembrie  2002,  când  guvernul  SUA  şi-a  revizuit  doctrina,  optând  pentru riposta  preventivă  împotriva  statelor  considerate  o  ameninţare  la  adresa  SUA. Statele Unite nu au acţionat preventiv până la invocarea acestei doctrine, odată cu acţiunea unilaterală împotriva Irakului.

În aceeaşi măsură, această doctrină a permis Irakului să dezvolte lovituri preventive  asupra  forţelor  SUA  în  Kuweit,  în  idea  că  acele  forţe  constituiau  o ameninţare credibilă. Deşi dreptul la autoapărare poate fi exercitat individual sau colectiv, Consiliul nu a stabilit o doctrină unilaterală a autoapărării preventive, iar  resortul  autoapărării  preventive  nu  este  susţinut  de  bagajul  de  experienţă practică generat de Pactul Kellog-Briand ca să devină statuat în Carta ONU.

În  timp  ce  caracteristicile  politice  s-au  modificat  semnificativ  după evenimentele  de  la  11  septembrie,  schimbările  politice  nu  au  adus  automat schimbările legale aferente, în afară de faptul că s-a produs o dezvoltare legală evidentă în declaraţii, tratate şi rezoluţii ale Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, ori schimbări în practica statelor.

Concluzii

Începând cu 11 septembrie, Consiliul de Securitate a adoptat un număr de rezoluţii  ce  tind  să  cuantifice  terorismul.  Adoptarea  acestora,  împreună  cu  o mulţime de convenţii împotriva terorismului, conferă cadrul legal internaţional capabil  să  răspundă  ameninţărilor.  Există  baze  legale  pentru  autoapărare,  ca acţiunile  de  impunere,  care  să  răspundă  actelor  de  terorism  internaţional ameninţă pacea şi securitatea internaţională. Aceasta înseamnă că uzul de forţă poate fi angajat împotriva grupurilor teroriste care ameninţă pacea şi securitatea internaţională  înainte  ca  aceste  grupuri  să  desfăşoare  atacul.  Dar  baza  legală pentru  aceasta  nu  este  autoapărarea  preventivă,  ea  este  impunerea  păcii  şi securităţii  internaţionale  în  cadrul  legal  stabilit  şi  autorizat  de  Consiliul  de Securitate.

Responsabilitatea  principală  a  Consiliului  de  Securitate  al  ONU  este, aşadar,  menţinerea  păcii  şi  securităţii  internaţionale.  Aceasta  reprezintă  esenţa conceptului de securitate colectivă a statelor, cu putere de autorizare a  folosirii forţei,  dacă  se  stabileşte  că  există  o  ameninţare  la  pacea  şi  securitatea internaţională,  conform  capitolului  VIII  din  Carta  ONU.  Astfel  de  autorizări necesită nouă voturi: de la cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate (China,  Franţa,  Rusia,  Marea  Britanie  şi  SUA),  plus  oricare  alţi  patru  membri nepermanenţi. Această formulă a fost adoptată pentru a menţine balanţa între cei cinci membri permanenţi privitor la deciziile importante, inclusiv în cazurile de folosire  a  forţei.  Consiliul  de  Securitate  poate  autoriza  folosirea  colectivă  a  forţei, potrivit articolului 39 al Cartei ONU, constatând că există o ameninţare la adresa păcii, s-a produs o violare a păcii sau a avut loc un act de agresiune.

În  ultimii  ani,  au  existat  unele  acţiuni  militare  care  au  fost  justificate făcându-se  referire  la  un  drept  legitim  de  “intervenţie  umanitară“.  Argumentul pentru  folosirea  forţei  pentru  scopuri  umanitare  îşi  are  originile  în  anii  1860, când a fost invocat ca răspuns la masacrul creştinilor maroniţi din Siria. La nivel ONU, dezbaterea majoră referitoare la intervenţia umanitară a avut ca temă dacă acest  “drept”  a  devenit  parte  a  demersului  colectiv  spre  pace  şi  securitate internaţională sau dacă el există în prevederile Cartei. Când a început intervenţia militară NATO în Kosovo, în martie 1999, George Robertson, atunci secretarul Apărării în Marea Britanie şi, mai târziu, secretar general al NATO, susţinea că: “nu  avem  nici  un  dubiu  că  NATO  acţionează  în  conformitate  cu  legea internaţională, iar justificarea noastră legală se bazează pe principiul acceptat că  forţa  trebuie  utilizată  în  circumstanţe  extreme  pentru  a  evita  o  catastrofă umanitară”.

