INSTITUTIA PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE IN ACTUALUL COD CIVIL

UNIVERSITATEA “MIHAIL KOGALNICEANU” IASI

FACULTATEA DE DREPT

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INSTITUTIA PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE IN ACTUALUL COD CIVIL

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Student. Emanuel IFRIM

Profesor coordonator: Lect. univ. dr. Camelia RADU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Table of Contents

INTRODUCERE. 3

1.Functiile prescriptiei extinctive. 4

2. Care sunt principiile si domeniile prescriptiei extinctive. 4

3.Termenele de prescriptie extinctiva. 7

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

            Institutia prescriptiei extinctive nu este o chestiune de noutate in actualul Cod Civil. Prescriptia exista si in codul precedent, cel de la 1864, insa in actualul Cod Civil, aceasta primeste modificari importante care duc la schimbarea acestei institutii, dintr-o institutie de orinde publica intr-una de ordine privata. Asadar, este imperios necesar sa vedem care sunt aceste modificari si cum influenteaza ele din prezent institutia prescriptiei.

In prezentarea acestei teme s-a considerat ca de-o importanta deosebita ar fi urmatoarele puncte :

  • Explicarea functiilor prescriptiei extinctive
  • Care sunt principiile si domeniile prescriptiei extinctive
  • Termenele de prescriptie extinctiva si modificarea lor de catre subiectii de drept

 

Se considera ca pentru orice lucrare care se doreste a fi utila nu doar pentru autor ci si pentru viitori cititori, documentarea este necesara iar chestiunile de detaliu au o importanta deosebita in domeniul juridic. Pentru aceasta lucrare documentarea s-a facut din cartile scrise de catre de Gabriel Boroi “Curs de drept Civil. Partea Generala” si “Institutii de drept Civil” de acelasi autor. De asemenea, de un real folos a fost cartea “Drept Civil.Partea Generala. Persoanele” de Carmen Tamara Ungureanu.

Metoda folosita a fost cea comparativa intrucat s-a spus ca o asemenea lucrare ar fi de bun augur a fi facuta prin prezentarea vechii reglementarii si a noutatilor aduse reglementarii, acolo unde este cazul.

 

In actualul Cod Civil prescriptia extinctiva este reglementa de la articolul 2500 pana la articolul 2544.

Prescriptia extinctiva este stingerea dreptului material la actiune (nu procesual) pe care il are titularul unui drept subiectiv civil de a obtine realizarea lui si executarea obligatiei corelativa de catre un subiect pasiv, cu ajutorul fortei publice. Faceam in definitia de mai sus o distinctie intre stingerea dreptului material la actiune si dreptul la actiune procesual. Trebuie inteles din start ca dreptul procesual, fata de cel material, este imprescribtibil, pentru ca acest drept face parte din dreptul de petitionare care este prevazut in Constitutie. Astfel, oricine poate face o actiune in instanta, necontand daca actiunea este sau nu prescrisa, asta va decide instanta, insa dreptul de a introduce actiunea in instanta este imprescritibil.

 

1.Functiile prescriptiei extinctive.

 

Institutia prescriptiei extinctive este un foarte veche, ea era reglementata, pe langa vechiul Cod Civil de la 1864 si de alt document important si anume decretul 167/1958.

Principala functie pe care o are aceasta institutie este accea de a il scoate pe subiectul active din pasivitate, avand astfel o forta stimulatoare. Prescriptia incearca sa il faca pe creditor, sa actioneze intr-un termen stabilit de lege, altfel, actiunea lui va fi prescrisa iar creanta nu va mai putea fi recuperata. Trebuie mentionat aici, ca daca, debitorul va face plata dupa ce actiunea este prescrisa, plata va ramane valabila si nu va putea cere restituirea ei.

Tot din functia stimulatoare tragem concluzia ca prescriptia extinctiva are si o functie sanctionatoare, din moment ce subiectul de drept in cazul de fata creditorul, nu isi exercita dreptul la actiune in termenul stabilit de lege, atunci legea il sanctioneaza pentru pasivitate, nemaiputand sa apeleze la forta coercitiva a statului pentru apararea dreptului sau. O ultima functie care este foarte importanta este cea a stabilitatii si consolidarii raporturilor juridice. De aceea se instituie un termen in care se poate derula actiunea, altfel, totul devine instabil. Probele isi pierd verosimilitatea, sunt mai greu de administrat, martorii care ar trebui sa depuna marturie in unele cazuri decedeaza etc.

 

2. Care sunt principiile si domeniile prescriptiei extinctive

 

Un principiu care guverneaza institutia prescriptiei extinctive, este cel care stipuleaza ca soarta accesoriului urmeaza soarta principalului. De exemplu, daca se prescrie un drept de creanta care este principal, se sting si drepturile accesorii, in cazul de fata dobanzi sau garantii. Acest principiu e stipulate de Codul Civil art. 2503. Totusi, s-a adus o modificare importanta privind ipoteca in noul Cod Civil. Astfel, art 2504[1] instituie o exceptie a art. 2503 care spune ca dreptul la actiune privind creanta principala nu va atrage si stingerea dreptului la actiunea ipotecara. Ce vrea sa spuna este ca desi avem principiul accesoriul urmeaza soarta principalului, aici avem termene diferite de prescriptie astfel ipoteca nu se va prescrie in acelasi timp cu creanta.

Cel de-al doilea principiu este cel care reglementeaza prestatiile successive art 2503 alin (2)[2], astfel fiecare prestatie succesiva se stinge printr-o prescriptie diferita. Pentru a intelege foarte bine acest principiu, cand vorbim de prestatii successive ne putem gandi la chirii si alte asemenea. De exemplu, un student inchiriaza un apartament pentru 6 luni, neplata a celei de-a doua chirii din cele 6 luni se va prescrie intr-un termen de 3 ani de la data cand ea a devenit exigibila. Neplata a celei de-a 3 chirii din cele 6 luni se va prescrie si ea la 3 ani de la data cand a devenit exigibila si nu de la finalul celor 6 luni. Totusi, actualul Cod Civil vine cu o modificare aici, la art 2503 alin (3)[3] care spune ca dispozitiile alineatului 2 nu se aplica atunci cand prestatiile successive alcatuiesc un tot unitar (termen cu totul si cu totul nou in Codul Civil), astfel, prestatiile successive de acest tip se vor prescrie in mod obisnuit, printr-o singura prescriptie.

 

Domeniul prescriptiei extinctive este un subiect foarte important din cadrul lucrarii de fata. Domeniul prescriptiei extinctive stabileste care este domeniul de aplicare a prescriptiei, ce drepturi sunt reglementate de lege a fi prescriptibile si ce drepturi sunt reglementate a fi imprescriptibile. Astfel, sunt utilizate doua criterii si anume dupa natura drepturilor subiective civile care se impart in patrimoniale (evaluabile in bani) si nepatrimoniale (neevaluabile in bani), iar cel de-al doilea criteriu este de actul normative care reglementeaza prescriptia, distinctie care se face intre domeniul prescriptiei reglementate de noul Cod Civil si de alte acte normative.[4]

 

In cadrul drepturile patrimoniale avem drepturile de creanta, drepturile reale accesorii si drepturile reale principale.

Legat de drepturile de creanta, ar trebui retinut ca in mare cam toate drepturile de creanta sunt prescriptibile daca prin lege nu se dispune altfel. Drepturile reale accesorii, urmeaza soarta principalului, adica a dreptului de creanta.

Lucruri importante de mentionat sunt in cadrul drepturilor reale principale. Aici regula este ca drepturile reale principale sunt imprescriptibile, astfel apararea unui astfel de drept nu se prescrie niciodata. Actiunile care apara drepturile reale principale se numesc actiuni reale si vom vedea cateva mai jos :

 

Actiunea in partaj – definite de art 669 care spune ca incetarea coproprietatii prin partaj poate fi ceruta oricand, afara de cazul cand partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotarare judecatoreasca.

Actiunea negatorie – este actiunea prin care proprietarul unui bune il cheama in judecata print-o cerere de chemare in judecata pe cel ce pretinde ca este titularul unui drept real asupra bunului respective, contestand existenta acestuia.

Actiunea confesorie – este actiunea prin care se apara un dezmembramanat al dreptului de proprietate (uz,usufruct,abitatie,superficie,servitute,) insa inmprescriptibila[5] este doar actiunea confesorie de superficie.

Actiunea in granituire – este actiunea prin care un proprietar de teren, se afla intr-o contradictie cu vecinul sau de regula privind suprafata terenului. Astfel, reclamantul, solicita instantei sa determine prin semne exterioare intinderea celor doua terenuri invecinate. Imprescriptibilitatea actiunii in granituire se poate deduce si prin faptul ca aceasta actiune apara insusi dreptul de proprietate asupra unui imobil, fiind astfel asemanatoare cu actiunea in revendicare.

Petitia de ereditate – este o actiune prin care un mostenitor cu titlu universal poate obtine recunoasterea calitatii sale de mostenitor impotriva oricarei alte personae care pretinde ca se intemeiaza pe titlul de mostenitor.

Actiunea ipotecara – actiunea creditorului ipotecar in care urmareste bunul ipotecat pentru a-si satisface creanta.

Petitia de ereditate – este actiunea prin care un mostenitor cu titlu universal poate obtine oricand prin instanta recunoasterea calitatii sale de mostenitor in detrimentul oricarei persoane ce pretinde ca se intemeiaza mostenitor si care poseda toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral.

Mentionam clar ca nu toate actiunile reale sunt imprescriptibile, sunt actiuni reale care sunt prescriptibile si anume : actiunea confesorie prin care se urmareste apararea altui drept decat cel de superficie, actiunea in revendicarea animalelor domestice ratacite pe terenul altuia.

 

 

3.Termenele de prescriptie extinctiva

 

          Ce este termenul de prescriptie ? Termenul de prescriptie este o perioada de timp care este stabilita expres de lege, perioada in care trebuie exercitat dreptul material la actiune. Termenele sunt stabilite de lege, prin Codul Civil insa, o modificare importanta adusa institutiei prescriptiei este ca partile pot deroga de la termenele legal prevazute, putand astfel sa le schimbe, cu cateva conditii. Noul Cod Civil ne clarifica in aceasta privinta prin art.2514 alin (3) si ne spune ca noua durata a termenlor nu poate fi mai mica de un an si nici mai mare de 10 ani, cu exceptia termenlor de 10 ani care se pot prelungi pana la 20 de ani. Deci, o schimbare majora, aceasta ar putea fi una din schimbarile care au dus la transformarea institutiei prescriptiei din institutie de ordin public, intr-una de ordin privat.

Multitudinea de situatii juridice si complexitatea lor, l-a facut pe legiuitor sa faca o clasificare a termenelor. Sunt in prezent doua tipuri de termene, speciale si generale.

 

Termenele generale de prescriptie, sunt termenele care se dau situatiilor in care legiuitorul nu a prevazut un termen special de prescriptie. Iar Noul Cod Civil la art.2517 stipuleaza clar ca termenul general de prescriptie este de 3 ani.

Termenele speciale de prescriptie, sunt termenele date pentru situatii exceptionale cand termenul de 3 ani nu ar fi fost eficient. Se acorda astfel termene speciale de prescriptie de 10 ani, de 2 ani si de un an. Mai exista si termene speciale de prescriptie de 6 luni si 5 ani.

Termenul de prescriptie de un an se acorda potrivit art 2520 si 2521 din Noul Cod Civil pentru actiuni, care la baza au niste raporturi izvorate din prestarile de servicii :

  • profesionistilor[6] din alimentatia publica sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le presteaza;
  • profesorilor, maestrilor si artistilor pentru lectiile date cu ora, cu ziua sau luna;
  • avocatilor, impotriva clientilor pentru plata onorariilor si cheltuielilor;
  • inginerilor, arhitectilor, geodezilor, contabililor si altor liber-profesionisti, pentru plata sumelor ce li se cuvin; termenul de prescriptie se calculeaza din ziua cand s-a terminat lucrarea;
  • dreptului la actiune privitor la restituirea sumelor incasate din vanzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc;

Termenul de doi ani se aplica conform art.2519 din Noul Cod Civil urmatoarelor doua situatii:

  • dreptului la actiune intemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare;
    • dreptului la actiune privitor la plata remuneratiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate in baza contractului de intermediere;

Termenul de 10 ani se aplica conform art.2518 urmatoarelor situatii :

  • drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescriptie;
  • repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortura ori acte de barbarie sau, dupa caz, a celui cauzat prin violenta ori agresiuni sexuale contra unui minor sau asupra unei persoane aflate in imposibilitatea de a se apara ori de a-si exprima vointa;
  • repararea prejudiciului adus mediului inconjurator;

 

 

Rezumat. In lucrarea de fata s-a sintetizat cateva din noutatile care apar in Noul Cod Civil privind institutia prescriptiei extinctive. Deoarece s-a ales metoda comparativa in efectuarea acestui material, s-a realizat o comparatie intre modul cum se exercita prescriptia extinctiva inainte de intrarea in vigoare a noului cod civil si modul in care opera anterior intrarii in vigoare a noului cod civil. Totodata s-a aratat transformarea institutiei prescriptiei extinctive dintr-o institutie de ordin public, intr-o institutie de ordin privat.

 

Concluzii. Institutia prescriptiei extinctive este o institutie foarte importanta in materie juridica, mai ales in raporturile de creanta. Este institutia care mentine stabilitatea in acest domeniu. Ganditi-va cum ar fi daca nu ar exista un termen de prescriptie, daca oricine ar putea sa isi valorifice dreptul la actiune oricand, de exemplu sa ceara de la cineva banii pe care i-a imprumutat acum 40 de ani. Ar fi un haos si o instabilitate juridica, mai ales in ceea ce priveste contractele, de neconceput.


[1] Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

[2] În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.

[3] Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.

[4] Vezi Decretul 167/1958

[5] Art.696 Noul Cod Civil alin (2) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.

[6] Noul Cod Civil art.3 alin (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

Anunțuri

Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman

UNIVERSITATEA MIHAIL KOGALNICEANU

Facultatea de DREPT

 

Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman

 

Student : Emanuel IFRIM

Profesor coordonator : Lector univ. dr. Roxana Elena LAZAR

Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman

            Dreptul roman si-a pus o amprenta serioasa asupra stiintei dreptului, mai ales asupra acelui romano-german. E drept ca astazi, studierea lui se face doar pentru identificarea originilor unor institutii, insa, e greu de crezut ca dreptul roman mai ofera inspiratie pentru creearea de noi institutii. Se considera ca studierea dreptului roman iti dezvolta cultura generala, mai ales cea juridica. E drept, te poti descurca cu prezentarea unor notiuni fara sa stii provenienta acestora, insa e unanim valabil ca pentru un jurist care se vrea mai sus de nivelul mediocru, trebuie sa cunoasca atat notiunile cu precizie, cat si locul de unde vin.

Alegerea temei Izvoarele de drept in Romania si cele din dreptul roman s-a facut pentru ca izvoarele sau sursa dreptului, cum spuneam mai sus, prezinta o importanta deosebita in cultura unui jurist. Poate ca unele teme din dreptul roman, care sunt intru-totul bazate doar pe istorie, izvoarele sunt chestiuni care sunt si vor fi multa vreme prezente in drept.

Obiectivele acestui material sunt : prezentarea notiunii de izvor de drept si ce este un izvor de drept, care sunt izvoarele de drept in dreptul roman, care sunt izvoarele de drept in Romania, care sunt diferentele dintre izvoarele de drept din Romania si izvoarele de drept in dreptul roman si de ce exista aceste diferente.

Ce este un izvor de drept?

Izvorul de drept reprezintă sursa Dreptului într-o societate care asigură organizarea.[1]Emil Molcut prezinta notiunea izvor de drept in mai multe sensuri si anume :

  • Intr-un sens material – care ar desemna totalitatea relaţiilor materiale de existenţă[2]
  • Ca sursa de cunoastere a dreptului – adica totalitatea documentelor care ar prefigura fizionomia unor norme juridice si institutii de drept
  • Intr-un sens formal – modul de exprimare a dreptului, prin care normele de conduita morala devin norme juridice obligatorii.

Care sunt izvoarele de drept in dreptul roman?

 

In dreptul roman, au existat de-a lungul timpului, mai multe izvoare de drept. Astfel, avem intai obiceiul si legea, dupa care apar edictele magistratilor si jurisprudenta. In epoca clasica, acestora li se mai adauga si senatusconsultele si constitutiile imperiale.

Obiceiul sau cutuma este cel mai vechi izvor de drept din dreptul roman. Jurisconsultul Salvius Iulianus defineste obiceiul ca reprezentand vointa comun a poporului si ca are atat o functie creatoare, cat si o functie abrogatoare. Fiind cel mai vechi izvor de drept, multe dintre institutii se organizau potrivit cutumei. Astfel, familia, proprietatea, proceduri de judecata se organizau potrivit cutumei. Evident, mai tarziu va aparea dreptul scris iar toate cele mentionate mai sus se vor organiza dreptului scris, facandu-se astfel o diferenta intre dreptul scris denumit ius scriptum si dreptul cutumiar ius non scriptum. Obiceiul juridic mai avea si o latura religioasa, in sensul ca obiceiul juridic era tinut in secret de catre pontifi[3] care sustineau ca obiceiul juridic le era transmis direct de catre zei.

