Cercetarea criminalistica a falsului in înscrisuri, a scrisului de mana si a altor categorii de falsuri.

Cercetarea criminalistica a falsului in înscrisuri, a scrisului de mana si a altor categorii de falsuri.

Murariu Andrei Sebastian[1]

 

 

            Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care ȋnsumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării faptelor antisociale, identificării persoanelor implicate ȋn săvârșirea faptelor, precum și prevenirea pregătirii și desfăsurarea unor asemenea fapte.[2]

Având ȋn vedere amploarea fenomenului de falsificare a actelor, fie autentice, fie sub semnătură privată,  știința criminalisticii a fost nevoita (și ȋn principal criminaliștii) să vină cu mai multe soluții ȋn rezolvarea acestei problematici. Printr-o cercetare intensa a tuturor formelor de falsificare, știința criminalisticii a propus o serie de teorii cu privire la falsul ȋn inscrisuri, a scrisului de mână și a altor categorii de falsuri.

Pentru soluționarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept este insuficienta. In conturarea exactă a obiectului probațunii, penaliștii dreptului modern sunt convinși că trebuie să recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității, precum și la reguli tactice specifice de efectoare a unor acte procedurale.[3]

Un mijloc prin care se descoperă sau tinde să se descopere infracțiuni din categoria falsuri, il constituie expertiza judiciară, expertiză care poate fi dispusă din oficiu sau la cererea uneia dintre părti, la fel cum expertiza poate fi judiciară (ȋn cadrul procesului) sau extrajudiciară (in afara cadrului procesual). Expertizele pot fi ȋncadrate ȋn mai multe categorii, de exemplu exepertiza psihiatrica, contabilă sau medico-legală, dar ȋn cadrul acestui material avem ȋn vedere cu precădere expertiza criminalistică și anume expertiza scrisului care are titulatura de expertiză grafică.

S-ar impune câteva precizări pe care le facem chiar de la ȋnceputul lucrării, ȋn ceea ce privește grafologia si grafoscopia. Deși uneori sunt luate ca un tot unitar, acestea se diferențiază prin nuanțe de substanță, raportul dintre ele fiind practic de la ȋntreg la parte. S-a făcut aceasta diferențiere și s-a spus ȋntr-o formulare sintetică si succintă că grafologia ne spune cum este autorul scrierii sub aspectul personalității, temperamentului, abilităților iar grafoscopia răspunde ȋntrebării “cube este executantul scrierii?”[4]

Tot cu privire la grafologie, avem ȋn vedere și un scurt paragraf dintr-un tratat de grafologie, pe care ȋl considerăm relevant și foarte bine scris de autor: “Grafologia este o știința practica. Tin să fac această afirmație ȋncă de la ȋnceputul lucrării de față, deoarece, pe parcursul timpului, ea a fost considerată uneori ca o prezicere a viitorului, iar alteori ca o știință mistică. Grafologia nu are nici caracter mistic și nici nu ne revelează viitorul unei persoane. Din aceasta cauză, a fost mult apreciată de unii, tot asa cum a fost mult criticată de alții.Cercetătorii după ȋndelungate observații și studii, au constat ȋn orice scriere, asemănări și diferențieri. Desigur, pe cale de intuiție, a analizatorului, după semenele care arată ambiție, curaj, inteligență, bunătate sau contrariul acestora, se pot stabili anumite previziuni de viitor nicidecum ȋnsă certitudini. Unui copil nu-I poți face un portret grafologic, deoarece nu are ȋncă un scris format. Comparând scrierea copiilor din primele calse de școală, observăm că, scrierile lor se aseamănă, căci toți urmăresc să copieze literele, așa cum le scrie profesorul pe tablă. Micil deosebiri pe care le observăm, nu sunt suficiente pentru a ne indica o oarecare caracterizare a copiilor.[5]

Stabilirea autenticității și a vechimi ȋnscrisurilor. Această etapă este efectuată de organele de urmărire penala sau de instanța de judecată sau alte autorități. In vederea stabilirii autenticității unui ȋnscris sunt avute ȋn vedere urmatoarele chestiuni:

  1. Indeplinirea cerintelor legale privind forma și conținutul actului scris
  2. Aflarea actului ȋn termenul de valabilitate
  3. Corespondența ȋntre ȋnfățisarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau ȋnscrisul pe care acesta și-l atribuie, precum și a corespondenței ȋntre datele referitoare la identitatea persoanei menționate ȋn act și buletinul sau alt document cu care acesta se legitimează.
  4. Existența elementelor de de protecție sau de securitate care atesta autenticitatea actului respectiv.