Ambele aspecte ale argumentului au fost prezentate Comitetului selectiv al  afacerilor  externe  ale  Camerei  Comunelor  britanice 168 .  Pe  de  o  parte,  s-a argumentat  că  nu  au  existat  suficiente  probe  pentru  a  susţine  dreptul  la  o intervenţie umanitară 169  şi că motivele intervenţiei au fost politice şi represive 170 . Pe de altă parte, s-a susţinut că legea internaţională nu poate fi interpretată rigid şi  că  valorile  pe  care  sistemul  legal  internaţional  se  bazează  include,  de asemenea,  respectul  pentru  drepturile  umane.  De  aceea,  legea  internaţională modernă  nu  trebuie  să  excludă,  ca  ultimă  resursă,  intervenţia  militară  pe  bază umanitară,  dacă  există,  dacă  este  o  ameninţare  imediată,  o  urgenţă  umanitară care implică o mare pierdere de vieţi omeneşti şi pentru care intervenţia militară este o măsură necesară şi practicabilă prin care această pierdere poate fi stopată sau prevenită 171 .

Din    analiza    cazurilor    prezentate    putem    concluziona    că    dreptul internaţional  referitor  la  utilizarea  forţei  va  rămâne  subiectul  contradicţiilor dintre  avocaţi  la  nivel  internaţional,  în  special  dacă  se  referă  la  terorism  sau utilizarea unilaterală a forţei de către state. În spatele acestor contradicţii se află abordări ideologice, care conduc la interpretări diferite.

Abordarea contextuală, în care este examinată legalitatea utilizării forţei, prin  raportarea  la  prohibiţie  (art.    24),  dreptul  la  autoapărare  (art.    51)  şi autorizarea  utilizării  colective  a  forţei  (rezoluţia  UNSC  din  capitolul  VII  al Cartei)  situează  interpretarea  acestor  prevederi  şi  a  rezoluţiilor  UNSC  în contextul  existenţei  practicii  statelor  şi  cu  evidenţierea   comportamentului

schimbător al acestora, pornind de la interesele dreptului public internaţional în întregul său.

Inadvertenţele   dreptului   internaţional   trebuie   rezolvate   prin   consens internaţional şi acorduri, ca de exemplu în tratate noi sau amendamente, sau prin evidenţierea unei noi practici, urmate de majoritatea statelor, acceptată ca lege.

În  această  abordare,  dreptul  internaţional,  aşa  cum  este  el  astăzi,  cu  defectele sale,  este  aplicabil  utilizării  tuturor  tipurilor  de  forţă  de  către  state  sau  grupări înarmate.

O a doua perspectivă realizează de asemenea rolul şi scopul art. – 24 şi 51 a  capitolul  VII,  împreună  cu  rezoluţiile  relevante  ale  UNSC  referitoare  la utilizarea forţei. Totuşi, această abordare argumentează faptul că aceste rezoluţii trebuie interpretate „realistic”; ele au fost proiectate pentru cazurile de utilizare a forţei  între  state  în  circumstanţele  anului  1945  şi  că  realitatea  politică  actuală este  de  asemenea  natură  încât  nu  mai  corespunde  obiectivelor  comunităţii internaţionale, cum ar fi răspunsul la atacurile teroriste îndreptate împotriva co-naţionalilor  aflaţi  în  afara  ţării  sau  la  nevoia  de  dezarmare  a  unor  regimuri periculoase.

A treia abordare interpretează legalitatea utilizării forţei, bazată pe efectul combinat  sau  cumulativ  al  prevederilor  care  interzic  sau  autorizează  utilizarea forţei, împreună cu rezoluţiile UNSC sau cu declaraţiile NATO şi ale membrilor săi, în cazul Kosovo.

Analizând  aceste  abordări  putem  concluziona  că  operaţiile  de  sprijin  al păcii  desfăşurate  sub  egida  ONU  au  un  statut  teoretic  şi  de  drept  internaţional controversat şi insuficient de pus la punct. Cu toate acestea însă, ele câştigă prin cutumă tot mai mult teren şi consacrare, rămânând un important instrument de prevenire şi gestionare a conflictelor în întreaga lume.

Considerând  că  aspectele  militare  ale  operaţiilor  de  menţinere  a  păcii clarifică comportamentul corespunzător cu reglementările de drept internaţional, suntem  de  părere  că,  pentru  orice  tip  de  operaţie  de  pace  şi  orice  strategie, trebuie asigurată baza juridică legală pentru comandanţii militari ce au misiunea să aplice termenii rezoluţiei Consiliului de Securitate care îi autorizează.

Pentru ca acţiunea militară internaţională pusă în slujba păcii şi securităţii internaţionale sub egida ONU să fie legitimă şi acceptată, va trebui să se rezolve lacunele  şi  neclarităţile  existente  la  ora  actuală.  În  opinia  noastră,  trebuie acţionat atât pentru crearea unui cadru juridic unic de reglementare a acţiunilor militare  în  contextul  operaţiilor  de  sprijin  al  păcii,  în  special  al  celor  de impunere a păcii, cât şi pentru limitarea activităţii de interpretare a Cartei, făcută de Consiliul de Securitate, pentru legitimarea acestor operaţii.