Dezvoltarea statului duce la o scadere a importantei cutumei insa nu duce la disparitia ei. Cu toate ca apare dreptul scris, cutuma si cu dreptul scris vor deveni, daca putem spune asa, complementare, in sensul ca pentru ca o norma sa ajunga in dreptul scris, trebuia intai si intai sa fie o cutuma, adica sa existe o perioada lunga de timp si sa se repete.

Legea desemnata in dreptul roman prin cuvantul „lex”, este un alt izvor de drept in dreptul roman. S-a sustinut de catre doctrina literara care s-a axat pe studierea dreptului roman, ca ar fi existat o colectie de legi uriasa sub denumirea de ius papirianum dar din care nu a mai ramas niciun fragment.

Romanii, prin cuvantul „lex”, desemnau o conventie obligatorie intre parti, insa, se facea distinctie intre conventia dintre parti care se numea contract si conventia dintre popor si magistrat care avea inteles de lege. Pe langa aceste intelesuri, mai regasim in diferite volume de drept roman si alte sensuri diferite precum lex curiata (propunere facuta de rege sau magistrat in fata Adunarii curiate) sau lex rogata (legea trecuta prin adunarile poporului). In prima instanta, s-a admis ca legea emana de la popor, insa dezvoltarea statului a dus ulterior la o adoptare de legi, in care poporul nu mai era nici macar consultat.

Legea celor douasprezece table este cea mai importanta si longeviva lege din istoria dreptului roman. Aparitia acestei legi se leaga de conflictul dintre plebei si patricieni, plebeii fiind nemultumiti de faptul ca legile nu sunt scrise si solicita astfel, prin tribunul ales de ei Terentilius Arsa, publicarea normelor de drept. In anul 451 i.e.n patriciatul a facut o comisie din 10 reprezentati ai patricienilor si au publicat o serie de norme pe 10 table din lemn. Ulterior, plebea a fost nemultumita de faptul ca nu au avut nici macar un reprezentant la acest proces de „legiferare”, astfel in 449 i.e.n, se face o noua comisie, de 15 persoane de data asta cuprinzand si 5 reprezentanti ai plebei, care a publicat legea celor XII table, pe 12 table din bronz. Aceasta lege a a cuprins atat norme de drept public cat si norme de drept privat. Avem astfel reglementari cu privire la proprietatea privata, succesiuni cat si familie.

Edictele magistratilor este un alt izor de drept roman foarte important si foarte interesant in modul sau de creeare. In momentul in care un magistrat isi incepea mandatul (mandat care era de 1 an), avea dreptul de a face un edict ius edicendi, edict prin care ei prezentau ceea ce au de gand sa faca in timpul functiei lor si de asemean metodele prin care vor sa isi realizeze scopurile. Initial, ele au fost formulate doar oral, dupa care s-a trecut la o forma scrisa, fiind afisate in Forum si vopsite in alb pe table din lemn, intitulate album.

Cele mai importante edicte erau edictele praetorilor, fiind considerati cei mai inalti magistrati judiciari, ei punand prin edictele lor, mijloace de realizare a dreptului, practic putem spune ca ei ar fi pus la indemana persoanelor actiunile prin care isi realizau pretentiile.

Dupa terminarea mandatului de 1 an, veanea un alt magistrat, care mentinea din vechiul edict ceea ce el considera util si dadea un nou edict personal. Astfel un edict avea doua parti :

  • Partea magistratului anterior edictum vetus
  • Partea noului magistrat edictum novum

 

In perioada imparatului Hadrian (117-138 e.n), prin jurisconsultul Salvius Iulianus, a redactat toate edictele sub forma unui cod urias, numit edictum perpetuum, de la care magistratii nu se mai puteau abate.

Jurisprudenta este ştiinţa dreptului roman, creată de către jurisconsulţi, prin interpretarea creatoare a vechilor legi.[4] In vechiul drept roman, jurisconsultii erau simpli particulari care se dedicau muncii de cercetare a normelor juridice. Ei nu faceau nimic altceva decat sa arate care sunt normele aplicabile spetei respective, sa arate formulele si cuvintele solemne ce trebuie pronuntate. Mai tarziu, prin Cicero, jurisprudenta capata un caracter stiintific, se arata cum se cerceteaza aceast izvor.

Senatusconsultele reprezinta hotarari ale senatului, hotarari care in epoca Republicii nu erau obligatorii, neavand putere de lege. Din aceasta cauza, Senatul nu putea decat sa influenteze procesul de legiferare, convigand unii praetorii sa introduca dispozitii in edictul lor, astfel ele devenind obligatorii.

Constitutiile imperiale reprezinta hotarari ale imparatului, hotarari care erau obligatorii numai pe durata mandatului acestuia. Dupa reforma lui Hadrian, aceste hotarari devin obligatorii pentru totdeauna, fiind impartite in 4 categorii : edicta, mandata, decreta, rescriptia.

  • Edicta – norme de maxima generalitate in domeniul public si privat;
  • Mandata – constitutiuni imperiale de ordin administrativ, intentate in principiu guvernatorilor de provincii;
  • Decreta – hotarari judecatoresti pronuntate de imparat, avand calitatea de judecator suprem;
  • Rescriptia – raspunsuri oferite de imparat in problemele aduse particulari;

 

 

Care sunt izvoarele de drept in Romania?

 

In Romania, la ora actuala, exista o diversitate de izovare de drept. Unele dintre ele se trag chiar din dreptul roman, cum ar fi cutuma de exemplu. Astfel, in Romania avem urmatoarele izvoare de drept : cutuma, practica judiciara, doctrina, contractul normativ, actul normativ.

            Cutuma sau obiceiul juridic ar fi definit de catre literatura de specialitate ca fiind norme de conduita formate prin repetarea unor comportari care imprima un anumit tip de actiune in cadrul colectivitatii umane. Astfel, principala trasatura a cutumei o reprezinta repetitivitatea. La fel ca si in dreptul roman, este cel mai vechi izvor de drept si in dreptul nostru, tragandu-si seva, evident, din dreptul roman. Pentru a da un exemplu de cutuma, care exista si in codurile din ziua de azi putem preciza art.613 Cod Civil În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.

Cum se transforma o cutuma intr-o norma juridica ?

Pentru ca o cutuma sa se transforme intr-o norma juridica trebuie indeplinite doua conditii :

  1. conditia obiectiva sau materiala care consta in practica veche si incontestabila a cutumei
  2. conditia subiectiva sau psihologica care consta in existenta convingerii ca acea cutumua trebuie transformata in norma juridica, deci sa fie obligatorie, si nerespectarea ei sa prezinta o consecinta, o sanctiune.

 

Dreptul nostru a fost si el bazat pe dreptul cutumiar. Marturie sta lipsa scrierii abia pana in Evul Mediu, cand se simte necesitatea punerii pe hartie a normelor pentru o mai buna organizare. Dreptul cutumiar se restrange in 1864 cand intra in vigoare Codul Civil elaborat in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cod, care a rezistat pana in 2011.

Practica judiciara sau jurisprudenta este un izvor de drept desi afirmatia ar putea ridica semne de intrebare. Prin jurisprudenta intelegem toate hotararile pronuntate de catre toate instantele de judecata.

In sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenta este un important izvor de drept, deci fiind izvor de drept incontestabil. Insa, in tara noastra, jurisprudenta nu constituie izvor de drept pe deplin, in sensul ca, un judecator nu este obligat sa tina cont de deciziile luate anterior de alt judecator pe aceeasi cauza. Cu toate acestea, in practica, instantele ajung la o solutie de obicei unitara in ceea ce priveste o speta similara.

Doctrina juridica reprezinta totalitatea analizelor, textelor, lucrarilor si cercetarilor ale specialistilor cu privire la domeniul juridic. Importanta acestui izvor de drept o reprezinta faptul ca doctrina este cea care analizeaza un text de lege pe toate partile daca putem spune asa. Cu toate ca opiniile acestea nu conteaza intr-o instanta, ele sunt importante pentru intelegerea mai buna a textelor juridice. Doctrina este cea care ridica intrebari pertinente si tot doctrina da si raspunsuri.  Proiectul astazi intitulat „Vin Codurile”, a venit ca un raspuns al doctrinei juridice cu privire la invechirea codurilor existente. Tot doctrina a mai adus importante schimbari cu privire la dispozitii din Codul Penal, infractiuni precum spalarea banilor sau combaterea crimei organizate.

            Contractul normativ. Daca la romani prin „lex” se putea intelege contract intre parti, noi avem un izvor de drept special care face acest lucru si anume contractul normativ. Deci contractul este un act juridic care da nastere unor obligatii si drepturi subiectelor de drept. Cu toate acestea daca privim contractul normativ din perspectiva definitiei de mai sus, el nu este un izvor de drept, insa, este izvor de drept daca intelegem ca are dispozitii generale, impersonale, facand parte din dreptul pozitiv prezente in dreptul constitutional, dreptul international, dreptul muncii.

In dreptul constitutional, contractele normative sunt izvor de drept in cazul formarii statelor federale si asociatiilor de state deoarece ele definesc principiile si regulile convenite de statele membre in vederea existentei lor asociate.[5] Primul astfel de contract este Magnum Charta Libertatum incheiat in 1215 intre Ioan Fara de Tara si baroni.

In dreptul muncii, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care sunt reglementate conditii generale de organizare a procesului muncii intr-o anumita activitate.[6]

In dreptul international public , contractul normativ constituie izvor de drept sub forma tratatului.

Actul normativ in momentul de fata este considerat principalul izvor de drept din tara noastra, fiind, actul normativ creat de autoritatile publice precum parlament, guvern, sau alte organe de administratie publica situatate mai jos pe scara ierarhica. Actul normatic contine norme generale obligatorii a caror aplicare se poate face, la nevoie, si prin forta de constrangere a statului. O importanta caracteristica a actului normativ este ca este mereu scris, fiind mereu public si adus la cunostinta publicului. De aici si principiul ca nimeni nu poate invoca necunoasterea legii, fiecare act normativ pentru a putea fi pus in aplicare, trebuie publicat in monitorul oficial iar dupa 3 zile de la publicare sau de la o data ulterioara precizata expres, intra in vigoare. Acest act normativ, este cuprins din mai multe acte si acestea sunt :

  • Constitutie;
  • Legi constitutionale;
  • Legi organice;
  • Legi ordinare;
  • Decrete prezidentiale;
  • Ordonante de urgenta a guvernului;
  • Ordonante simple;
  • Hotarari ale guvernului;
  • Alte acte normative elaborate de administratia publica;

Spuneam in preambulul acestei lucrari, ca exista diferente intre izvoarele de drept roman si izvoarele de drept in Romania. Diferentele acestea sunt insasi izvoarele, in sensul ca in sistemul nostru judiciar nu mai exista izvoare de drept precum constitutii imperiale,senatusconsultele sau edictele magistratilor. Evident, au ramas prezente in ambele sisteme de drept cutuma si legea (la noi fiind actul normativ). Existenta acestor diferente este din cauza imposibilitatii de a mai avea edicte sau constitutii imperiale sau edicte ale magistratilor.

 

 

Rezumat.

In lucrarea de fata s-a facut o prezentare, sintetica si obiectiva a izvoarelor de drept roman si izvoarelor de drept in tara noastra. Axarea s-a facut mai mult pe prezentarea izvoarelor de drept roman, intrucat, s-a considerat ca acestea sunt mai importante din punct de vedere istoric al dreptului, cu toate ca unii autori gasesc aceasta materie ca fiind una inutila. S-a incercat o comparatie intre izvoarele de drept din dreptul roman si izvoarele de drept din tara noastra, astfel metoda comparativa a fost cea aleasa. S-a prezentat succint si motivul pentru care unele izvoare de drept roman nu pot fi izvoare de drept in dreptul romanesc. De asemenea, s-a aratat ca unele izvoare de drept roman, dupa atat de multe secole, au ramas prezente inca in dreptul romanesc.

 

Concluzii.

Dreptul roman  este de-o importanta de necontestat. Romanii au fost o civilizatie foarte aparte in istorie iar de la ei s-a inceput formarea domeniului juridic. Multe institutii graviteaza in jurul temeliei puse de imperiul roman. Consider ca fara baza facuta de imperiul roman in materie juridic, sistemul nostru romano-german, cat si cel anglo-saxon, la ora de fata ar fi fost mult inferioare. Cu toate ca noi abia din Evul Mediu am inceput sa vedem cu alti ochi domeniul juridic, abia din Evul Mediu noi am inceput sa punem pe hartie cateva norme juridice iar ei aveau de secole intregi Legea celor XII Table.

In legatura cu sustinerea unor autori privind inutilitatea studierii dreptului roman, dezaprob aceasta idee pe considerentul ca orice jurist trebuie sa inteleaga institutiile profund, sa afle de unde vin toate modificarile si pe ce considerente s-au creat ele. Lipsa notiunilor elementare privind chestiunile de inceput a dreptului tind catre mediocru, iar mediocrul nu e nicaieri in ziua de astazi agreat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE.

1.Emil Molcut si Dan Oancea, Drept Roman, Casa de Editura si Presa „Sansa” S.R.L, Bucuresti, 1993

2.Iuliana Savu – Introducere in drept, curs online 2009

3.Roxana Elena Lazar, Introducere in Dreptul Roman, curs online, 2012

4.Mihail Vasile Jakota, Dreptul Roman I, Editura Chemarea, Iasi, 1993

 


[2] Emil Molcut, Drept Roman

[3] Preoţi ai cultului păgân roman.

[4] Emil Molcut, Drept Roman

[5] Iuliana Savu, Introducere in drept, Editia a II a, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2007, pg 180

[6] Idem. Pag 181

Etapele unui proces civil in perioada contemporana in Romania si etapele unui proces in perioada romana in sistemul procedurii legisanctiunilor

UNIVERSITATEA MIHAIL KOGALNICEANU

Facultatea de DREPT

 

 

 

 

 

 

Etapele unui proces civil in perioada contemporana in Romania si etapele unui proces in perioada romana in sistemul procedurii legisanctiunilor

 

 

Student:Andrei Sebastian MURARIU

Iurie POPUSOI

Profesor coordonator : Lector univ. dr. Roxana Elena LAZAR

Etapele unui proces civil in perioada contemporana in Romania si etapele unui proces in perioada romana in sistemul procedurii legisanctiunilor

INTRODUCERE

Lucrarea cu tema: Etapele unui proces civil in perioada contemporana in Romania si etapele unui proces in perioada romana in sistemul procedurii legisanctiunilor are ca obiect prezentarea diferentei de procedura civila in perioada romana si modul in care astazi se desfasoara un proces in Romania.

Etapele unui proces in perioada romana este partea din tema care arata foarte bine evolutia unui proces in ziua de astazi. Este foarte bine de stiut cum a evoluat dinamica procesului, atat pentru cultura generala, cat si pentru cunostintele stiintifice necesare, de la perioada romana de inceput, pana in perioada contemporana in Romania.

Obiectivele acestui material au fost : prezentarea diferentelor desfasurarii procesului civil din perioada romana si perioada contemporana intr-un mod sintetic, demersul necesar inceperii unui proces atat in perioada romana cat si in perioada contemporana, diferentele intre calea ordinara de atac si calea extraordinara de atac in procesul civil din perioada contemporana si perioada romana.

Trebuie inteleleasa foarte bine aceasta problema a etapizarii unui proces, mai ales pentru oamenii care sunt parte intr-un proces si incearca sa duca la bun sfarsit acest fapt pe umerii lor, nefiind ajutati de un specialist. Doctrina spune ca un proces initiat de un om fara cunostinte juridice, care are o cauza ce poate duce cu siguranta la castig, se poate sfarsi cu o infrangere din cauza faptului ca nu sunt reprezentanti in instanta de catre un specialist, care practica aceasta meserie de ani de zile. Evolutia tehnologiei a dus la o marire a « auto-didactilor » care au impresia ca o documentare sumara pe internet, poate echivala cu un studiu de minim 4 ani.
In vederea documentarii pentru realizarea acestui material, de un real ajutor a fost Cursul universitar de Drept procesual civil, de Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Train Cornel Briciu. Pe latura istorica, s-au parcurs studiile sintetizate in cartea intitulata Drept Roman de catre Molcut Emil si Oancea Dan. Imbinand documentatia din cele doua materiale, s-a sugestionat ca metoda comparativa si metoda istorica ar fi esentiale pentru aceasta abordare.

In redactarea acestui material, s-a avut in vedere structurarea articolului pe urmatoarele aspecte :

  1. Etapele procesului in imperiul roman
    1. Faza in iure
    2. Faza in iudicio
  2. Etapele procesului in Romania contemporana
    1. Judecata de fond
    2. Apelul
    3. Recursul
    4. Suspendarea si perimarea procesului.

Pentru a nu ne intinde foarte mult, s-a conchis ca ar fi bine sa se aleaga doar etapele unui proces din cadrul procedurii legisanctiunilor si lasand deoparte cealalta procedura si anume formulara. Cu toate acestea, exista unele asemanari intre cele doua proceduri si vom incepe prin a spune ca in ambele proceduri, procesul avea doua faze si anume in iure si in iudicio, desemenate prin expresia ordo iudiciorum privatorum.