Cu privire la vechime se are ȋn vedere.

  1. Anacronismul – care reprezintă o neconcordanță ȋntre vecheimea reală și cea care se pretinde ȋn fapt.
  2. Hârtia – un alt element foarte important care indică vechimea ȋnscrisului. Se are aici ȋn vederea, calitatea hârtiei, culoarea acesteia la care s-a ajuns din faza inițială, proveninența, compoziția, grosimea sau cum reacționează chimic.
  3. Cerneala folosită – se are ȋn vedere procesele fizico – chimice care se produc la contactul cernelii pe hârtie.[6]

 

Expertiza ca și procedeu probatoriu apare ca utilă când stabilește dacă respectivele ȋnscrisuri conțin date care sunt de natură să fie utile ca și probă. Cât privește ridicarea acestor inscrisuri, criminaliștii au făcut o serie de indicații cu privire la modul lor de ridicare. Spre exemplu, s-a sugerat ca aceastea să fie manipulate cu grijă pentru a nu le deteriora. Cel mai mic factor extern poate dăuna grav probei ridicate. Apoi, se recomandă folosirea de mănuși sau pense pentru a minimiza alterarea ȋnscrisurilor dispuse exepertizei grafoscopice.

In literatura de specialitate este foarte blamată prinderea actelor cu bolduri, capsarea lor sau perforarea pentru ȋndosariere. Experții criminaliști numesc acest procedeu drept contaminarea urmelor.

Cât privește actele rupte, aceastea vor fi recuperate și ansamblate bucată cu bucată. După recuperare, acestea se vor așeza pe o suprafață plană sau o bucată de sticlă. Apoi, se va ține seama de urmele de pliere, de forma rupturilor, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile și forma unor desene etc. Actul refăcut va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spuma de poliacetat de vinil, care după evaporare rămâne sub forma unei pelicule protectoare.[7] Cu privire la actele arse, menționăm că, cea mai nefericită metodă de a salva un ȋnscris care a luat foc, este să fie stropit cu apă. Criminaliștii afirmă că apa va contamina cenușa care nu va putea fi folosită ulterior pentru refacerea ȋnscrisului.

Spațiul limitat ne face să nu tratăm foarte pe larg tema falsului ȋn ȋnscrisuri, așa că vom enumera câteva chestiuni ce țin de elementul material al infracțiunii de fals ȋn ȋnscrisuri oficiale. In art. 320 alin. (1) cod penal se stipulează că “Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.”

Contrafacerii scrierii constă ȋn imitarea, prin reproducere, a conținutului obișnuit al ȋnscrisului falsificat, deci plăsmuirea (contrafacerea) unui ȋnscris similar cu cel oficial.[8] Un exemplu edificator poate fi următorul: a falsifica o diplomă de absolvire prin contrafacerii scrierii ȋnseamnă a reporduce conținutul pe care ȋl are o astfel de diplomă, adică a tuturor mențiunilor pe care aesta le conține. Această diplomă trebuie să fie atribuită unei persoane care nu a absolit cursul sau unitatea de ȋnvățământ respectivă, ȋn caz contrar lipsind situația premisă. De exemplu, la angajarea ȋntr-o unitate de stat, infractorul prezintă diploma de bacalaureat prin care se atestă absolvirea liceului cu examen de bacalaureat promovat (ȋn realitate acest lucru nefiind adevărat).[9]

Contrafacerea subscrierii reprezintă falsificarea semnăturii pe un ȋnscris oficial, fiind imitată semnătura persoanei care trebuia să semneze actul respectiv. Cât privește semnătura, trebuie precizat că este un mijloc prin care o persoana ȋși dă acordul cu privire la conținutul unui act, făcând o iscălitură scurtă proprie. De cele mai multe ori, acest tip de falsificare prin contrafacearea subscrierii implică, pe lângă falsificarea semnăturii, și aplicarea unei ștampilae false pentru a conferi cât mai multă autenicitate aparentă.