BIBLIOGRAFIE

1.  Brownlie,  I.,  International  Law  and  the  Use  of  Force  by  States.  Oxford:  Oxford

University Press, 1963.

2.  Brownlie, I. and C. Apperly, ‘Kosovo Crisis Inquiry: Memorandum on International

Law Aspects’, în International and Comparative Law Quarterly, 2000.

3.  Bowett,  D.,  Self-Defence  in  International  Law,  Manchester:  Manchester  University

Press, 1958.

4.  Murphy,  S.,  ‘Contemporary  Practice  of  the  United  States  Relating  to  International

Law’, în American Journal of International Law, 2002.

5.  Greenwood, C., ‘International Law and the NATO Intervention in Kosovo: Memorandum

Submitted  to  the  Foreign  Affairs  Committee  of  the  House  of  Commons’, International

and Comparative Law Quarterly, 2000.

6.  Henkin,  L.,  ‘Force,  Intervention,  and  Neutrality  in  Contemporary  International Law’,în  Proceedings of the American Society of International Law,1963.

7.  Schachter, O., ‘The Right of States To Use Armed Force’, în  Michigan Law Review, 1984.

8.  UK Parliamentary Select Committee, Fourth Report, 2000.

9.  ICJ (1949) Corfu Channel (United Kingdom v Albania), http://www.icj-cij.org.

10. ICJ (1986) Military and Paramilitary Activities In and Against Nicaragua (Nicaragua v United States of  America), http://www.icj-cij.org.

156   NATO nu este recunoscută de ONU ca fiind organizaţie regională în sensul prevederilor Cap. III din Cartă şi nu poate stabili / executa misiuni de menţinere a păcii fără autorizarea prealabilă din partea ONU sau OSCE.

157   Declaraţia  asupra  principiilor  dreptului  internaţional  privind  relaţiile  prieteneşti  şi  relaţiile  între  state,  24 octombrie, 1970.

158   Printr-o  serie  de  reglementări  internaţionale,  războiul  nu  mai  este  acceptat  ca  mijloc  de  reglementare  a raporturilor dintre state. Mai întâi, Pactul Societăţii Naţiunilor limitează dreptul de a recurge la război, după care Tratatul  General  de  Renunţare  la  Război,  cunoscut  şi  sub  numele  de  Pactul  Briand-Kellogg  sau  Pactul  de  la Paris, este primul tratat care a abolit dreptul de a recurge la război. În prezent, prevederile Cartei ONU interzic nu numai recurgerea la forţă, dar şi ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale.

159  ICJ (1949) Corfu Channel (United Kingdom v Albania), http://www.icj-cij.org.

160   ICJ  (1986)  Military  and  Paramilitary  Activities  In  and  Against  Nicaragua  (Nicaragua  v  United  States  of  America), http://www.icj-cij.org.

161  Brownlie, I., International Law and the Use of Force by States. Oxford: Oxford University Press, 1963, p. 283.

162  Brownlie, I., International Law and the Use of Force by States. Oxford: Oxford University Press, 1963, p. 269.

163  Bowett, D., Self-Defence in International Law, Manchester: Manchester University Press, 1958, pp. 185-186.

164  Murphy, S., ‘Contemporary Practice of the United States Relating to International Law’, în American Journal of International Law, 2002, p. 236.

165  Henkin, L., ‘Force, Intervention, and Neutrality in Contemporary International Law’,în  Proceedings of the American Society of International Law,1963, p. 166.

166  Brownlie, I.,  International Law and the Use of Force by States. Oxford: Oxford University Press, 1963, p. 275.

167  Schachter, O., ‘The Right of States To Use Armed Force’, în  Michigan Law Review, 1984, p. 234.   188

168  UK Parliamentary Select Committee, Fourth Report, 2000.

169   Brownlie,  I.  and  C.  Apperly,  ‘Kosovo  Crisis  Inquiry:  Memorandum  on  International  Law  Aspects’,  în International and Comparative Law Quarterly, 2000, p. 49.

170   Brownlie,  I.,  ‘International  Law  and  the  Use  of  Force  by  States  Revisited’,în    Australian  Yearbook  of International Law, 2001, p. 21.

171  Greenwood, C., ‘International Law and the NATO Intervention in Kosovo: Memorandum Submitted to the Foreign Affairs Committee of the House of Commons’, International and Comparative Law Quarterly, 2000, p. 49.

* prof.univ.dr. Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”