In vederea bunei desfasurari a  procesului, atat reclamantul cat si paratul trebuiau sa fie prezente la proces, altfel, procesul nu putea avea loc. Cum stim astazi, pentru a face parte dintr-un proces trebuie sa fim citati, insa in acea perioada, citarea ii revenea reclamantului, statul neavand nicio legatura cu citarea paratului. Astfel, reclamantul din perioada romana avea la indemana trei metode de citare a paratului :

  1. In ius vocatio – Cuvintele solemene in perioada romana erau de-o importanta indiscutabila. Aproape fiecare actiune pe care un cetatean roman o exercita, necesita un ritual bine stabilit. Acest mod de citare a paratului, in ius vocatio, consta intr-o somare facuta de reclamant catre parat prin pronuntarea unor cuvinte solemene : in ius te voco care insemna te chem in fata magistratului. Aceasta citare trebuia facuta in momentul in care, reclamantul, il gasea intr-un loc public pe parat, deoarece, acesta nu putea fi citat la domiciliu din cauza faptului ca, in perioada romana, domicilul era inviolabil. Mai trebuie mentionat ca daca paratul nu venea de buna voie la proces, dupa ce a fost citat in prealabil, reclamantul putea sa il aduca cu forta, numai dupa ce intregul ritual a fost vazut de catre un martor.
  2. Vadimonium extrajudiciar – Cel de-al doilea mod de citare a paratului, un mod mai diplomatic prin care partile conveaneau de comun acord asupra unui termen cand trebuie sa se prezinte in fata magistratului.
  3. Condictio – Reprezinta somatia prin care reclamantul il cheama pe parat in faza in iure, adica in prima parte a procesului.

Dupa finalizarea acestei etape de citare a partilor, in fata magistratului putea incepe desfasurarea procesului efectiv. La fel ca si astazi, reclamantul isi exprima in fata magistratul pretentiile sale iar paratul putea avea trei atitudini in legatura cu pretentiile exprimate si anume :

  1. Sa recunoasca in fata magistratului, adica confessio in iure care insemna practic condamnarea acestuia, iar potrivit legii Celor XII Table aceasta recunoastere conferea titlu executoriu.
  2. Sa nege pretentiile facute de catre reclamant, astfel procesul mergea in ce-a de-a doua etapa si anume in iudicio.
  3. Daca paratul nu se apara cum trebuie non defensio uti oportet era condamnat.

Ultima faza a procesului in iure era litis contestatio (luarea de martori), dupa care procesul trecea in faza in iudicio.

Martorii aveau un rol foarte important in proces, asta pentru ca in perioada romana, probele nu aveau ca astazi o ierarhie, lucru care acum este foarte bine reglementat in perioada contemporana pentru a da procesului o echitate cat mai mare. Astfel, in perioada romana inscrisurile puteau fi combatute cu martori, martori care aveau rolul de a constata ca partile doresc sa ajunga in fata judecatorului in scopul obtinerii unei sentinte.[1]

In fata magistratului partile se exprimau intr-un limbaj comun, iar sarcina probelor pica ca si astazi, pe umerii reclamantului. Desigur, paratii se puteau apara cu ajutorul unui avocat, avocat care nu avea acelasi rol ca si avocatul din ziua de azi. Avocatii, nu faceau o reprezentare in justitie ci ii ajutau pe parati prin pledoariile lor.

Dupa administrarea probatoriului, judecatorul se pronunta potrivit convingerii sale, chiar si in lipsa uneia din parti, prezenta fiind obligatorie doar in prima faza a procesului. Cu toate acestea, conform Legii celor XII Table, judecatorul astepta prezentarea celeilate parti pana la amiaza, neprezentarea celeilalte parti atragea castigul de cauza partii prezente. Putem deduce de aici ca judecatorul in aceasta perioada nu judeca tocmai convingerilor sale intotdeauna, lipsa uneaia din parti atribuia victoria partii prezente chiar si in cauze in care dreptatea era de partea celuilalt. Asta se datora si faptului ca judecatorii erau persoane particulare, aleasa de catre parti insa confirmata de catre magistrat. Judecatorii erau persoane particulare pentru ca nu existau inca scoli pentru a exista judecatori de profesie, astfel, primii judecatori erau senatorii, considerati oameni cu intelepciune si capacitate de a judeca echitabil, iar mai tarziu au primit dreptul de a fi judecatori si cavalerii.

 

In prezent, modul de desfasurare si etapele unui proces civil difera foarte mult de procesul din perioada romana. Daca in perioada romana, in procedura legisanctiunilor aveam doar doua etape si anume faza in iure si faza in iudicio, astazi in Romania avem trei etape ale procesului si trebuie facuta aici o precizare importanta aceea ca nu toate fazele sunt obligatorii, decat prima, adica cea a fondului.

Fondul este prima etapa a procesului si este cea mai complexa etapa dintre cele trei. In aceasta etapa se audiaza martori, se administreaza probe, se fac expertize, se invoca toata exceptiile de fond si asa mai departe. Fondul se judeca la judecatorie sau tribunal, depinzand care instanta este competenta. Durata acestei etape este cea mai mare comparativ cu durata apelului sau a recursului, asta pentru ca se analizeaza dosarul si toate probele cu foarte multa atentie. De asemenea, durata mare a unui proces in aceasta etapa mai este accentuata si de termenele date pentru diverse cauze : neprezentarea unei parti, amanari, termen pentru citirea dosarului, termen angajarea aparatorului etc.

Procedeul prin care aceasta etapa isi incepe existenta este printr-o cerere de chemare in judecata a paratului. In modul acesta, reclamantul are sansa de a-si arata pretentiile fata de parat in fata unui judecator pentru a avea castig de cauza. La randul lui, paratul, se poate apara printr-o cerere reconventionala[2], act prin care paratul emite pretentii reclamantului si astfel paratul se transforma in reclamant iar reclamantul in parat. Un alt act pe care paratul il mai poate face este intampinarea[3], act prin care paratul isi prezinta in scris, inainte cu 5 zile de primul termen de judecata, apararile si exceptiile si probele pe care are de gand sa le foloseasca.

Dupa etapa dezbaterilor orale, instanta va intra in pronuntare, iar procesul se va finaliza cu o sentinta, potrivnica reclamantului sau paratului. Daca una din parti nu este multumita de sentinta si considera ca a fost neindreptatita, de la data sentintei in termen de 15 zile poate declara apel.

Apelul este o cale ordinara de atac, prin care o persoana ataca sentinta data in prima instanta. Apelul, este o faza ierarhica superioara iar judecarea apelului se face de catre instanta superioara. Astfel, daca apelul a fost declarat impotriva unei hotarari de la Judecatorie, apelul va fi judecat la Tribunal, iar daca a fost declarat impotriva unei hotarari de la Tribunal acesta va fi judecat de Curtea de Apel.

O alta diferenta dintre judecata de fond si apel, este ca, in judecata de fond avem un singur judecator, iar la apel avem doi judecatori. Pe principiul ca unde unul a dat gres, doi sunt in stare sa decida corect. Ce se intampla mai exact la Apel ? Practic, e o rejudecare a fondului, se refac expertize, se audiaza martori, se depun inscrisuri noi si probe noi. Cu toate acestea, durata apelului e mai scurta decat durata fondului, in mare pare se datoreaza faptului ca judecarea in apel se porneste de la dosarul si solutia data pe fond.

Apelul poate fi respins sau admis de catre instanta. Admiterea apelului emite o noua sentinta judecatoreasca aratandu-se motivile pentru care se schimba seninta data pe fond. Respingerea apelului inseamna mentinerea sentintei date pe fond. Fie ca fost admis sau respins, de la data emiterii sentintei aveti timp de 15 zile sa declarati recurs.

Recursul este tot o cale ordinara de atac, la fel ca si apelul, prin care se ataca sentinta data in apel. Recursul, este ultima faza a procesului civil, in materie de cai de atac ordinare. Recursul este o etapa mult mai stricta si are un alt scop decat apelul. Daca la apel aveam parte de o rejudecare pornind de la sentinta data pe fond, se puteau audia martori si se puteau face expertize noi, in materia recursului nu se pot depune probe noi la dosar, nu se fac audieri de martori, nu se depun inscrisuri noi, recursul nu face nimic altceva decat sa verifice daca sentinta data in apel este sau nu legala.

            Contestatia in anulare este o cale extraordinara de atac in instanta, diferita in totalitate de apel si recurs. Daca in cazul apelului si recursului, hotararile impotriva carora se efectuau aceste cai de atac ordinare erau definitive, contestatia in anulare se poate exercita doar impotriva unei hotarari care este irevocabila. De asemenea, o alta conditie pentru introducerea unei contestatii in anulare este ca motivele pentru care introduceti aceasta actiune sa nu fi fost invocate in apel sau recurs. Mentionam aici ca este posibil ca unele solutii date de instanta, sa nu poata fi atacate cu apel sau recurs. Competenta de a judeca contestatia in anulare este instanta a carei hotarare se ataca.

Revizuirea este o alta cale extraordinara de atac in instanta. Se preciza mai sus ca pentru a exercita contestatia in anulare trebuie sa avem o hotarare irevocabila. In cazul revizuirii, nu avem nevoie de o hotarare irevocabila ci de-o hotarare definitiva. Se exercita aceasta forma de atac impotriva unei hotarari judecatoresti definitive in apel sau in recurs care evoca fondul. Printre motivele pentru care se poate face o revizuire se numara : hotarea contine dispozitii potrivnice ce nu se pot duce la indeplinire; instanta s-a pronuntat asupra unor lucruri ce nu au fost cerute; daca un judecator sau martor, sau expert a fost condamnat; daca dupa darea hotararii s-au descoperit inscrisuri noi doveditoare. Instanta competenta sa judece o revizuire este instanta care a dat hotarea definitiva.

 

 

 

Rezumat.

Lucrarea de fata reprezinta o sintetizare a modului in care romanii isi desfasurau procesul in materie civila, in procedura legisanctiunilor. S-a analizat astfel etapele procesului roman, respectiv in iure si in iudicio si s-a facut o comparatie cu modul nostru de a desfasura un proces, mai exact cu fazele noastre respectiv fond, apel, recurs si cateva cuvinte legate despre caile de atac extraordinare contestatia in anulare si revizuirea. S-a observat de asemenea, faptul ca in perioada romana probele nu erau ierarhizate, inscrisurile fiind combatute cu martori, astazi, ierarhia probelor fiind foarte importante in procesul civil cat si penal.

Concluzii.

Dreptul roman este o materie foarte importanta. Se intelege asta mai ales din faptul ca multe din institutiile pe care astazi le avem reglementate in coduri isi au originea din dreptul roman. De exemplu, familia sau proprietatea privata, sau modul cum se imparte averea dupa decesul unei persoane (succesiune) au fost intai si intai reglementate in drept roman. E posibil, ca unele lucruri de acest gen, nici sa nu ne fi trecut prin cap sa le reglementam daca nu le aflam de la romani.

Cu toate ca au fost un popor extraordinar de expansionist si au cucerit multe popoare, inclusiv pe noi, trebuie sa le acordam credit pentru dezvoltarea vasta si rapida a domeniului juridic.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie.

1.Emil Molcut si Dan Oancea – Drept Roman, Casa de Editura si Presa “Sansa” S.R.L, Bucuresti 1993;

2.Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila editia a 5-a, 2011;

3.Vladimir Hanga, Mircea Dan Bocşan – Curs de drept privat roman (note de lectură),Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

4.Mihail Vasile Jakota, Dreptul Roman I, Editura Chemarea, Iasi, 1993


[1] Emil Molcut si Dan Oancea, Drept Roman, Bucuresti ,Casa de Editura si Presan “Sansa” S.R.L, 1993, pag 66