Alterarea presupune modificarea, transformarea, schimbarea conținutului unui ȋnscris oficial existent prin adăugiri sau ștersături aplicate pe acesta. Rene Garraud spunea “ȋn corpul unei scrieri se adaugă, se șterge sau se ȋndreaptă o frază, un cuvânt, o literă, ȋn așa fel ȋncat se schimbă sensul unei dispoziții ori I se denaturează substanța, precum și atunci când corpului unei scrieri I se substituie altul, fie ȋnlăturând primele caractere, cu ajutorul unui procedeu chimic sau mecanic, fie adăugând deasupra o altă hârtie, fie chiar aducând și așezând ȋn partea de jos a unei scrisori false o semnătura nealterată.”[10] După această frază merită și o precizare de substanță, ȋn sensul că, daca modificările care s-au făcut prin ȋnscris prin alterare, dar dacă această alterare nu constituie o modificare a adevărului pe care ȋnscrisul ȋl prezenta, atunci fapta nu va realiza elementul material al infracțiunii de fals material ȋn inscrisuri oficiale.

Cu privire la examinarea scrisului, criminaliștii au instituit mai multe faze ale acestei cercetări și anume:

  1. Cercetarea prealabilă
  2. Analiza separata a caracteristicilor grafice ale fiecarui scris ȋn parte
  3. Examinarea comparativă a cracteristicilor
  4. Finalizarea cercetării comparative prin aprecierea constatărilor făcute și formularea concluziei.

 

  1. Cercetarea prealabilă – ȋn această fază, am putea afirma că este pasul ȋn care expertul ȋncearcă să ȋnteleagă cu exactitate ce anume are de făcut. El va examina actul procesual pentru a determina cu precizei care va fi obiectul expertizei ce s-a cerut in cauză.
  2. Analiza separată a caracteristicilor grafice ale fiecărui scris ȋn parte – se va ȋncepe prin vizualizarea modului ȋn care scrisurile au fost realizate. In principal se are ȋn vedere dacă scrisurile au o formă naturală și sinceră, sau dacă trădează semne de deghizare, o modificare intenționată. Examinarea scrisurilor trebuie să ȋmbrațișeze toate aspectele , toate caracteristicile. Numai după o completă edificare expertul va fi ȋn măsură să desprindă ceea ce este individual, particular pentru un anumit scris. Pentru o individualizare concludentă a scrisului de studiat, după determinarea caracteristicilor esențiale și a celor mai puțin importante, este necesară o muncă de sinteză, de recompunare a scrisului pe baza caracteristicilor diferențiate ca valoare.[11]
  3. Examenul comparativ – după ce expertul a identificat caracteristicile speciale și generale ale scrisului ȋn cauză, el va realiza o comparare ce va avea ca rezultat o prezentare a asemănărilor și deosebirilor dintre scrisurile ȋn litigiu și cele aparținând suspectilor ȋn cauză. Astfel, compararea se poate face fie prin examinarea vizuală și directă a scrisurilor, fie prin desenarea caracteristicilor grafice (litere, legături, trăsături de atac, finalizari, grupe de litere din cuvinte comune etc.) ori prin studierea fotografiilor, decuparea acestora in fragmente care se juxtapun etc.[12]
  4. Concluziile – după parcurgerea celor trei pași anteriori, expertul va trebui să formuleze un raport de concluzii care să elucideze situația propusă. El va formula concluii cu privire la identitatea sau neidentitatea scriptorului. Expertul se va exprima prin concluzii categorice sau concluzii de probabilitate ȋn funcție de cât de clară a fost situația la care s-a ajuns. Concluziile categorice sunt fie pozitive, fie negative, implicând un grad mare de certitudine. Concluziile de probabilitate, sunt la fel fie pozitive, fie negative, ȋnsă nu exprimă o certitudine ci mai mult o incertitudine.

 

Concluzii.

Criminalistca este o ramură indispensabilă justiției ȋn zilele noastre. Magistrații nu pot fi profesioniști ȋn orice chestiune legată de drept, evident, există lacune la orice om. De aceea, experti criminaliști, suplinesc aceste lacune prin cunoștințele dobândite de-a lungul vremii și care pot da un răspuns cu privire la situația de fapt propusă de către autorități.

Falsul ȋn ȋnscrisuri este o infracțiune foarte uzitată ȋn zilele noastre, numeroase acte sunt semnate de alte persoane sau conțin modificări care duc la denaturarea adevărului ȋn cauza respectivă. Este imperios necesar a se recurge ȋntotdeauna la experți criminaliști pentru a identifica, ȋn mod real, autorul modificărilor făcute.

 

 

 

 

Bibliografie

  1. Emilian Stoian, Gabriel Ion Olteanu, Criminalistică, Editura Universității Hyperion, Moldova
  2. Lazăr Augustin, Expertiza criminalistică a documentelor – Aspecte teoretice si tehnice, Editura Lumina Lex, București, 2008
  3. Eugen Goldis, Tratat de Grafologie, Editura Criterion Publishing, 2006
  4. Nicoleta – Aurelia Privantu, Falsuri ȋn ȋnscrisuri, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2013
  5. Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura C.H Beck, 2010

 

[1] Masterand Stiinte Penale, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Drept, Iași.

[2] Emilian Stoian, Gabriel Ion Olteanu, Criminalistică, Editura Universității Hyperion, Moldova, pag. 2

[3] Idem, pag  2.

[4] Lazăr Augustin,  Expertiza criminalistică a documentelor – Aspecte teoretice si tehnice, Editura Lumina Lex, București, 2008, pag. 8

[5] Eugen Goldis, Tratat de Grafologie, Editura Criterion Publishing, 2006, pag . 6

[6] Lazăr August, op cit. pag 65

[7] Lazăr August, op cit. pag 56.

[8] Tribunalul Suprem, decizia de ȋndrumare nr. 1/1970, in RRD, nr. 5/1970, p. 116-118

[9] Nicoleta – Aurelia Privantu, Falsuri ȋn ȋnscrisuri, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2013, pag . 117.

[10] R. Garraud apud. Nicoleta – Aurelia Privantu, op cit. pag. 119

[11] Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura C.H Beck, 2010, pag. 116.

[12] Lucian Ionescu, op cit. pag 119

Anunțuri

Luare de mita in concurs cu infractiunea de furt

S.J., s. pen., dec. nr. 532/1995, în Dreptul nr. 3/1996, p. 111.

Infractiunea de luare de mita poate veni în concurs si cu alte fapte penale. Asa de exemplu, în practica judiciara s-a statuat ca primirea de bani sau alte foloase de catre un paznic pentru a înlesni furtul unor bunuri aflate în paza lui si savârsirea sustragerii cu permisiunea sa, constituie infractiunea de luare de mita, în concurs real cu complicitatea la furt. C.S.J., s. pen., dec. nr. 532/1995, în Dreptul nr. 3/1996, p. 111.

Viol asupra unui minor ce si-a dat consimtamantul

X major vorbeste cu Y minor in varsta de 10 ani si ii propune sa se intalneasca in vederea desfasurarii de acte sexuale.. Dupa ce se intalnesc, X ii cere lui Y un sex oral, act cu care Y este de acord. Incadrare.

S-a pus in discutia existenta infractiunii act sexual cu minor prev. de art. 220 alin. (2) intrucat subiectul pasiv are sub 13 ani, in speta 10 ani, si a existat un consimtamant al acestuia.

Incadrarea este gresita intrucat, desi sunt indeplinite conditiile de varsta si al consimtamantului, Y nu are varsta necesara pentru a da un consimtamant valabil. Trebuie însă îndeplinită condiţia ca minorul să realizeze consecinţele faptelor sale pentru a putea exprima un consimţământ valabil, altfel fapta va fi considerată infracţiunea de viol prev. de art. 220 Noul Cod Penal. Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că o vârstă de 10 sau 11 ani exclude ideea unei manifestări libere a voinţei părţii vătămate de a avea relaţii sexuale cu inculpatul.

Cu privire la dovedirea acestei conditii legate de consimtamantul nevalabil al minorului in varsta de 10 ani, I.C.C.J s-a pronuntat in mai multe spete, din care extragem din motivare :

Vârsta minorei la data săvârşirii faptei – 10 ani – exclude ideea unei manifestări libere a voinţei părţii vătămate de a avea relaţii sexuale cu inculpatul. ICCJ. Decizia nr. 1914/2009. Penal

În speţă, victima respectiv minora G.A.M. a avut vârsta de 11 ani, această împrejurarea fiind cunoscută de făptuitor, astfel că fapta constituie viol în formă agravată, iar nu infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., deoarece victima în vârstă de 11 ani nu putea să-şi exprime liber voinţa şi să consimtă la actul sexual cu făptuitorul. ICCJ. Decizia nr. 542/2008. Penal

Se poate observa astfel din deciziile I.C.C.J ca varsta de 10 sau 11 ani (si implicit varste mai fragede de 10 ani) exclude ideea de manifestare a unui consimtamant valabil exprimat, intrucat minorul nu are reprezentarea exacta a ceea ce isi da consimtamantul si nu intelege cu adevarat ce implica acest fapt.