[2] art,119 cod.procedura.civila

[3] art.115 idem

INTRODUCERE IN DREPTUL ROMAN

1
INTRODUCERE IN DREPTUL ROMAN
Lector univ. dr. Roxana Elena Lazar
Având un pronunţat caracter istoric, dreptul roman este studiat şi astăzi, în ciuda vechimii sale,
datorită faptului că aici regăsim reglementări actuale ale unor instituţii fundamentale ale dreptului,
cum ar fi proprietatea privată ş.a. Totodata, importanţa studiului dreptului roman la nivel naţional se
explică şi prin apartenenţa noastră la sistemul de drept romano-german, întemeiat chiar pe pătrunderea
şi receptarea instituţiilor din dreptul roman în majoritatea statelor europene.
Este adevărat că dreptul roman aparţine astăzi istoriei, unii autori insistând asupra inutilităţii
studiului unei astfel de discipline bazate pe „un sistem legislativ mort”. Dar însăşi istoria se referă la
fapte trecute şi totuşi se regăseşte în curricula educaţională oriunde în lume. Modul în care istoria
relevă cauzele şi efectele anumitor evenimente istorice este de natură a atenţiona asupra modului de
dezvoltare a unei naţiuni. Cursul de drept roman urmăreşte tocmai evoluţia în timp a acestui important
sistem legislativ, ilustrând o schimbare de paradigmă în drept, determinată de necesitatea de a se plia
pe o realitate în continuă schimbare.
Dreptul roman îşi găseşte aplicarea în perioada cuprinsă între sec. VIII î.Ch. şi sec. VI d.Ch.,
perioadă defalcată pe următoarele segmente:
I. Perioada Regalităţii, caracterizată prin disocierea clară între patricieni şi plebei. Servius Tullius
reformează statul roman, pornind de la disputele dintre patricieni şi plebei, bazate pe dorinţa plebeilor
bogaţi de a dobândi prerogative şi drepturi politice similare celor ale patricienilor. Regalitatea se
bazează pe democraţia militară. Regele se baza pe hotărârile Adunării Poporului (Comitia Curiata) şi
ale Senatului.
II. Perioada Republicii, caracterizată prin înlocuirea regelui cu doi consuli. Este perioada în care
apare Legea celor XII Table. Conducerea statului era asigurată de magistraţii aleşi anual. Principalele
magistraturi aparţineau celor doi consuli aleşi, secondaţi de praetor, care avea atribuţii
jurisdicţionale. Alături, se aflau cei doi cenzori, care se ocupau de efectuarea recensământului,
evaluând averile cetăţenilor. Edilii curuli erau magistraţii care se ocupau de ordinea publică în cetate,
de organizarea spectacolelor publice. Questorii aveau în competenţă paza arhivelor statului şi
administrarea tezaurului. În condiţii speciale (război), cu acordul Senatului, conducerea statului era 2
asigurată de un singur dictator. Erau importante Senatul şi Adunările populare (centuriate şi tribute – a
plebeilor).
III. Perioada Imperiului cunoaşte două etape: Principatul şi Dominatul.
În perioada Principatului, puterea se împarte între Senat şi Impărat. Principatul subzistă până la
Diocleţian, care transformă Senatul în Sfat Imperial, iar acesta îl proclamă pe împărat Dominus et
Deus, respectiv stăpân şi zeu. Adunările populare dispar, iar magistraturile îşi pierd importanţa în faţa
împăratului. Aparatul birocratic se dezvoltă excesiv apărând prefectul praetorului, prefectul Romei,
prefectul aprovizionării.
Tabel 1. Naşterea, dezvoltarea, declinul Imperiului Roman şi
dezvoltarea dreptului roman
Naşterea Imperiului Roman Dezvoltarea Imperiului Roman Declinul Imperiului Roman
Denumire Perioada Regalităţii Perioada Republicii Perioada Imperiului
Polarizare socială Bipolaritatea socială:
– patricienii;
– plebeii.
Polaritatea socială pregnantă:
– nobilitas;
– aristocraţia comercială;
– populus;
– sclavii.
Polaritatea socială pregnantă:
– aristocraţia senatorială;
– cavalerii;
– populares;
– sclavii.
Caracteristici – interdicţia căsătoriei dintre
patricieni şi plebei;
– îngrădirea drepturilor politice
pentru plebei.
– înlocuirea regelui cu doi consuli
aleşi;
– apariţia Legii celor XII Table (450
î.Ch.);
– Legea Canuleia care anulează
interdicţia căsătoriilor dintre
patricieni şi plebei (445 î.Ch.).
– dezvoltarea fără precedent a
aparatului funcţionăresc.
Organizarea statală – Rex Sacrorum (asigură
conducerea militară, religioasă,
civilă şi administrativă);
– Adunarea Poporului;
– Senatul.
– magistraţii (doi consuli aleşi;
pretorul; cenzorii; magistraţii care
asigurau ordinea publică şi
organizarea spectacolelor;
questorii);
– Senatul;
– Adunarea Centuriată;
– Adunarea de Triburi.
– Principatul presupune existenţa
Împăratului (princeps) şi a
Senatului;
– Dominatul presupune
transformarea Senatului în Sfat
Imperial şi a Împăratului în
Dominus et Deus.
Exprimarea dreptului
roman
Cutuma/Mos Legi votate de Adunări Edictele pretorilor, Senatus
Consultele, interpretările juriştilor
urmate de codificarea dreptului
(Codul, Digestele, Instituţiile, Noile
Constituţii Iustiniene)
Dreptul roman cuprinde: dreptul public (care ocroteşte interese de ordin public) şi dreptul privat
(care ocroteşte interesele particularilor).
IZVOARELE DREPTULUI ROMAN 3
Izvoarele dreptului roman constau în obiceiul juridic, legea, edictele magistraţilor, senatus
consultele, constituţiile imperiale şi ştiinţa dreptului.
1. Obiceiul juridic şi consuetudinea
Dreptul roman a fost, initial, un drept nescris, bazat pe obiceiuri juridice.
Obiceiul juridic a fost definit de juriştii romani în forme diferite. Obiceiul reprezintă o regulă
nescrisă, care datează de multă vreme şi care se aplică întotdeauna identic, în cazuri similare.
Consuetudinea reprezintă obiceiul repetitiv, acelaşi în cazuri identice. Trecerea unui interval de
timp mai îndelungat determină considerarea obiceiului ca obligatoriu. Consuetudinea este legată de
activitatea pontifilor. Ei erau cei care reglementau obiceiul şi asigurau interpretarea lui unitară şi
punerea lui în practică.
2. Legea
În dreptul roman, legea (lex) avea sensuri diferite:
– lex curiata era în fapt un ordin, o propunere a regelui sau a magistratului în faţa Adunării
curiate (în speţă Adunarea patricienilor1
) în vechea Romă, pe care Adunarea o înregistra
(fără a o vota);
– lex rogata era legea trecută prin adunările poporului. Legea era propusă de un consul, un
dictator, un tribun şi era votată de adunarea poporului (centuriată sau tribută).
– lex data era legea cu caracter administrativ, vizând organizarea unei provincii sau a unei
cetăţi;
– lex privata reprezintă clauzele actelor juridice. De exemplu, la vânzare clauzele purtau
denumirea de leges venditionis.
Şi Gaius, şi Iustinian considerau legea ca emanând de la poporul roman, dar definiţia a corespuns
realităţii numai iniţial. Ulterior, poporul nici măcar nu mai era consultat în legătură cu legile.
Legea celor douăsprezece table este prima lege scrisă şi afişată în forum, astfel încât toată lumea
să o cunoască. În privinţa originii acestora, unii autori susţin provenienţa ei greacă, în speţă inspiraţia
provenind de la legile lui Solon, iar alţi autori acreditează puritatea romană a acesteia.
1
La Roma existau două clase sociale: patricienii şi plebeii. Patricienii erau consideraţi urmaşii fondatorilor Romei, având
drepturi politice. Plebeii, alcătuiţi din popoarele cucerite de romani, nu aveau iniţial drepturi politice. La jumătatea sec. V,
plebeii sunt foarte numeroşi, iar Roma are nevoie de soldaţi pentru a-şi purta războaiele, motiv pentru care introduce
plebeii în armata romană. Intrând în armată, plebeii dobândesc drepturi. 4
Această lege datează de la mijlocul sec. V î.Ch., fiind urmare a unei confruntări între patriciat şi
plebei. Această lege este un compromis între cele două clase. Numele ei provine de la modul în care
aceasta s-a prezentat în fapt, fiind scrisă pe douăsprezece table din bronz.
Legea celor douăsprezece table a fost considerată fundament al dreptului. Această lege reprezintă
un veritabil cod, cuprinzând dispoziţii de drept public şi de drept privat. Reglementările se refereau la
regimul proprietăţii private, succesiune şi organizarea familiei, dar existau şi dispoziţii de drept penal.
Exemple de prevederi din Legea celor XII Table:
– dacă cineva rupea unui om o mână sau un picior și dacă nu avea cum sa-l despăgubească
pentru aceasta, omul trebuia să fie răzbunat;
– dacă debitorul nu plătea în treizeci de zile de la data când fusese condamnat sau de când
recunoscuse datoria, era adus în faţa magistratului care îl atribuia (addictio) pentru o
perioadă de şaizeci de zile creditorului său. În acest interval, debitorul era scos la târg de
trei ori consecutiv (tribus nundinus) şi anunţată suma de bani pe care o datora, în
eventualitatea găsirii unei persoane care să plătească în locul său. Dacă datoria nu era
plătită, debitorul putea fi ucis sau vândut ca sclav, dar numai trans Tiberim, adică în
Etruria, deoarece demnitatea poporului roman interzicea ca un cetăţean să devină sclav la
Roma. În cazul în care debitorul fusese atribuit mai multor creditori, Legea celor XII
Table stabilea ca trupul debitorului să fie tăiat în bucăţi, după întinderea datoriilor şi
împărţit creditorilor2
.
Conţinutul legii nu s-a păstrat, tablele, afişate în for, fiind distruse în anul 390 î.Ch. odată cu
incendierea Romei de către gali. Din cadrul acesteia se mai păstrează astăzi doar câteva propoziţii,
citate de unii autori.
Această lege nu a fost niciodată abrogată expres, fiind în vigoare aproximativ unsprezece secole.
Structura unei legi romane
Legea romană cuprinde trei părţi:
– prima parte (praescriptio) cuprinde următoarele informaţii: anul şi ziua votării legii de către
Adunarea Poporului; numele Adunării votante; numele magistratului care a propus legea
(numele magistratului devenea numele legii. Astfel dacă legea avea un singur nume însemna că
2
Th. Mommsen, Istoria Romană, vol. I, trad. de Joachim Nicolaus, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.
100 5
era propusă sau de un tribun, sau de un praetor, sau de un dictator – ex: legea Aebutia, iar dacă
avea două nume însemna că a fost propusă de doi consuli – ex: legea Aelia Sentia);
– partea a doua (rogatio) cuprindea textul propriu-zis al legii. Denumirea „rogatio” provine din
„rogo, are”, care însemna „a se ruga”. Adresându-se poporului, magistratul care propunea legea,
adresa întrebarea „Ita dixi, vos quirites rogo?” (Vreţi, cetăţeni, să fie aşa cum scrie în lege?);
– a treia şi ultima parte (sanctio) cuprindea sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării legii.
Din această perspectivă existau trei tipuri de sancţiuni, în funcţie de tipul legii votate. Se
distingeau astfel, legile imperfecte (în cazul cărora nu opera nicio sancţiune), legile mai puţin
decât perfecte (includeau o sancţiune pecuniară pentru cel care încălca legea) şi legile perfecte
(legi care sancţionau cu nulitatea actul făcut împotriva legii).
3. Edictele magistraţilor judiciari
Magistratul era ales de Adunarea Poporului pentru un mandat de un an. Funcţia de magistrat este
una onorifică; magistratul era o persoană avută, care trăia din averea proprie. La un moment dat, în
dreptul roman, doar magistraţii se ocupau de problemele judiciare. Magistraţii erau: praetorul urban,
praetorul peregrin şi guvernatorul de provincie. Magistraţii se adresau poporului roman, care era
împărţit în patriciat şi plebei.
Dacă în anul 509 î.Ch. consulul avea şi funcţia de magistrat judiciar, ulterior, pentru problemele
juridice este creată instituţia Praetura (magistratura specială) şi Praetorul (magistratul).
În anul 264 î.Ch. a fost instituit un al doilea praetor, denumit pretorul peregrin sau „pretorul care
între peregrini şi romani spune drept”. De aceea, pentru a face distincţia dintre cei doi praetori,
celuilalt i s-a spus praetor urban sau „pretorul care între cetăţenii romani spune dreptul”.
Praetorul are două puteri:
– imperium – puterea de a comanda civil şi militar. Aceştia puteau comanda armatele.
– jurisdictio – a spune dreptul, respectiv puterea de a numi un judecător între doi
împricinaţi.
Magistraţii judiciari aveau dreptul de a da edicte (de a edicta). Edictul, etimologic vorbind,
provine din „ex dice”, care însemna a rosti, a spune.
Magistratul, în Roma veche, nu scria nimic. El urca la tribună, de unde arăta poporului
modalitatea în care va proceda la organizarea proceselor în mandatul său de un an. Abia din sec. I î.
Ch. edictul îmbracă formă scrisă. Edictul era scris cu litere negre pe o tablă albă (vopsita), iar titlurile 6
erau scrise cu litere roşii. Textul edictului era împărţit pe capitole. Edictul numit şi perpetuum, în
sensul că era permanent pentru un an de zile, era numit de Cicero lex annua.
Existau formule prestabilite de acţiune. Nici un reclamant nu se putea adresa praetorului dacă nu
avea acţiune pe edictul praetorului. Iniţial, textul edictului era restrâns; ulterior, acesta a fost sporit
constant, astfel încât în sec. I î.Ch. era atât de mare încât semăna cu un cod. Pe edictul praetorului se
regăseau două tipuri de acţiuni:
– acţiunile civile – neanunţate de nici o clauză. Ele izvorau direct din lege sau din
consuetudine;
– acţiunile praetoriene – date de praetor.
– acţiunile honorare – date de pretori, fiind de trei tipuri: acţiuni in factum; acţiuni utile;
acţiuni cu transpunere de persoană.
Procesul roman era împărţit în două faze: prima în faţa praetorului, iar a doua în faţa
judecătorului. Existau situaţii în care praetorul putea opri procesul în faţa lui, respectiv atunci când
cazul prezentat nu se încadra în edictul praetorului, dar exista posibilitatea introducerii unei acţiuni la
cererea jurisconsulţilor. Dând denegatio actiorum, praetorul refuza să dea acţiunea cerută de
reclamant, iar acesta nu putea să meargă cu procesul mai departe.
Alături de edictul perpetuum, praetorul putea da şi edictul repentinum, în timpul anului său de
magistratură, pentru un caz neprevăzut.
Edictul praetorului sporea continuu, deoarece edictul praetorului actual cuprindea şi edictele
praetorilor anteriori. Odată cu venirea împăratului pe tronul Romei, puterile şi libertăţile praetorilor au
fost mult îngrădite. Odată cu prăbuşirea Imperiului Roman edictul se pierde şi el.
Alături de praetori, şi guvernatorii de provincie publicau un edict la intrarea în funcţie. Dacă
edictul era incomplet, el era completat cu dispoziţiilor edictelor celor doi praetori de la Roma.
4. Senatus consultele
Senatus consultele erau hotărârile Senatului în soluţionarea unei cauze. O perioadă îndelungată,
ele nu au făcut parte din corpul dreptului roman. Abia în secoul II î.Ch., potrivit lui Gaius, senatus
consultele au dobândit puterea de lege (jus).
Majoritatea hotărârilor Senatului reglementau diverse probleme din dreptul civil. De exemplu
legea Gabinia fixa o dobândă maximă de 1% pe lună, aşadar 12% pe an. Dar, în timpul consulilor
Lentulus şi Philippus s-a votat un senat consult, conform căruia guvernatorii care preluau conducerea 7
provinciei Cilicia să respecte contractele de împrumut chiar dacă depăşeau maximul impus de Legea
Gabinia3
.
5. Constituţiile imperiale
Constituţiile imperiale sunt hotărârile împăratului.
Din punct de vedere etimologic, termenul „constituţie” provine din latinescul „constitutio, -ere”
însemnând hotărâre. Constituţiile imperiale erau de patru categorii: edictele, decretele, mandatele şi
rescriptele.
Deoarece împăratul roman era considerat magistrat, firesc, acesta dădea edicte.
Având dreptul de a judeca, în primă şi în ultimă instanţă, împăratul lua hotărâri (decretele) care
serveau ca precedente judiciare, fiind strânse în veritabile colecţii.
Mandatele erau instrucţiuni privind probleme de drept administrativ, conţinând obligaţii pentru
funcţionarii imperiului.
Rescriptele erau răspunsurile împăratului la problemele de drept ridicate de particulari sau de
către magistraţi. Astfel, orice particular putea scrie scrisori împăratului (scribere), solicitând răspuns la
unele chestiuni juridice. În cancelaria imperială, alcătuită din intelectuali, erau elaborate răspunsurile
(rescribere); de aici şi denumirea – „rescripte”.
6. Jurisprudentia (Ştiinţa dreptului)
Ştiinţa dreptului a constituit izvor de drept încă de la începuturile activităţii pontifilor4
, soluţiile
date în urma consultaţiilor juridice intrând în această categorie.
CODIFICAREA DREPTULUI ROMAN
Numărul mare de constituţii imperiale şi dificultatea de a opera cu ele, a determinat alegerea
textelor constituţiilor imperiale în culegeri de texte, de dimensiuni reduse, uşor de manipulat. Dat fiind
rolul important al lui Iustianian în codificarea dreptului roman, ne oprim întâi atenţia pe perioada
preiustianiană, ajungând ulterior la codificarea în timpul lui Iustinian.
3
Jakotă M., Drept roman I, Ed. Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1993, p. 81.
4
Pontiful era membru al colegiului sacerdotal suprem, compus iniţial din trei, ulterior din şase persoane cu atribuţii legate
de supravegherea cultului, întocmirea calendarului etc. În fruntea colegiului se afla marele pontif. 8