 

Comentariu proxenetism alin. (1)

(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

(4) Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.

Infractiunea tip din alin. (1) are ca element material: determinare,  inlesnire sau obtinerea de foloase patrimoniale. Daca am lua infractiunea ca fiind “Obtinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicarii prostitutiei de catre una sau mai multe persoane se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi”, pentru ca o asemenea transpunere nu este interzisa de legiuitor, ce ne opreste, in a incadra fapta unei femei care practica prostitutia, la proxenetism pe alin (1) ? Ideea este ca in text se spune “obtinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicarii prostitutiei (pana acum e aproape la fel ca incriminarea prostitutiei din vechiul cod, in ideea ca acolo se specifica ca mijloc de existenta) de catre o persoana (transformat din una, iar in cazul de fata “sau mai multe” nu ne intereseaza) se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi.

Problema dupa parerea mea este ansamblarea deficitara a textului si lipsa unei diferentieri prin “o alta persoana”. In vechiul cod, fapta de prostitutie era incriminata, deci nu puteai incadra o prostituata la proxenetism, insa pe noul cod, prostitutia fiind dezincriminata, neavand echivalent in actualul cod, ce ma opreste in a incadra pe textul de mai sus, o prostituata care isi obtine foloasele de pe urma propriei prostitutii ?

In cazul primilor doi termeni, determinarea care reprezinta inducerea gandului unei alte persoane ca ar trai foarte bine din prostitutie, iar inlesnirea ar insemna un ajutor dat in vederea practicarii prostitutiei, de exemplu un spatiu locativ, presupune o pluralitate de subiecte, in sensul ca exista o persoana care determina si inlesneste si o alta care este determinata si inlesnita. Insa in vederea celei de-a treia posibilitati si anume obtinerea de foloase patrimoniale, nu implica in mod necesar o a doua persoana; eu practic, eu obtin folosul patrimonial. E drept ca, prin uzante s-a inteles ca proxenetismul e tipic prin o persoana care obtine foloase patrimoniale de pe urma alteia care se prostitueaza (asta in varianta cea mai tipica, nu insa si singura ipoteza).

Ceea ce vreau sa spun este ca legiuitorul a folosit conjunctiile “sau” si “ori” insemnand deci trei ipoteze care pot exista simultan sau alternativ. Din intelesul “obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau […]închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi” nu rezulta ca “de catre una” inseamna neaparat o alta persoana. Pentru clarificare si exactitate s-ar fi impus, dupa parerea mea, ”de catre o alta persoana”, pentru a nu exista aceasta posibilitate ca proxenetul sa se poata puna in pozitia celui care sub aspect teoretic ar fi sub “comanda” lui. S-ar putea deduce, in ipoteza aceasta, ca ar putea fi comisa o infractiune de proxenetism care are subiectul activ si subiectul pasiv, una si aceeasi persoana.

Textul e deschis oricarei critici si oricarei indreptari de eroare de rationament.

Determinarea sau inlesnirea sinuciderii speta.

X și Y în vârstă de 18 ani iau hotărârea să se sinucidă întrucât povestea lor de dragoste nu este acceptată de părinți. X îi dă lui Y un pumn de somnifere, apoi ia și el ce mai rămăsese pe fundul cutiei. Y decedează iar X se trezește după 5 ore. X comite:

  1. a) infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii;

b)omor;

c)nu comite nicio infracțiune deoarece victima și-a dat consimțământul.

Grila a fost postata pe grupul Admitere INM si a iscat destul de multa agitatie. A iscat agitatie intrucat unii sugereaza ca ar fi un omor fapta comisa de X, pe cand altii sugereaza ca ar fi infractunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii. Mentionez ca raspunsul corectat dat in barem este b) omor.

Referitor la definirea infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii. (1)Fapta de a determina sau inlesni sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea a avut loc, se pedepseste cu inchisoarea de la 3 la 7 ani.