În perioada preiustiniană, culegerile de constituţii imperiale mai cunoscute sunt: Codex
Gregorinus (< împăratul Gregorius), Codex Hermogenianus (< împăratul Hergemonius) şi Codex
Theodosian (< împăratul Theodosiu II).
În perioada lui Iustinian, literatura juridică era de foarte mari dimensiuni. Dorind să pună la
îndemâna funcţionarilor publici un instrument juridic singular şi acoperitor, Iustinian a trecut la
codificarea dreptului roman, folosind munca funcţionarilor de stat şi a profesorilor de la şcolile de
drept din Berit. Opera iustiniană are patru părţi: Codul (Codex), Digestele (Digesta sau Pandectae),
Institutele (Institutiones) şi Novelele (Novellae).
Astfel, Codex este alcătuit din douăsprezece cărţi, împărţite în titluri ce conţin aproximativ 4650
constituţii imperiale.
Digestele reprezintă o culegere de texte din operele juriştilor clasici. Culegerea are 50 de cărţi,
cărţile fiind împărţite în titluri, fragmente şi paragrafe.
Institutiones sunt inspirate din Instituţiile lui Gaius. Sunt împărţite în patru cărţi, iar cărţile în
titluri şi paragrafe.
Novellae sunt, în fapt, constituţiile imperiale ale lui Iustinian emise după anul la care a fost
elaborat Codul, adică după anul 534. Acestea au fost reunite în colecţii particulare numite şi Novellae
constitutiones sau, prescurtat, Novellae.
Institutele, Digestele şi Codul au fost concepute şi pentru a fi uzitate în învăţământ. Dacă
Institutele urmau a fi predate în şcolile de drept în anul I, Digestele şi Codul făceau obiect de studiu
pentru anii superiori de învăţământ. Şcolile de drept din Bizanţ şi Berit erau concepute pentru 5 ani de
studii. În primii trei ani, studenţii urmau cursuri, în următorii doi treceau prin examinări. La aceste
două şcoli erau opt profesori (patru la fiecare şcoală. Aici, profesorii erau plătiţi de către stat). La
şcolile de drept din Atena, Caesareea şi Alexandria, profesorii erau plătiţi de studenţi, acestea fiind
şcoli particulare.
După Iustinian, dreptul roman a continuat să se dezvolte, devenind un drept feudal, numit astăzi
dreptul romano-bizantin sau dreptul bizantin. Legislaţia codificată de Iustinian cade în desuetudine,
motiv pentru care în anul 740 împăratul Leon Isaurul ordonă constituirea unei noi colecţii – Ecloga,
urmată de Manuale iuris (870-879), Epanagoga (879-886), Basilicale (888-892).
ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN PROCESELE ÎNTRE PARTICULARI
(ORDO JUDICIORUM PRIVATORUM) 9
1. Organele şi procedura de judecată
Romanii cunoşteau două tipuri de procese: procesele publice şi procesele private.
a. Procesele publice (iudicia publica) erau acelea care interesau întreg poporul roman şi aveau
ca obiect delictele publice: trădarea de ţară, omorul unui cetăţean roman, profanarea lucrurilor
religioase. Acestea erau judecate direct de magistrat.
b. Procesele private sau între particulari (iudicia privata) sunt cele care interesează pe
particulari, pe anumiţi indivizi. Organizarea judiciară este diferită, spre deosebire de organizarea
judecătorească ce se regăseşte în procesele publice. Particularitatea rezidă în împărţirea propriu-zisă a
procesului în două faze:
– prima fază se petrecea în faţa magistratului, numită jus sau in jure;
– a doua fază în faţa judecătorului, numită judicio sau in judicium.
În decursul timpului, s-au succedat două proceduri: procedura acţiunilor legii (de la fondarea
cetăţii Roma până la sfârşitl sec. II) şi procedura formulară (introdusă după sec. II, prin Legea
Aebutia).
Procesele între particulari se desfăşurau, iniţial, în faţa magistratului. La început, magistrat
judiciar era unul dintre cei doi consuli, dar după anii 366-367 se simte nevoia unui magistrat în plus.
Astfel se creează o nouă magistratură – praetura, magistratul fiind numit praetor. Datorită gradului
mare de ocupare al acestora, apare un magistrat nou – praetorul peregrin.
Magstraţii aveau două puteri: imperium (puterea de comandă în dreptul civil şi cel militar) şi
jurisdictio (a da un judecător părţilor în proces).
Activitatea magistratului consta în: do, dico, addico:
– do – ascultarea părţilor;
– dico – cuvânt utilizat pentru a se atribui unei părţi posesiunea lucrului cu privire la care
există litigiul;
– addico – cuvânt folosit când se atribuie reclamantului lucrul asupra căruia există litigiu
sau când este trecut în puterea reclamantului pârâtul care nu s-a apărat cum trebuia. De
exemplu, tatăl care adoptă spune formula rituală: declar solemn că acesta este fiul meu!
Deoarece cealaltă parte nu se opune, magistratul decide: addico (de exemplu: addicit
filium, în cazul unei adopţii). 10
În această fază, magistratul putea judeca numai în zilele faste, când religia îi permitea rostirea
cuvintelor sacramebtale do, dico, addico. Iniţial, numărul acestor zile era redus, pentru ca în timpul lui
Caius Iulius Caesar, numărul acestora să sporească la 230 zile pe an. Magistratul ţinea şedinţele în aer
liber şi întotdeauna în timpul zilei, aşezat pe un scaun special. Scaunul stătea pe un postament, numit
tribunal. Prin faţa lui treceau pârâţii şi reclamanţii.
În vremurile străvechi, în timpul procedurii acţiunilor legii, procesul avea loc prin rostirea
cuvintelor sacramentale.
Mai târziu, odată cu apariţia procedurii formulare, se utilizau cuvinte obişnuite.
Iniţial, instituţia reprezentării nu era admisă, ulterior părţile putând fi reprezentate în faţa
magistratului. Prima formă a reprezentării era posibilă prin intermediul lui cognitor, instituit prin
cuvinte solemne şi în prezenţa adversarului. Ulterior, apare un alt reprezentant, procurator, ce era
instituit fără cuvinte solemne şi în absenţa adversarului.
Aducerea pârâtului în faţa magistratului se realiza prin forţe proprii de către reclamantul ce putea
fi ajutat de rude, prieteni şi sclavi. Citându-l pe pârât se folosea formula in jus te voco. Dacă pârâtul
refuza să vină, reclamantul se folosea de o procedură specială, utilizând forţa.
Dacă pârâtul recunoştea pretenţiile reclamantului, mărturisirea purta denumirea de confessio şi
procesul se încheia, dacă exista posibilitatea executării imediate. În caz contrar, se trecea la executarea
silită a pârâtului.
Dacă pârâtul contesta susţinerile reclamantului, judecata continuă în sensul că pârâtul îşi dă
concursul pentru ca procesul să ajungă în etapa următoare, în faţa judecătorului. În acest sens, redacta
un program de acţiune pentru judecător, denumit formula. Aceasta era scrisă pe table cerate, sigilat,
pentru a nu se putea face modificări. Cu formula părţile mergeau la judecător, arbitri sau recuperatori,
după caz.
Formula cuprindea următoarele elemente:
– numirea judecătorului („…va fi judecător!”);
– pretenţiile reclamnatului şi apărările pârâtului;
– ordinul pe care îl dă magistratul judecătorului de a condamna pe pârât, dacă pretenţiile
reclamantului se dovedesc a fi adevărate, respectiv de a-l absolvi, dacă pretenţiile
reclamantului nu sunt dovedite.
După această primă fază, procesul se desfăşoară în faţa judecătorului.
Judecătorii erau iniţiali particulari, desemnaţi ca atare de către senatori. 11
Numele judecătorilor erau evidenţiate pe o listă specială, expusă în forum, denumită album
iudicum. Judecătrul nu avea dreptul să refuze să judece, această funcţie fiind considerată o onoare şi,
totodată, o sarcină publică ce se presta în mod gratuit.
Exista şi un colegiu alcătuit din trei arbitri, care judecau numai anumite tipuri de procese:
partajul unei succesiuni, trasarea hotarelor între două proprietăţi sau procesele în care se împărţea un
bun comun.
Un alt colegiu, alcătuit din trei, ulterior cinci recuperatores, judecau eventuale procese ce apăreau
după războaie, procese dintre cetăţeni şi non-cetăţeni.
Tribunalele erau permanente, ale decemvirilor şi centumvirilor.
Tribunalul decemvirilor era alcătuit din 10 judecători. Acestea judecau procese legate de
libertatea particularilor (când se pretindea că o persoană liberă este, de fapt, sclav). Tribunalul
Decemvirilor se desfiinţează, decemvirii fiind mutaţi, ca secţie distinnctă la Tribunalul centumvirilor.
Tribunalul centumvirilor era alcătuit din 100 judecători, ulterior numărul lor crescând la 200
judecători. Acestea judecau procese legate de proprietate, succesiune.
Judecătorul avea obligaţia de a se conforma celor evidenţiate în formula.
În această fază, părţile puteau lipsi, reprezentarea fiind asigurată prin intermediul avocaţilor
(oratores). Partea adversă, personal sau reprezentată, era aşteptată să se prezinte la proces până după-
amiază. Absenţa acesteia sau a reprezentantului ei, după caz, sentinţa era dată în favoarea celui
prezent.
Sentinţa era orală. Condamnarea îmbrăca întotdeauna formă pecuniară. Suma de bani reprezenta
cuantificarea interesului pe care îl avea reclamantul.
Executarea sentinţei era asigurată de reclamantul care câştigase procesul. Pârâtul debitor avea
obligaţia de a executa pe loc sau de a aduce un garant (vindex). Dacă nu poate executa pe loc şi nici nu
poate aduce un garant, pârâtul-debitor este preluat de reclamant care îl conduce în închisoarea sa
privată, unde are dreptul să îl ţină 60 de zile. În acaestă perioadă, timp de trei zile îl scoate în târg,
expunându-l alături de debitul pe care îl are. Dacă rudele, prietenii nu achitau în această perioadă
debitul, debitorul era vândut ca sclav.
În procedura formulară, după pronunţarea sentinţei, debitorul avea un termen de 30 de zile pentru
a plăti. La finalul acestui veritabil termen de graţie, debitorul era citat din nou în faţa magistratului.
Dacă nu putea face dovada plăţii se trecea la axecutarea asupra persoanei debitorului sau a bunurilor
sale. 12
PROCEDURA ACŢIUNILOR LEGII
Acţiunile legii, numite astfel pe motiv că au fost create de legi în sens larg, sunt caracterizate de
formalism. Atenuarea formalismului se produce în timp, unele forme fiind însă menţinute în
continuare. Prin forme vom înţelege gesturi, cuvinte.
Manus iniectio este una dintre formele caracteristice procedurii acţiunilor legii. Manus iniectio
iudicati se manifestă astfel: reclamantul care a câştigat procesul aşteaptă pe pârâtul care a pierdut
procesul pe drumul public. Oprindu-l, pune mâna pe acestaîntr-un gest simbolic, rostind cuvintele
rituale „deoarece ai fost judecat pentru 10.000 sesterţii şi nu ai plătit încă, pentru aceasta exercit asupta
ta manus iniectio pentru 10.000 de sesterţii în baza hotărârii judecătoreşti”5
.
Acţiunile caracteristice sunt:
– acţiunea legii per sacramentum era de două tipuri in rem şi in personam, după cum
reclamantul pretindea un drept real asupra unui bun sau asupra unei persoane (copil sau
sclav);
– acţiunea legii per iudicis postulationem vizează cererea de desemnare de judecător;
– acţiunea legii per condictio consta în somarea pârâtului de a se prezenta peste 30 de zile
în faţa magistratului, pentru a se desemna un judecător sau un arbitru.
Procedura acţiunilor legii este folosită până la sfârşitul sec. II, când apare Legea Aebutia, care
consacră o nouă procedură – formulară.
PROCEDURA FORMULARĂ
Procedura formulară este legată de Legea Aebutia, respectiv de a doua jumătate a sec. II î.Ch.
Această procedură este mult mai deschisă, mai largă spre deosebire de predecesoarea sa – procedura
acţiunilor legii.
Această procedură, după cum rezultă şi din denumirea sa, se bazează pe formula. Exemplu de
formulă în cazul unei acţiuni de depozit: „Judecător va fi Titius. Dacă ţi se pare că reclamantul a depus
5
Jakotă M., op.cit., p. 124. 13
la pârât o masă de argint, despre care este vorba în proces, şi acest bun nu a fost restituit reclamantului
din cauza dolului pârâtului, atunci judecătorule, cât va fi acel lucru, atâţia bani condamnă-l pe pârât să
plătească reclamantului. Dacă nu ţi se pare, absolvă-l!”. Constatăm că puterile judecătorului sunt
precizate limitativ de formulă. Se indică astfel problema de soluţionat, atât în drept, cât şi în fapt.
În cadrul acestei proceduri, persoana care se adresa magistratului, avea obligaţia de a-şi alege o
acţiune din cele afişată pe album. După ascultarea părţilor, magistratul acorda acţiunea sau,
dimpotrivă, o refuza. Dacă pentru pretenţia reclamantului lipsea acţiunea potrivită de pe edictul
pretorului, acesta nu putea începe procesul, dar avea posibilitatea de a cere magistratului o acţiune
nouă. Aceste acţiuni purtau denumirea de acţiuni in factum sau utile.
1. Structura formulei6
Formula este alcătuită din părţi principale (intentio, condemnatio, demonstratio) şi părţi accesorii
(prescripţii, excepţii, duplicele, replicele etc.).
a. Intentio este acea parte a formulei care cuprinde pretenţiile reclamantului (din exemplul de
mai sus îi corespunde – „dacă ţi se pare că reclamantul a depus la pârât o masă de argint, despre care
este vorba în proces, şi acest bun nu a fost restituit reclamantului din cauza dolului pârâtului”).
Intentio poate fi:
– certa – când se cere un lucru determinat: un sclav, o sumă de bani;
– incerta – când pretenţia nu este determinată (în exemplul de mai sus: „dacă ţi se pare …”).
Intentio poate fi:
– in ius – când se pune o problemă de drept civil;
– in factum – când se pune o problemă de fapt (în exemplul de mai sus: „dacă ţi se pare că
reclamantul a depus la pârât o masă de argint”).
Există şi formule care sunt lapidare, limitându-se la intentio: „Titus va fi judecător, dacă pârâtul
este libertul reclamantului”.
b. Condemnatio este acea parte a formulei care conferă judecătorului puterea de a-l condamna
sau, dimpotrivă, de a-l absolvi pe pârât, în funcţie de veridicitatea susţinerilor reclamantului.
Condemnatio poate fi:
– certa – când se fixează în formulă suma exactă la care judecătorul în condamnă pe pârât;
6
Ibidem, pp. 130-134. 14
– incerta – când judecătorul urmează să aprecieze cuantumul valorii în bani a condamnării
(de exemplu: „cât va fi acel lucru, judecătorule condamnă pe pârât faţă de reclamant”).
c. Demonstratio este acea parte din formulă în care reclamantul arată cauza acţiunii lui, mai
precis motivele pentru care l-a acţionat în judecată pe pârât. Această parte nu se regăseşte în acţiunile
reale.
d. Adiudicatio este specifică numai în trei cazuri: trasarea limitei de hotar între două imobile;
împărţirea bunului comun; partajul unei succesiuni. În aceste cazuri, puterile judecătorului erau
sporite, acesta putând trece o proprietate de la o persoană la alta.
Exemplu de adiudicatio: „Cui trebuie să adjudeci, cât trebuie să adjudeci, judecătorule
adjudecă”.
e. Prescripţiile sunt adăugiri scrise anterior formulei, fiind sau în favoarea reclamantului, sau în
favoarea pârâtului. Mai târziu, s-a renunţat la prescripţii în favoarea pârâtului, acestea fiind înlocuite
cu excepţiile. S-au păstrat însă prescripţiile în favoarea reclamantului.
f. Excepţiile sunt introduse la cererea pârâtului, care invocă elemente de drept ori de fapt, a căror
probă conduce sau la respingerea acţiunii reclamnatului, sau la amânarea judecării cauzei. Exemplu de
excepţii:
– non numeratae pecuniae (de bani nenumăraţi efectiv);
– re iudicato (excepţia de lucru judecat) – pârâtul nu contestă susţinerile reclamantului potrivit
cărora îi datorează 100 sesterţii, ci ridică excepţia anterior menţionată arătând: „între noi a mai existat
un proces între aceleaşi părţi, pentru aceeaşi bani şi cu acceaşi cauză”.
Excepţiile perpetue (putând fi invocate oricând) ori dilatorii (putând fi invocate numai un anumit
timp).
g. Replicele, duplicele, triplicele
La excepţia invocată de pârât reclamantul putea obiecta prin replicatio. La replică, pârâtul
obiecta prin duplică; din nou, reclamantul ridica o obiecţie (triplica) ş.a.m.d.
2. Clasificarea acţiunilor7
2.1. Acţiuni personale (in personam) şi acţiuni reale (in rem)
Acţiunea personale vizează obligaţiile născute din contracte şi delicte. În intentio figurează
întotdeauna numele pârâtului. Cea mai tipică acţiune personală poartă denumirea condictio (acţiune în
restituire), izvorând din contractul de împrumut de bani.
7
Ibidem, pp. 134-140. 15
Acţiunile reale sunt acţiunile prin care reclamantul reclamă un drept de proprietate sau un alt
drept real asupra unui bun. În intentio nu figurează numele pârâtului, ci doar afirmaţia conform căreia
reclamantul are dreptul de propietate sau un alt drept real asupra unui bun.
2.2. Acţiunile penale şi rei persecutorii
Acţiunea penală este o acţiune civilă prin care victima unui delict civil urmăreşte amendarea
(poena) autorului. Exemplu de acţiune penală: acţiunea de furt.
Acţiunile rei persecutorii urmăresc executarea unei obligaţii având izvorul într-un fapt juridic.
Acţiunile mixte sunt o combinaţie între cele două, urmărindu-se amendarea autorului delictului,
alături de repararea prejudiciului sau, după caz, restituirea bunului.
2.3. Acţiunile de drept şi acţiunile de bună credinţă
Acţiunile de drept strict îşi au izvorul în procedura acţiunilor legii, fiind strict legate de
prevederile convenţiei dintre creditor şi debitor. Judecătorul nu are puterea de apreciere sau o astfel de
putere este foarte mică.
Acţiunile de bună credinţă conţin în formulă expresia „ex fide bona”. Judecătorul are puteri largi
de apreciere. Ele îşi au izvorul în: tutelă, societate, mandat, vânzare-cumpărare etc. Sunt admise:
compensaţia, dobânzile etc.
2.4. Acţiunile civile şi acţiunile honorare (pretoriene)
Firesc, acţiunile civile îşi găsesc izvorul în dreptul civil. De exemplu: acţiunea în revendicare (rei
vindicatio). Vindicationes se numesc toate acţiunile reale acordate în baza dreptului civil (vindicatio
usus fructus, vindicatio servitutis).
Acţiunile honorare sunt elaborate de magistrat fiind de trei tipuri:
– acţiunile in factum – acţiunile la începutul cărora pretorul trece pretenţiile reclamantului, iar la
final se dă ordin judecătorului de condamnare sau absolvire a pârâtului, după cum sunt sau nu probate
pretenţiile reclamantului. Exemple: acţiunea de dol sau cea de violenţă.
– acţiunile utile (utiles), rezervate cetăţenilor romani. De exemplu acţiunea de furt, dată iniţial
doar împotriva autorului faptei de furt îndreptate împotriva unui cetăţean roman şi în favoarea victimei
(exclusiv cetăţean roman).
– acţiunile cu transpunere de persoană se caracterizează prin desemnarea în intentio a unei
persoane şi precizarea în condemnatio a unei alte persoane. De exemplu, în acţiunea de peculio, prin
formulă se cere judecătorului să constate dacă fiul sau sclavul s-au obligat faţă de reclamant, în caz
afirmativ condamnarea operând împotriva capului de familie sau în acţiunea quod issu, în care sclavul 16
a împrumutat pentru stăpânul său o sumă de bani, la ordinul acestuia, situaţie în care nerestituirea
împrumutului dă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva stăpânului, caz în care în intentio
figurează numele sclavului, iar în condemnatio apare numele stăpânului.
JUDECATA EXTRA ORDINEM
Judecata extra ordinem este acea judecată care se desfăşoară în afara formelor cunoscute.
Deoarece judecata obişnuită se numea „ordo”, acest tip de judecată s-a numit „extra ordinem”. Acest
tip de judecată este introdus în timpul împăratului Augustus, fiind extinsă în perioada Principatului.
Ulterior, acest tip de judecată este extins, astfel încât înlocuieşte complet procedura formulară.
Primul judecător extra ordinem era împăratul, care poate judeca în primă şi/sau ultimă instanţă.
Prefectul pretorului este al doilea în statul roman, după împărat.
Prefectul Romei, al Constantinopolului, guvernatorul de provincie sunt judecători de drept
comun (ordinari), judecând ori de câte ori competenţa nu era atribuită împăratului sau prefectului
pretorului.
Judecătorii pedanei erau judecători plătiţi şi judecau procesele de mai mică importanţă (al căror
obiect nu depăşeau 500 bani de aur), date în competenţa lor de judecătorii ordinari.
Citarea părţilor se făcea printr-o somaţie a pârâtului. Citaţia este trimisă printr-un funcţionar,
ulterior printr-un militar care pune în executare şi sentinţa.
Este posibilă judecata în lipsă, ori de câte ori pârâtul, citat în mod succesiv nu se prezintă. Părţile
pot fi reprezentate, dar reprezentanţii trebuie să dea garanţii de executare (în cazul pârâtului), de
ratificare a actelor (în cazul reclamnatului).
În ziua judecăţii au loc dezbaterile, reclamantul expunându-şi cererea (narratio), iar pârâtul
apărându-se (contradictio). Urmează momentul în care avocaţii părţilor expun concluziile lor.
Punerea în executare a hotărârii se realizează cu ajutorul forţei publice, dacă se impune
restituirea unui lucru. Dacă condamnarea constă într-o sumă de bani, executarea poate să se realizeze
asupra persoanei sau asupra averii.
Executarea asupra persoanei se referă la închiderea pârâtului în închisoarea datornicilor, care are
caracter public înlocuind fosta închisoare privată.
Executarea asupra averii constă în vânzarea de către judecător a bunurilor debitorului, până la
concurenţa sumei datorate. 17
IUS PERSONAM
DREPTUL PERSOANELOR
În dreptul persoanelor se vorbeşte despre: status libertatis (poziţia persoanei din punct de vedere
al libertăţii); status civitatis (poziţia persoanei din punct de vedere al cetăţeniei), status familis (poziţia
persoanei din punct de vedere al familiei).
STATUS LIBERTATIS
Din punct de vedere al libertăţii, în dreptul roman distingem între:
1. Cetăţenii romani ingenui (oameni liberi) – cei care au fost liberi dintotdeauna;
2. Liberţii (oameni liberi)- cei care au fost sclavi, dar sunt liberi în prezent: liberţii cetăţeni,
liberţii latini şi liberţii dedittici;
3. Cei intermediarii, situaţi la linia de demarcaţie dintre libertate şi sclavie – debitorii addicti şi
nexi, persoanele in mancipio, colonii;
4. Sclavii.
1. Persoana în dreptul roman
Fiinţa umană, cu drepturi şi obligaţii, este cunoscută şi sub denumirea de „persoană”. Dacă în
prezent, termenul „persoană” desemnează, generic, orice individ, nu la fel stăteau lucrurile în dreptul
roman. Aici, fiinţele umane erau împărţite în „liberi” şi „sclavi”. Termenul de „persoană” era atribuit
exclusiv oamenilor liberi. Doar persoanele erau subiecte de drept.
Termenul de „persoană” provine din cuvântul din limba etruscă („persu”), care însemna „mască
actoricească”.
Sclavii nu erau consideraţi persoane, nu erau subiecte de drept, fiind consideraţi lucruri (res),
intrumente grăitoare (instrumenta vocalia). De altfel, şi clasificarea bunurilor în dreptul roman îi
cuprindea şi pe sclavi. Sclavul este considerat primul res mancipi (adică un lucru important în
patrimoniul cetăţenului roman, alături de casă, pământ, vite etc.). Puterea stăpânului asupra sclavului
se numea mancipium (provenind de la manu capere, respectiv a prinde cu mâna, cu referire la
capturarea sclavilor în războaie8
). Stăpânul dispunea de sclav ca de orice alt lucru, având drept de viaţă
8
Ciucă V., Lecţii de drept roman, vol. I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 151. 18
şi de moarte asupra lui. Sclavul nu are avere, tot ceea ce dobândeşte în timpul vieţii rămânând
stăpânului.
Personalitatea începe în momentul naşterii şi ia sfârşit la momentul morţii. De la această regulă
există două excepţii:
– situaţia copilului conceput (infans conceptus), care este considerat născut ori de câte ori
acest lucru este în interesul lui;
– situaţia succesiunii deschise (hereditas iacens), dar încă neculese, caz în care se consideră
că defunctul este încă în viaţă.
În ceea ce priveşte persoana juridică, existau societăţile de publicani sau asociaţiile, dar acestea
nu erau considerate distincte de persoana asociaţilor.
2. Definirea libertăţii şi a sclaviei
Florentinus defineşte libertatea şi sclavia astfel:
– libertatea – facultatea naturală a unei persoane de a face ce doreşte, cu limitele impuse de
regula de drept sau prin violenţă;
– sclavia – o instituţie a dreptului prin care cineva este supus unei puteri străine împotriva
naturii.
3. Izvoarele sclaviei
O persoană devenea sclav prin naştere sau datorită altor evenimente, ulterioare.
a. Astfel, copilul unei sclave se naşte sclav, în timp ce copilul conceput de o femeie liberă se
naşte liber, chiar dacă mama este sclavă la momentul naşterii.
b. Principala sursă a sclaviei era însă prizonieratul de război. Prizonierii de război erau
proprietatea statului, care îi vindea negstorilor de sclavi.
Totodată, debitorul insolvabil era vândut peste Tibru ca sclav. Tot sclav era considerat cetăţeanul
care nu se prezenta la recensământ, precum şi cel ce nu se prezenta la chemarea magistratului în
armată ori cel condamnat la muncă silnică sau la moarte.
În cazul în care cetăţenul roman cădea prizonier în timpul unui război, acesta era considerat
mort.
Iniţial, sclavii erau puţini la număr, provenind din rândul populaţiilor din jurul Romei. În acestă
perioadă, exista un singur sclav de familie, iar acesta purta numele stăpânului (semn care indică
calitatea lor servilă), la care se adăuga cuvântul „por-puer”, adică sclav (de exemplu: Marcipor).
Ulterior, ca urmare a nenumăratelor războaie, numărul sclavilor creşte, munca lor fiind utilizată în 19
toate domeniile vieţii economice: agricultura, menajul casnic, minerit, medicină, învăţământ, funcţii
inferioare din aparatul de stat (contabil, casier, administrator etc.). Preţul lor scade, iar tratamentul
aplicat devine tot mai aspru. Sclavii intelectuali erau bine trataţi şi erau eliberaţi în mai puţin de un an.
În schimb, numai oamenii liberi erau îndreptăţiţi a avea ocupaţii militare şi însărcinări politice.
4. Puterea stăpânului asupra sclavului
Puterea stăpânului asupra sclavului purta denumirea, iniţial de mancipium, ulterior de potestas.
Stăpânii au drept de viaţă şi de moarte asupra sclavilor, dreptul de a-i sancţiona şi a folosi
complet forţa de muncă şi orice derivă din posesia sclavului.
Stăpânul are dreptul de a vinde, a schimba, a dona, a închiria sclavul. Dacă sclavul se făcea
vinovat de un delict, stăpânul îl putea abandona pe sclav în mâna victimii sale, pentru a se răzbune.
5. Îngrădirea dreptului de viaţă şi de moarte asupra sclavilor
În decursul timpului, sclavii au fost priviţi în mod diferit. Asupra unora, stăpânii îşi concretizau
dreptul de viaţă şi de moarte, maltratându-i sau chiar omorându-i. În timpul împăratului Antoninus
Pius apare o schimbare de paradigmă în ceea ce îi priveşte pe sclavi. Împăratul afirmă – într-un rescript
adresat proconsului provinciei Baetica din Spania – că, dacă un sclav înţelege să se refugieze la statuia
principelui, guvernatorul de provincie trebuie să se considere sesizat din oficiu. Anchetând cazul, dacă
constată că actele de cruzime îndreptate împotriva sclavului sunt intolerabile, trebuie să ordone
stăpânului acestuia vinderea sclavului, cu condiţia ca acel sclav să nu mai ajungă niciodată la acel
stăpân. Împăratul arată că „pentru a putea ordona sclavilor, trebuie să te porţi blând cu ei şi să le ceri
servicii potrivite lor”. Acelaşi împărat ia dreptul stăpânilor de viaţă şi de moarte împotriva sclavilor.
Dacă fapta sclavului era considerată de o mare gravitate, stăpânul avea obligaţia de a se adresa
funcţionarului imperial, care lua hotărâri în ceea ce îi privea pe sclavi.
Lui Gaius i se datorează principiul „nimănui nu îi este permis să se folosească rău de lucrul său”.
6. Relaţii de familie şi relaţii patrimoniale
Iniţial, sclavii nu se puteau căsători între ei, căsătoria fiind rezervată cetăţenilor romani. Dar,
uniunile dintre sclavi erau permise şi purtau denumirea de contubernium. În aceste uniuni, bărbatul
sclav era lipsit de orice putere în raport de consoarta sa, precum şi în raport de copii, care erau la
dispoziţia stăpânului, acesta putându-i vinde separat de părinţii lor.
Din punct de vedere al relaţiilor patrimoniale dintre stăpân şi sclav, menţionăm că existau situaţii
în care stăpânii încredinţau sclavului un peculiu, adică un patrimoniu, în vederea administrării acestuia
(vite, bani etc.). Sclavul cu peculiu era considerat privilegiat, el putând să strângă suma necesară20
pentru a-şi răscumpăra libertatea. Denumirea de „peculiu” provine de la termenul pecus, care
înseamnă animale mici.
7. Protecţia sclavului
O lege dată împotriva abuzurilor stăpânilor contra sclavilor este Lex Petronia, stăpânilor de
sclavi interzicându-li-se să folosească sclavii la jocurile de circ sau în luptele cu animalele sălbatice.
Împăraţii Domitian şi Hadrian interzic, mai târziu, castrarea sclavilor, sub sancţiunea confiscării
unei jumătăţi, iniţial, a întregii averi a stăpânului, ulterior.
8. Actele juridice ale sclavului
Există o serie de reguli aplicabile în materia actelor juridice încheiate de sclavi:
– „ce dobândeşte sclavul, dobândeşte stăpânul” – se consideră că sclavul este un instrument
de achiziţie pentru stăpân, astfel încât tot ce dobândeşte sclavul, prin acte juridice, devine
al stăpânului;
– „vocea sclavului este vocea stăpânului” – se consideră că sclavul angajează pe stăpân;
– sclavul poate să facă mai bună condiţia stăpânului – văzută ca o precauţie privind
activitatea juridică a sclavului. Ameliorarea condiţiei stăpânului se face prin dobândirea
unei proprietăţi ori prin stingerea unei obligaţii a stăpânului.
– sclavul nu poate face mai rea condiţia stăpânului, respectiv nu poate pierde o proprietate
a stăpânului ori de a-l face pe stăpân datornic sau de a greva proprietatea stăpânului cu un
drept real.
Pornind de la aceste reguli, s-a stabilit că sclavul nu putea încheia contracte sinalagmatice,
deoarece acestea din urmă, creând drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi, sub aspectul cel puţin a
uneia dintre obligaţiile care se nasc în sarcina stăpânului, îi poate face condiţia mai rea. Practic, dacă
un sclav ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător, contractul ar fi produs
efecte sub un singur aspect, respectiv stăpânul devenea creditor al preţului, dar debitor al bunului
vândut. În aceste condiţii, au fost reglementate patru situaţii în care se admitea că sclavul putea să facă
mai rea condiţia stăpânului:
– cazul sclavului care are un peculiu. Sclavul putea încheia orice fel de acte asupra peculiului
(vânzare-cumpărare, împrumut, închiriere etc.). Terţul (cu care a contractat sclavul) are la îndemână o
acţiune bazată pe peculiu (de peculio). Răspunderea eventuală a stăpânului faţă de terţ era, aşadar,
limitată la peculiu.
– cazul sclavului care conduce un comerţ maritim sau terestru, după caz. 21
Sclavul care conduce un comerţ terestru se numeşte institor. Acţiunea pe care terţii o pot
introduce împotriva stăpânului se numeşte institoria. Răspunderea stăpânului este nelimitată, sclavul
având o mare libertate de acţiune.
Sclavul care face un comerţ maritim se numeşte magister navis, iar stăpânul se numeşte
exercitor. Acţiunea terţilor împotriva stăpânului se numeşte exercitoria. La fel ca şi în cazul acţiunii
institutoria, răspunderea stăpânului faţă de terţul cu care a contractat sclavul său este nelimitată.
– cazul sclavului care primeşte ordinul expres al stăpânului de a-l îndatora. De exemplu,
stăpânul dă ordin sclavului să meargă la un bancher pentru a împrumuta o anumită sumă de bani.
Acţiunea terţului se numeşte quod issu.
– cazul sclavului din al cărui peculiu stăpânul a luat o anumită valoare (bani, bunuri), trecândule în contabilitatea sa proprie, ulterior încheierii de către sclav un act privitor la al său peculiu. În
această situaţie, terţul are la îndemână actio de in rem verso pentru valoarea trecută din peculiul
sclavului în proprietatea stăpânului.
9. Obligaţiile naturale ale sclavului
În dreptul roman, exista posibilitatea ca sclavul să intre în afaceri. Pentru aceasta avea nevoie de
un capital, de un credit. Acesta însemna că o persoană trebuia să aibă încredere în el. În aceste condiţii,
se recunoştea posibilitatea ca un om liber să garanteze pentru sclav. Ia naştere astfel o obligaţie
naturală (obligatia natura). Denumirea provine de faptul că sclavul se obliga în calitatea sa umană, iar
nu ca sclav. Atâta timp cât la momentul la care s-a născut obligaţia, era sclav, practic aceasta nu avea
nicio valoare.
S-a admis că sclavul, după eliberare, putea plăti obligaţia naturală pe care o avea. Plata acesteia
era valabilă cu întrunirea cumulativă a două condiţii: sclavul să plătească de bunăvoie şi, totodată, să
ştie faptul că nu era obligat să plătească.
10. Delictele sclavilor
Dacă sclavul comite un delict, plata pentru prejudiciul adus o suportă stăpânul. Există însă
posibilitatea ca stăpânul să elibereze sclavul, autor al delictului, situaţie în care sclavul răspunde
personal.
Ulterior sec. II d. Ch., s-a acordat sclavului dreptul de a se apăra singur şi chiar de a face apel,
până la acel moment, apel împotriva hotărârii de condamnare putând introduce doar stăpânul sclavului.
11. Sclavul în faţa autorităţilor romane 22
O perioadă îndelungată în dreptul roman, între sclav şi autorităţile statului se interpunea stăpânul.
Abia din sec. II d. Ch. sclavul are un drept de petiţie la autorităţi, având posibilitatea de a formula
plângere împotriva stăpânului său, atunci când se află în una din următoarele situaţii:
– stăpânul falsifică moneda statului roman;
– stăpânul face acte de speculă cu grâul ori făina statului;
– stăpânul l-a maltratat pe sclav;
– stăpânul ascunde un testament prin care sclavul a fost pus în libertate.
12. Eliberarea din sclavie
Iniţial, nu a existat nici o modalitate de eliberare a sclavului. Ulterior au fost reglementate
moduri formaliste de eliberare a sclavului: vindicta, censum şi testamentum.
Vindicta era o procedură solemnă care implica prezenţa sclavului, a stăpânului sclavului şi a unui
terţ. Astfel, stăpânul care vrea să îşi elibereze sclavul întâmpină pe magistrat pe drum. În faţa
magistratului, un prieten al stăpânului declara solemn: „Declar solemn că acesta este un om liber după