Clarificarea termenului de determinare – Determinarea consta in indemnarea si convingerea unei persoane de a se sinucide. Determinarea se caracterizeaza prin aceea ca cel care determina are initiativa ideii de sinucidere, pe care o lanseaza sau sugereaza, indemnand, convingand, sau facand ca cel determinat sa ia pe baza acestei determinari, hotararea de a se sinucide.[1]  Iar termenul de inlesnire – presupune o activitate de ajutor, de sprijinire a victimei in realizarea hotararii sale de a-si lua viata, caz in care victima s-a hotarat singura sau a fost determinata de o alta persoana sa se sinucida. Activitatea de inlesnire (ajutare, sprijin) poate fi de ordin moral (intarirea hotararii victimei, acordarea unor sfaturi in legatura cu modul in care trebuia sa procedeze) sau de ordin material (de exemplu procura arme, otrava, inlatura obstacole, explica felul in care trebuie folosita arma etc.)[2].

Dupa cum se observa, nu este necesar ca cele doua actiuni sa fie concomitent prezente, astfel, poate exista ori o determinare ori o inlesnire, este suficient doar una din ele.

In ceea ce priveste subiectii din speta de mai sus, avem pe Y care este sinucigasul si X faptuitorul.

In cazul de fata, dupa parerea mea s-a produs o inlesnire a sinuciderii, activitatea de ajutor s-a facut de catre X, prin procurarea pastilelor. Nu putem vorbi de o actiune de determinare, intrucat in speta se spune ca ”X si Y iau hotararea sa se sinucida”, nu putem afirma ca vreunul din ei a venit cu ideea.

O opinie interesanta data de marele penalist Vintila Dongoroz este ca “Atat in cazul determinarii, cat si a inlesnirii, activitatea de suprimare a vietii trebuie sa fie in exclusivitate opera sinucigasului. Atunci cand faptuitorul savarseste acte de cooperare directa la realizarea actiunii sinucigasului, fapta constituie omor.” Cu alte cuvinte, daca doua persoane care au luat hotararea de a se sinucide, iar una nu doar explica cum se foloseste arma ci o impusca si apoi se impusca si pe sine insa nu letal (din varii motive, ii tremura mana cand sa se impuste si nu este letala impuscatura) nu va comite infractiunea de determinare sau inlesnirea sinuciderii, ci infractiunea de omor.

Or, in grila noastra, X procura pastilele si ii ofera lui Y un pumn intreg. In cazul acesta, putem constata ca X a participat direct la realizarea actiunii iar activitatea de suprimare a vietii nu a fost in exclusivitate opera sinucigasului. Ar fi fost o inlesnire a sinuciderii daca X ar fi adus pastilele, ar fi explica ca un pumn de pastile e letal si apoi le-ar fi lasat pe masa.

Daca sunt doi sinucigasi, dintre care unul moare si celalat supravetuieste si daca se constata ca acesta din urma a simulat (SIMULÁT, -Ă, simulați, -te, adj. Care are o aparență înșelătoare; făcut în mod intenționat să dea o impresie falsă. – V. simula. )[3] sinuciderea (impuscare superficiala, otrava insuficienta etc) pentru a-l determina pe celalat sa se sinucida, va raspunde pentru determinarea la sinucidere.[4] Dar in urma acestui rationament, daca cel care simuleaza sinuciderea este tras la raspundere pentru determinarea sau inlesnirea sinuciderii, cel care nu simuleaza, adica doreste sa se sinucida, insa esueaza, este tras la raspundere, in speta de fata, pentru omor ? Pare absurd.

Finalmente, cel mai puternic argument pentru a argumenta varianta B este faptul ca X a participat in mod direct la actiunea de sinucidere.

[1] Vasile Dobrinoiu, Codul Penal Comentat 2012

[2] Idem

[3] Dexonline.ro

[4] Idem

Infractiunea de Omor in Noul Cod Penal

Infractiuni contra persoanei

Infractiuni contra vietii

Omorul

 

In ceea ce priveste Noul Cod Penal, acesta nu a adus schimbari infractiunii de omor. A ramas aceeasi infractiune fara a se aduce vreun element de noutate.

Ceea ce aveti mai jos este un fel de fisa sintetica, facuta dupa cartea dl. Tudorel Toader, adaptata la Noul Cod Penal. Schema acestuia fiind mentinuta in continuare.

 

Definitie. Infractiunea consta in uciderea unei persoane. Conform art. 188 Cod Penal. Omorul (1) Uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicearea exercitarii unor drepturi.