dreptul quiriţilor”. Magistratul se întorcea spre stăpân să vadă dacă este de acord. Dacă stăpânul nu se
opune sau arată că este de acord, magistratul rosteşte: „addico”, adică „spun şi eu cu tine (la fel ca
tine)”.
Mai târziu, se renunţă la această procedură solemnă, stăpânul eliberând scavul printr-o simplă
declaraţie, între prieteni, la un banchet sau printr-o scrisoare. Aceste moduri de eliberare lipsite de
formalism nu erau însă recunoscute de lege, astfel încât stăpânii puteau reveni asupra hotărârii
anterioare.
Censum adică recensământul putea fi un mijloc de eliberare a sclavului. Astfel, la recensământ,
fiecare şef de familie se prezenta la censor (funcţionarul însărcinat cu recensământul) împreună cu
sclavul pe care dorea să îl elibereze, solicitând cenzorului să îl treacă pe sclav în registru ca şi cum era
cetăţean roman. Astfel, sclavul devenea liber.
Testamentul era actul unilateral prin care stăpânul lăsa conducerea familiei la moartea sa, altei
persoane. În testament putea fi trecut un legat de libertate, prin care testatorul îşi arăta voinţa ca un
anumit sclav să fie liber.
13. Condiţii intermediare între sclavie şi libertate
Între libertate şi sclavie se poziţionau debitorii addicti şi debitorii nexi, persoanele in mancipio şi
colonii. 23
Debitorul addictus era debitorul trecut în puterea creditorului, deoarece nu executa de bunăvoie
hotărârea judecătorească pronunţată împotriva sa şi în favoarea creditorului. Putea fi pus în lanţuri,
ţinut prizonier în închisoarea privată a creditorului, scos apoi în târg pentru a fi răscumpărat prin plata
debitului de către rude sau prieteni. Neplata timp de 60 de zile a debitului dădea dreptul creditorului de
a-l vinde peste Tibru.
Debitorul nexus era tot debitorul trecut în puterea creditorului său, doar că, spre deosebire de
debitorul addcitus acesta nu beneficia de o judecată prealabilă.
Persoana in mancipio era persoana liberă, trecută prin mancipaţie, în puterea unui alt şef de
familie. Mancipaţia era o vânzare veche. De regulă, persoana in mancipio este un copil vândut de tată
unui alt şef de familie, deoarece nu mai avea mijloacele necesare pentru a-l întreţine. Deşi îşi păstra
cetăţenia, copilul nu era în întregime liber, ci se fla într-o condiţie similară sclavului. Acestă stare lua
sfârşit cel mai târziu la primul recensământ (recensămintele se făceau din 5 în 5 ani).
Colonii arau oameni liberi, cultivatori ai pământului. Cuvântul „colon” provine din latinescul
„colo, -ere”, adică cultivator al pămânului. În sec. I-II d.Ch., condiţia colonilor se înrăutăţeşte, în
special condiţia celor care luau pământ în arendă. În această perioadă, agricultura traversează o
perioadă de criză, arendaşii nemaiputând plăti arenda în bani, rămânând astfel datori, colonii rămânând
astfel legaţi de pământul pe care îl cultivă.
14. Liberţii
Liberţii erau titulari de drepturi civile mai restrânse decât ale cetăţenilor romani. Aceştia se
diferenţiază pe următoarele categorii: liberţii cetăţeni, liberţii latini şi deditticii.
a. Liberţii cetăţeni se raportează la cetăţenii romani ingenui, adică la cetăţenii romani care nu au
cunoscut niciodată sclavia. Libertul cetăţean se putea converti în cetăţean roman propriu-zis, instituţia
aceasta fiind numită restitutio natalium (îndreptarea naşterii).
Liberţii cetăţeni aveau drepturi similare cu cele ale cetăţenilor romani, grevate însă de drepturile
patronului (jura patronatus). Aceste drepturi ale patronului (fostul stăpân) erau împovărătoare pentru
libert, care trebuia să îl însoţească pe fostul stăpân în diverse ocazii, să presteze diverse servicii
menajere în folosul acestuia, să fie moştenit de acesta dacă nu avea moştenitori legali, de a-l asista în
procese, de a-i oferi propriul loc, la spectacolele la care erau prezenţi amândoi, dacă locul său era mai
bun, să fie respectuos faţă de acesta.
b. Liberţii latini erau sclavii puşi în liberatate în alte moduri decât cele formaliste. Se spunea
despre ei că trăiau ca oameni liberi, dar mureau ca sclavi, deoarece nu aveau dreptul de a testa potrivit 24
voinţei proprii. Şi aceştia se puteau converti în cetăţeni romani dacă îndeplineau una din condiţiile:
dacă serveau în garnizoana Romei şase ani; dacă îşi construiau o navă maritimă proprie cu care
aprovizionau Roma cu grâne timp de şase ani; practicarea meseriei de brutar la Roma, timp de minim
trei ani, perioadă în care trebuiau macinate minim 100 măsuri de grâu zilnic.
c. Deditticii proveneau din categorii inferioare de sclavi (serviseră ca sclavi în familii de
peregrini liberi, luptaseră cu animalele în arenă, lucraseră în mină, fuseseră însemnaţi cu fierul înroşit
ş.a.). Aceştia nu aveau voie să se apropie de Roma decât la o distanţă mai mare de 100 de mile, în caz
contrar fiind transformaţi în sclavi, averea fiindu-le confiscată.
STATUS CIVITATIS
Din perspectiva apartenenţei la o aumită cetate (cetăţenie), oamenii liberi din Imperiul Roman se
împărţeau în: cetăţeni, latini şi peregrini.
1. Cetăţenii romani
Cetăţenilor romani li se recunoşteau drepturi politice (jus sufragii – dreptul de a participa la
adunările poporului, de a alege magistraţii, de a vota legi şi jus honorum – dreptul de a candida pentru
a fi ales magistrat, dar şi de a obţine alte funcţii importante în stat) şi drepturi civile (jus conubii –
dreptul de a încheia o căsătorie conform dreptului roman şi jus commercii – dreptul de a încheia acte
juridice conform dreptului civil).
Iniţial, cetăţeni erau doar patricienii, plebeii sunt ţinuţi complet în afara cetăţenii. Ulterior, se
permite accesul în cetate al plebeilor bogaţi.
1.1. Numele cetăţeanului roman
Numele cetăţeanului roman este alcătuit din trei părţi: de exemplu – Marcus Tullius Cicero
– praenomen (adică particula de dinainte de nume): Marcus
– nomen (numele gintei de care aparţine): Tullius
– cognomen (porecla): Cicero
Dacă numele era oficial, se adăuga prenumele tatălui, cu indicarea calităţii de fiu şi cu denumirea
tribului din care făcea parte. Aşadar, pornind de la numele evidenţiat mai sus, un nume roman complet
apărea astfel: Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribum Cicero. 25
Libertul cetăţean roman purta numele fostului stăpân, precizând calitatea de libert dar şi numele
din timpul sclaviei. Astfel, libertul Tiro al lui Cicero se numea: Marcus Tullius, Marci libertus, Tiro.
1.2. Dobândirea cetăţeniei romane
– prin naştere, din părinţi romani, în cadrul unei căsătorii legitime;
– prin adopţie;
– prin eliberarea din sclavie în unul din modurile formaliste analizate (vindicta, censum şi
testamentum);
– printr-o concesiune specială acordată de statul roman. Astfel, prin edictul lui Caracalla
din 212 s-a acordat cetăţenie romană tuturor peregrinilor din Imperiu cu excepţia
deditticilor.
2. Latinii aveau o condiţie juridică apropiată de a cetăţenilor romani. Se împărţeau în:
– latinii veteres, care aveau jus commercii, jus conubii, jus sufragii. Proveneau din coloniile
latine înfiinţate până în anul 268 î.Ch.
– latinii coloniari, care aveau jus commercii. Proveneau din coloniile latine înfiinţate până în anul
268 d.Ch.
– latinii iunieni, care sunt constituiţi prin Legea Iunia Norbana, în anul 18 d.Ch. Ei sunt sclavii
eliberaţi prin modurile neformaliste.
3. Peregrinii
Termenul „peregrin” provine din latinescul „peregrinus”, adică omul care călătoreşte. Din
nomazi, peregrinii devin locuitori ai cetăţilor. Mai târziu, acest cuvânt îi desemnează pe străini.
Iniţial, dreptul roman îl proteja exclusiv pe cetăţeanul roman, singurul considerat persoană. Toate
instituţiile de drept erau create pentru romani. Peregrinul era locuitorul din lumea romană; cei din
afara lumii romane erau consideraţi barbari. Apar, în timp, legile romane pentru barbari (leges
romanouae barbarorum). Aceasta deoarece, tot în timp, centrul de greutate al Imperiului Roman
translează dinspre Roma în provincie. De altfel, împăraţii romani din dinastia Antoninilor s-au născut
în Spania.
Peregrinii sunt de două tipuri: 26
– peregrini ordinari – locuitorii cetăţilor învinse şi încorporate Imperiului Roman, pe baza
unor tratate ce cuprindeau condiţiile de predare.
– peregrini dedittici – locuitorii cetăţilor care s-au predat fără a impune condiţii sau care nu
erau organizate în cetăţi (cazul egiptenilor). Tot aici se încadrează şi liberţii care în
timpul sclaviei au suferit pedepse ca marcarea cu fier roşu, folosirea lor în luptă în ringul
cu animale. Ei nu puteau locui la Roma şi nici măcar nu se puteau apropia de cetate decât
la o distanţă de minim o sută de mile.
STATUS FAMILIAE
Termenul de „familie” provine din latinescul „famat”, care înseamnă a locui împreună.
Prin familie, se înţelege în Roma antică un grup de rude. Existau mai multe sensuri pentru a
desemna familia la Roma.
Familia proprio jure este grupul de persoane care se găsesc la un moment dat în puterea aceluiaşi
şef de familie sau care s-ar fi aflat în puterea lui dacă ar trăi timp indefinit.
Familia desemna şi grupul de sclavi care lucrează la oraş (familia urbana) sau la sat (familia
rustica).
Termenul de familie se foloseşte şi pentru a determina o parte precisă a averei familiei respectiv
averea de bază: pământul, servituţile, sclavii, animalele.
1. Persoanele care fac parte din familie
În cadrul familiei, o persoană poate fi şeful familiei (pater familiae) sau o persoană aflată în
puterea acestuia. Pater familiae este conducătorul grupului de rude, administratorul unic al averii
acesteia, judecător, dar şi preot al acesteia. Puterea exercitată de acesta purta denumirea de manus.
Ulterior, s-a făcut diferenţierea între:
– manus – puterea asupra femeii căsătorite;
– patria potestas – puterea asupra copiilor (fii, fiice, nepoţi, nepoate etc.);
– potestas – puterea asupra sclavilor;
– mancipium – puterea asupra persoanelor libere;
– tutela şi curatela – puterea asupra unor şefi de familie incapabili (alienaţi mintal etc.);
– dominium – puterea asupra lucrurilor aparţinând familiei. 27
Familia romană cuprindea, pe lângă pater familiae, pe următorii:
– soţia, uxor, căsătorită cum manu. Prin convenţia in manum este actul prin care femeia
părăseşte propria familie şi trece în familia soţului;
– fiii şi soţiile acestora, dacă acestea se căsătoresc cum manu;
– fiicele până la momentul căsătoriei, dacă se căsătoresc cum manu;
– nepoatele, până la căsătoria cum manu;
– persoanele adoptate.
2. Averea familiei romane este alcătuită din:
– domus (casa în care locuieşte),
– heredium (grădina din jurul casei),
– fundus (un teren pentru agricultură în afara cetăţenii),
– pecunia (animale, metale, bani).
3. Rudenia în familia romană
În familia romană, rudenia şi respectiv familia este agnatică sau cognatică.
Rudenia agnatică vizează rudenia prin intermediul bărbaţilor. Aşadar sunt rude agnate toţi aceia
care au un autor comun: fiii şi fiicele necăsătorite cum manu, copiii fiilor, nepoţii după fii etc. În ceea
ce îi priveşte pe copiii fiicelor, ei nu fac parte din familie, deoarece intră în familia tatălui lor. Nici
copiii emancipaţi ori cei daţi pentru adopţie nu fac parte din familie, precum nici fetele căsătorite cum
manu. Rudele agnate rămân astfel şi după moartea lui pater familiae.
Importanţa precizării cercului persoanelor care făceau parte din familia agnatică vizează faptul că
doar aceasta era de natură a crea efecte juridice, doar rudelor agnate revenindu-le tutela, curatela,
moştenirea.
Rudenia cognatică este de fapt rudenia pe linia sângelui, astfel cum este definită aceasta în
dreptul civil. Se lua în considerare acest tip de rudenie atunci când se punea problema casătoriei,
rudele de sânge neputându-se căsători între ele.
În timp, principiile care au stat la baza familiei romane vechi se diluează, astfel încât căsătoriile
cum manu devin tot mai rare: soţia devine independentă de soţul ei, ocupânde-se chiar de afaceri
publice; nu mai are obligaţia de a locui în casa soţului, iar tatăl acesteia poate interveni, despărţind
chiar pe cei doi soţi. 28
4. Logodna
Logodna era denumită în dreptul roman „sposalia”, provenind din latinescul „spondio”, care
însemna a promite. Logodna era anterioară căsătoriei, fiind un angajament a celor doi pater familiae
din care proveneau logodnicii, un contract solemn, care îmbrăca forma scrisă şi care urmărea interese
economice şi politice.
Desfacerea logodnei dădea dreptul logodnicului de a recupera cadourile făcute în timpul
logodnei.
5. Căsătoria
Institutele lui Iustinian definesc căsătoria ca „uniunea bărbatului şi a femeii ce implică o viaţă
comună”.
Căsătoria la romani avea două forme: într-una soţia intra sub puterea lui pater familiae (în
căsătoria cum manu), iar în cealaltă soţia nu intra în puterea lui pater familiae (în căsătoria sine manu).
Fiind considerată un act privat, căsătoria romană nu presupunea mijlocirea unui organ al statului,
ci era o problemă care privea doar familia. Era absolut necesar consimţământul ambilor soţi, precum şi
prezenţa amândurora. Menţionăm însă că, la începutul dreptului roman, căsătoria implica şi ceremonia
conducerii soţiei în casa soţului, respectiv a trecerii pragului soţiei de către soţ.
Căsătoria cum manu presupune existenţa unui act prin care femeia care se căsătoreşte intră sub
puterea soţului sau a lui pater familiae şi purta denumirea de conventio in manum. Acest act îmbracă
trei forme:
– confarreatio este ceremonia religioasă care implica solemnitate. Se oficia în faţa a 10
martori, a marelui pontif şi a flaminului lui Jupiter. Această modalitate era recunoscută
pentru patricieni şi implica oferta soţilor către Jupiter a unei pâini coapte, din grâu vechi,
rostindu-se cuvinte solemne. Căsătoria aceasta nu putea fi desfăcută; totuşi, era admisă
repudierea femeii în caz de adulter, printr-un act echivalent celui inţial, dar invers
diffarreatio.
– coemptio presupune o vânzare fictivă (chiar şi pentru un ban) a femeii către soţul ei, este
o modalitate a căsătoriei creată special pentru ca plebeii să se poată căsători cum manu.
– usus presupune dobândirea puterii asupra soţiei după un an de convieţuire neîntreruptă.
Dacă femeia, în apropierea termenului de un an, lipsea de acasă trei nopţi consecutive 29
(usurpatio trinocti), usus nu opera. În cele trei nopţi, femeia stătea în templu. Acest
obicei trebuia repetat anual.
Prin căsătoria cum manu, soţia pierde drepturile agnatice în propria familie, dar le dobândeşte în
noua familie.
Căsătoria sine manu presupune rămânerea femeii în familia de origine. Copii din astfel de
căsătorii întră în puterea tatălui rămânând faţă de mamă rude de sânge.
5.1. Condiţii de fond ale căsătoriei
Căsătoria presupunea trei condiţii de fond: vârsta, consimţământul şi dreptul de a se căsători
(conubium).
a. Vârsta de la care romanii se puteau căsători era diferită pentru bărbaţi şi femei. Astfel, fetele se
puteau căsători începând cu vârsta de 12 ani, iar băieţii începând cu 14 ani.
b. Consimţământul la căsătorie era iniţial al celor doi pater familiae, ulterior se cerea şi
consimţământul soţului şi mult mai târziu al soţiei.
c. Conubium însemna dreptul de a încheia o căsătorie potrivit lui jus civile. Aşadar aveau
conubium cetăţenii romani, latinii veteres, fiind uneori o favoare făcută unor persoane. Nu aveau
conubium: persoanele care se găseau într-un anumit grad de rudenie (cognatică ori agnatică) în linie
dreaptă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul şase, rudele prin alianţă (de exemplu nora nu se
putea căsători cu socrul, deoarece se găsea în situaţia oricărei alte fiice), persoanele de o condiţie
socială inferioară (dacă se dorea căsătoria cu o persoană dintr-o clasă socială superioară – de exemplu
plebeii nu se puteau căsători cu patricienii).
Incapacităţi speciale la căsătorie
– militarii de carieră nu se puteau căsători până la terminarea stagiului, care era de 20-25 de
ani;
– rudele de sânge şi afinii nu se puteau căsători între ei;
– femeia adulterină.
5.2. Desfacerea căsătoriei
Căsătoria romană lua sfârşit prin moartea unuia dintre soţi, pierderea libertăţii unui soţ sau ca
urmare a divorţului.
a. Moartea soţului dădea dreptul văduvei la a se recăsători, dar numai după o perioadă de 12 luni.
Raţiunea interdicţiei nu ţine de doliu, ci de necesitatea creării unei certitudini legate de paternitatea
copiilor născuţi după moartea tatălui. 30
b. Pierderea libertăţii ducea la pierderea cetăţeniei, aşadar, la pierderea dreptului de a se căsători.
c. Divorţul (divortium) putea fi prin consimţământul soţilor (divertere) sau prin voinţa unilaterală
a unuia dintre soţi (repudium). În vechiul drept roman, pater familias (care avea drept de viaţă şi de
moarte asupra membrilor familiei) pronunţa divorţul soţilor, după ce în prealabil consulta rudele.
Însemnările vremii consemnează ca motive de divorţ prin repudiere adulterul, alcolismul etc.
Soţia poate fi repudiată de soţ în căsătoria cum manu, fără a avea un drept echivalent, dar îşi