Obiectul juridic. Consta in relatiile sociale referitoare la dreptul la viata, valoare fundamentala aparata de Constitutie si Codul Penal. Ca idee aici, mentionam ca actualul Cod Penal, fata de vechiul Cod Penal, a introdus o infractiune separata si anume ucidere la cererea victimei prev. de art. 190 C.P, care in vechiul Cod Penal ar fi fost incadrata la omor calificat prin neputinta de aparare a victimei.

Obiectul material. Este reprezentat de corpul victimei, persoana in viata si indiferent de starea de santate a acesteia. Mentionam ca este important ca victima sa fie in viata, altfel nu avem infractiune de omor.

Subietul activ si participatia penala. Subiectul activ poate fi orice persoana fizica sau juridica. Referitor la participatia penala, aceasta infractiune suporta toate formele participatiei penale, instigare, autor, coautorat, complicitate.

Latura obiectiva. Pe latura obiectiva avem 3 elemente si anume : elementul material, urmarea socialemente periculoasa imediata si relatia de cauzalitate intre cele doua. Elementul material consta intr-o actiune sau inactiune a faptuitorului. In practica, cele mai frecvente cazuri de omor sunt savarsite printr-o actiune. De exemplu actiunea faptuitorului de a lovi cu pumnul si picioarele in zona capului pana ce victima moare. Cu toate acestea, infractiunea poate fi savarsita si printr-o inactiune. De exemplu, medicul ca refuza cu intentie sa ii mai administreze tratement medicamentos pacientului sau.

Urmarea imediata consta in moartea victimei, care poate surveni imediat sau mai tarziu.

Raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului si moartea victimei trebuie sa existe. Mentionam ca raportul exista chiar daca la producerea rezultatului au intervenit si alti factori, anteriori – concomitenti – posteriori (de exemplu faptul ca victima suferea de o boala). Insa, acest raport de cauzalitate este intrerupt daca intervine o cauza care prin ea insasi si independent de activitatea faptuitorului produce moartea victimei (de exemplu administrarea unui tratament medicamentos gresit a dus la moartea victimei).

Latura subiectiva. Presupune vinovatia faptuitorului sub forma intentiei directe sau indirecte. Moartea victimei din culpa atrage incadrarea faptei la ucidere din culpa prev. de art. 192 C.P. Sub acest aspecte, nu intereseaza mobilul (cauza) sau scopul savarsirii faptei, care vor fi luate in calcul la individualizarea pedepsei. Cu toate acestea, in acceptiunea legiuitorului, un anumit mobil sau scop poate trage incadrarea intr-un omor calificat. De exemplu omorul savarsit din interes material este un omor calificat prev. de art. 189 lit. b) C.P.

Eroarea asupra persoanei nu influenteaza vinovatia faptuitorului si nici nu inlatura raspunderea sa.Cu privire la eroare mai puteti citi aici sau pe juridice.ro. Lovitura deviata, aberattio ictus – situatia cand faptuitorul are intentia sa il ucida pe A insa din gresita utilizare a instrumentului il ucide pe B. Constitutie tot infractiunea de omor si nu are relevanta ca a vrut sa il ucida pe A si l-a ucis pe B. Important este faptul ca a vrut sa ucida o persoana, suficient pentru existenta infractiunii.

Tentativa si consumarea. Tentativa la acesta infractiune se pedepseste. O problema foarte interesanta si dezbatuta, foarte des intalnita in practica, este delimitarea tentativei de omor de vatamare corporala prin care se pune in primejdie viata persoanei. Dl. Toader face cateva precizari  interesante si anume faptul ca cele doua se deosebesc sub aspectul laturii subiective in sensul ca la tentativa de omor avem intentie in legatura cu starea de pericol pentru viata victimei, iar la vatamarea corporala starea de pericol ii este imputabila faptuitorului pe baza de praeterintentie (intentie + culpa pentru rezultatul mai grav care s-a produs). Tot dl. Toader mai face cateva precizari cu privire la diferentierea celor doua si anume :

  • Obiectul vulnerant folosit
  • Intensitatea si efectele loviturilor
  • Zona capului vizata
  • Urmarile produse
  • Imprejurari semnificative cu privire la pozitia subiectiva a faptuitorului

Sanctiunea pentru aceasta infractiune este inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.