repudia soţul în căsătoria sine manu.
Obligaţia de fidelitate în timpul căsătoriei funcţionează mai degrabă unilateral. În timpul
împăratului Augustus este votată Legea Iulia de adulteriis care reprimă adulterul femeii şi, într-o mai
mică măsură pe cel al soţului. Femeia adulteră putea fi pedepsită, pedepsele fiind corporale şi
oneroase, fiind consemnate însă şi la pedeapsa cu moartea ori deportarea. O soţie adulteră pierdea
dreptul de a mai depune mărturie şi nici nu mai puteau încheia ulterior o căsătorie legitimă. Soţul care
îşi prindea soţia în flagrant avea dreptul de a o omorî, fără a exista însă o sancţiune echivalentă în
cazul în care soţia surprindea adulterul soţului.
Din perspectiva relaţiilor patrimoniale dintre soţi, se făcea diferenţiere în funcţie de tipul de
căsătorie încheiat:
– în cazul căsătoriei cum manu, având în vedere intrarea soţiei în familia soţului, cele două
patrimonii ajungeau să se confunde;
– în cazul căsătoriei sine manu, soţia rămâne titulară asupra averii sale, soţul neavând
niciun drept asupra averii soţiei. Soţia însă aducea la momentul căsătoriei o dotă, pentru
a-şi ajuta soţul în suportarea cheltuielilor. Obligaţia de a dota copii era una legală şi
revenea părinţilor.
Copiii erau consideraţi legitimi dacă erau născuţi după a 180-a zi de la încheierea căsătoriei şi nu
mai târziu de a 300 –a zi de la desfacerea ei. Pater familias stabilea care copii fac parte din familie.
Dacă nu dorea ca unul sau mai mulţi copiii să facă parte din familie, atunci se proceda la expunerea
copilului, procedură care implica abandonarea copilului în prezenţa unor martori.
Pater familias avea asupra fiilor, fiicelor, nepoţilor şi nepoatelor drept de viaţă şi de moarte, îi
poate căsători în funcţie de cum doreşte el, se poate opune la căsătoria dorită de unul din aceştia, poate
dezmoşteni copiii, îi poate judeca şi pedepsi. Puterea acestuia are caracter viager, adică durează atâta
timp cât trăieşte acesta. Nu are importanţă că între timp fii, fiicele, nepoţii şi nepoatele devin majori; ei 31
rămân, până la moartea lui pater familias în puterea acestuia. La moartea acestuia, fii devin la rândul
lor, şefi de familie. În timp, puterile mai sus menţionate ale lui pater familias se diminuează.
6. Alte tipuri de uniuni
Alături de căsătorie, erau admise de lege:
– concubinatul, adică legătura dintre femei şi bărbaţi provenind din clase sociale diferite
(patricienii şi plebeii, liberţii şi senatorii, militari şi „soţiile” lor în perioada efectuării
stagiului militar) copii născuţi în timpul acestor uniuni nu erau consideraţi automat ca
fiind ai tatălui lor (ca cei din căsătorie), ci erau consideraţi naturali, tatăl având
posibilitatea adopţiei ulterioare.
– contubernium nu producea efecte juridice, fiind legătura dintre sclavi ori dintre oameni
liberi şi sclavi.
DREPTUL LUCRURILOR
IUS RERUM
„Res” desemnează lucrul, bunul („bona”) în dreptul roman. Bunul reprezintă o porţiune din
materia înconjurătoare, delimitată în raport de anumite criterii sociale luate în considerare la un anumit
moment dat, deoarece prezintă o utilitate pentru oameni. Bunul este apreciat în bani. Bunurile fac parte
dintr-un patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi a datoriilor unor persoane, exprimate în bani şi, la
fel ca şi astăzi, patrimoniul este văzut în dreptul roman ca o noţiune complexă şi sofisticată.
Bunurile sunt clasificate în dreptul roman. Precizarea care se impune are în vedere faptul că
romanii nu făceau distincţie între dreptul de proprietate şi obiectul dreptului de proprietate. Însă,
pentru celelalte categorii de drepturi reale se făcea distincţia dintre drept şi obiectul dreptului.
1. Diviziunea lucrurilor
Ca mai importantă diviziune a lucrurilor (suma divisio rerum) vizează clasificarea lor în: lucruri
extra patrimonium şi lucruri in patrimonio.
1.1. Lucrurile extra patrimonium sunt bunurile care nu pot face parte din averea noastră,
neputând fi însuşite de om, nesusceptibile în bani. Acestea se mai numesc şi res nullius, adică lucruri
ale nimănui.
Lucrurile extra patrimonium se clasifică în: 32
– lucruri ale nimănui indicate de dreptul divin/religios, care se clasifică la rândul lor în
res sacrae, res religiosae, res sanctae;
Res sacrae sunt bunurile destinate zeilor: temple, altare, inventarul acestora, statuile zeilor,
sanctuarele. Ceremonia de convertire a bunului obişnuit în res sacrae purta denumirea de
consecratio. Ceremonia inversă, de convertire a unui bun sacru într-unul obişnuit se numea
profanatio.
Res sanctae sunt bunuri care au caracter religios, datorită importanţei lor strategice, ele
nefiind consacrate zeilor: zidurile şi porţile cetăţilor, pietrele de hotar.
Res religiosae sunt bunurile detinate zeilor de sub pământ. Fiecare familie avea un cult
propriu prin care se venera memoria propriilor strămoşi, a căror zeificare provenea din
simpla lor trecere în nemurire. Astfel, sunt res religiosae mormintele, pietrele funerare ş.a.
– lucruri ale nimănui indicate de dreptul laic, care se clasifică la rândul lor în res
communes, res publicae, res universitatum.
Res communes sunt bunurile care, prin natura lor, aparţin tuturor: aerul, apa, lumina soarelui,
cerul.
Res publicae sunt bunurile care aparţin statului roman: pământul aflat în proprietatea statului,
tezaurul poporului roman, succesiunile vacante, porturile, alte locuri din domeniul public.
Res universitatum aparţin cetăţenilor, colectivităţii, servind nevoilor acestora: piaţa oraşului,
străzile, teatrele, arenele, circurile, stadioanele.
1.2. Lucrurile in patrimonio sunt bunurile susceptibile a fi însuşite de către particulari.
Dcaă aceste bunuri se găsesc în pueterea cuiva se numesc res privatae, iar dacă nu sunt în
puterea nimănui, în sensul că sunt pierdute se numesc res nullius.
Res privatae suportă următoarele clasificări:
1. res mancipi şi res nec mancipi;
Această clasificare este una străveche, dispărând odată cu codificarea dreptului în timpul lui
Iustinian.
Sunt res mancipi sclavii, pământul din interiorul cetăţii Roma şi pământurile din Italia cu
cladirile de pe acesta, dar şi animalele de tracţiune şi de călărie, necesare în agricultură şi în războaie
(caii, boii, măgarii, asinii).
Sunt res nec mancipi celelalte pământuri, vitele mici, banii, metalele preţioase, bijuterii.
Res mancipi erau mai preţioase faţă de res nec mancipi. 33
2. lucruri corporale şi lucruri incorporale;
Lucrurile corporale sunt acele bunuri care sunt tangibile, au un corpus.
Lucrurile incoporale nu sunt tangibile: drepturile, obligaţiile, succesiunea.
Numai bunurile corporale puteau fi transferate prin moduri de înstrăinare care presupune o
luare în posesie (uzucapiunea, tradiţiunea, ocupaţiunea). Pentru celelalte se creează ulterior quasi
posesiunea şi quasi tradiţiunea.
3. lucruri de gen şi lucruri de specie;
Lucrul de specie are o anumită individualitate – sclavul, pământul.
Lucrul de gen se individualizează prin arătarea genului, calităţii şi cantităţii.
4. lucruri fungibile şi lucruri nefungibile;
Lucrul fungibil este cel care poate fi schimbat cu altul (bani, grâu, vin).
Lucrul nefungibil este cel care nu poate fi schimbat cu altul, având o anumită individualitate.
5. lucruri consumptibile şi lucruri neconsumptibile;
Lucrul consumptibil se distruge de la prima întrebuinţare.
Lucrul neconsumptibil se distrug după o perioadă de folosire mai lungă.
6. lucruri mobile şi lucruri imobile.
Lucrul mobil este cel care se deplasează singur.
Lucrul imobil este fix (terenuri şi clădiri).
2. Proprietatea privată
În dreptul roman, proprietatea a evoluat cunoscând trei forme importante:
a. proprietatea colectivă, gentilică;
b. proprietatea familială, paternală;
c. proprietatea individuală, absolută.
Anterior proprietăţii private a existat proprietatea gintei asupra pământului (ager gentilicus).
Primele bunuri intrate în proprietatea privată a familiei au fost sclavii, ulterior bunurile mobile (banii)
şi ulterior imobilele (terenuri şi clădiri).
Heredium era pământul din cetate. Mărturiile istorice evidenţiază că odată cu fondarea Romei,
fiecare şef de familie a primit un teren în suprafaţă de două iugăre pentru a-şi construi casă. Iniţial,
heredium era inalienabil şi indivizibil, păstrînd aceste caractere vreme de mai multe secole. Ieşirea din 34
indiviziune cu privire la heredium este consacrată prin Legea celor XII Table, care prevede o acţiune
de ieşire din indiviziune (acţiunea familiae herciscundae).
Deoarece heredium satisfăcea doar nevoia de locuit a unei familii, dar nu şi celelalte nevoi,
fiecare familie era îndreptăţită a folosi pentru agricultură pământ din ager publicus. Acesta este
pământul statului roman care provine din cuceriri.
O parte din acesta era împărţit în loturi mici şi atribuite în proprietate cetăţenilor romani. Acestea
se numeau agri limitari.
Cealaltă parte a pământurilor cucerite era atribuită în proprietate celor care participau la fondarea
coloniilor romane.
Cea mai mare parte a pământurilor cucerite, ager publicus populi romani, rămânea propietatea
cetăţii şi avea următoarele destinaţii: pământul mai roditor era arendat (agr vectigal), iar pământul mai
puţin roditor era lăsat la dispoziţia cetăţenilor care puteau ocupa din el cât aveau posibilitatea de a-l
cultiva (ager occupatorius). Parcelele ocupate purtau denumirea de possesiones, de unde provine şi
denumirea de posesie. Ocuparea parcelelor nu se făcea la întâmplare. Magistratul fixa prin decret
întinderea pământului de ocupat.
3. Conţinutul economic al proprietăţii
Din dreptul roman se păstrează cele trei faculăţi ale titularului dreptului de proprietate:
– usus (jus utendi) care semnifică dreptul proprietarului de a se folosi de lucru;
– fructus (jus fruendi) însemnând dreptul propriatarului de a culege fructele şi de a dobândi
produsele lucrului. Dacă produsele sărăcesc bunul prin epuizarea substanţei lui (nisipul din carieră,
marmura ş.a.), fructele sunt date în mod periodic;
– abusus (jus abutendi) reprezintă dreptul proprietarului de a dispune de lucu, în mod fizic
(modificându-l sau distrugându-l) sau juridic (încheind acte între vii sau pentru cauză de moarte).
4. Limitele dreptului de proprietate
Limitele dreptului de proprietate trebuie înţelese în sensul de limitări impuse pentru a proteja
interesul altor proprietari ori interesele generale ale societăţii.
Exemple de restricţii ale exercitării în mod liber a dreptului de proprietate imobiliară:
– respectarea unei distanţe minime între două proprietăţi, de doi paşi (ambitus);
– distanţa obligatorie dintre două ogoare, de cinci paşi, (fines);35
– dreptul de a trece cu pasul pe terenul altuia (iter);
– dreptul de a trece cu animalele de tracţiune pe terenul altuia (via);
– servitutea de scurgere a apelor pluviale (stilicidium);
– servitutea de scurgere a apelor menajere prin reţeaua de canalizare fără îndiguirea lor
(cloaca).
5. Proprietatea quiritară era accesibilă doar cetăţenilor romani şi străinilor cu jus commercii.
Era un drept absolut, real, exclusiv şi perpetuu.
Lucrul era trecut în proprietatea quiritară prin două modalităţi speciale, numită mancipaţiunea
(pentru res mancipi) ori tradiţiunea (pentru res nec mancipi).
6. Apărarea proprietăţii quiritare s-a realizat prin mijloace specifice, între care acţiunea în
revendicare.
Acţiunea în revendicare (rei vindicatio) este acţiunea reală prin care proprietarul pretinde
restituirea bunului de la cel care-l deţine cu orice titlu, adică acţiunea propietarului neposeosr
împotriva posesorului neproprietar.
La momentul Legii celor douăsprezece table, revendicare unui bun implica afirmaţia
contradictorie a părţilor că bunul le aparţine în totalitate. În această etapă, iniţial în faţa magistratului,
ulterior a judecătorului, părţile se atingeau simbolic cu o nuia (festuca) într-o luptă simulată.
Reclamantul rostea „vindicatio”, pârâtul „contravindicatio”. Magistratul soluţiona provizoriu problema
supusă judecăţii, atribuind posesorului bunului dreptul de a-l păstra pe toată durata procesului, în
schimbul unei cauţiuni a cărei valoare se stabilea în raport de valoarea obiectului revendicat. Neplata
cauţiunii de către posesor determina încredinţarea provizorie a bunului către pârât.
Condiţiile exercitării acţiunii în revendicare în dreptul roman:
1. reclamantul să fie cetăţean roman sau peregrin cu jus commercii;
2. lucrul revendicat să fie roman;
3. reclamantul trebuia să dovedească că era adevăratul proprietar al bunului, nemaiavând
posesiunea acestuia;
4. lucrul revendicat trebuia individualizat (un sclav, un ogor), în mod excepţional putânduse revendica un ansamblu de lucruri (o turmă de animale). 36
Admiterea acţiunii are drept consecinţă restituirea bunului, a fructelor şi a produselor.
Diferenţierea este dată de calitatea posesorului, de bună sau de rea credinţă. Astfel, posesorul de bună
credinţă (adică posesorul care a dobândit posesia de la o persoană pe care o crede adevăratul
proprietar) datorează fructele şi produsele din stadiul procesual litis contestatio (adică din momentul în
care procesul ia sfârşit în faţa magistratului), în timp ce posesorul de rea credinţă datoarează fructele şi
produsele din momentul în care a intrat în posesia bunului.
Distincţia dintre cele două categorii de posesori se păstraeză şi din perspectiva restituirii
cheltuielilor pe care le-au făcut aceştia cu bunul revendicat. Astfel, există trei tipuri de cheltuieli:
necesare, utile şi voluptarii.
Cheltuielile necesare sunt acelea în absenţa cărora bunul ar fi dispărut, în tot sau în parte, sau s-ar
fi deteriorat. Sunt îndreptăţiţi la restituire şi posesorul de bună credinţă şi cel de rea credinţă.
Cheltuelile utile sporesc valoarea bunului. Dacă acestea au condus la sporirea valorii bunului,
atunci doar posesorul de bună credinţă este îndrituit la restituirea lor.
Cheltuielile voluptarii vizează înfrumuseţarea bunului. Nu este îndreptăţit la restituirea lor nici
posesorul de bună credinţă, nici cel de rea credinţă. Şi unul, şi celălalt le pot ridica, condiţia fiind
aceea de a nu deteriora bunul.
7. Moduri de dobândire a proprietăţii
Se făcea deosebire între divesele moduri de dobândire a proprietăţii între:
I. Moduri de dobândire de jus civile şi moduri de jus gentium
– moduri de jus civile – mijloace de dobândire a proprietăţii de către cetăţenii latini şi de către
peregrinii cu jus commercii. Se caracterizează prin formalism şi sunt: mancipaţia, in jure cesio şi
uzucapiunea;
– moduri de jus gentium – mijloace de dobândire a proprietăţii de către toţi locuitorii Imperiului
Roman. Se caracterizează prin lipsa de formalism şi sunt: tradiţia, ocupaţiunea, specificaţiunea,
accesiunea şi praescriptio longi temporis şi praescriptio longissimi temporis.
II. Moduri de dobândire originare şi derivate
– moduri de dobândire originare, prin care se conferă proprietatea asupra unor lucruri care
anterior nu fuseseră însuşite de nimeni, res nullius;
– moduri de dobândire derivate, prin care se conferă dreptul de proprietate asupra unor lucruri
care fuseseră înainte însuşite de cineva, res privatae. 37
7.1. Diverse moduri de dobândire
7.1.1. Ocupaţiunea
Ocupaţiunea este luarea în posesie a unui lucru fără stăpân, res nullius, cu intenţia de a deveni
proprietar.
Puteau face obiect al ocupaţiunii:
– prada de război, care devine prorpietatea statului roman, ce o împarte soldaţilor sau o vinde;
– animalele sălbatice, peştii, păsările sunt propietatea celui care le prinde sau le vânează;
– comoara (thesaurus) revine proprietarului pământului în care a fost descoperită. Dacă a fost
descoperită de altcineva, se împarte între descoperitor şi proprietarul terenului;
– perlele, pietrele preţioase sunt proprietatea descoperitorului;
– lucrurile abandonate de proprietar devin proprietatea ocupantului.
7.1.2. Specificaţiunea
Problema prorpietăţii în acest caz se pune în care cineva face dintr-o materie străină un lucru
nou. De aici şi întrebarea care se pune: cui aparţine lucrul nou? celui care este proprietarul materiei sau
celui care a realizat lucrul nou? Soluţiile date au fost diferite, în funcţie de cum a fost ăus accentul pe
importanţa materiei asupra căreia s-a exercitat acţiunea modificatoare sau pe importanţa noutăţii
lucrului.
Astfel, Sabinienii considerau că materia fiind mai importantă, lucrul nou va aparţine
proprietarului materiei, în timp ce Proculienii opinau în sensul că forma este mai importantă, de aceea
lucrul nou va aparţine specificatorului, adică meseriaşului care i-a dat formă.
În perioada iustinainaă s-a găsit o soluţie de compromis, prin disctincţia între specificaţiunea
perfectă şi specificaţiunea imperfectă.
Secificaţiunea imperfectă implica posibilitatea ca lucrul să se întoarcă în starea iniţială (dintr-o
statuie din aur se poate obţine din nou, materia primă), motiv pentru care proprietarul materiei rime
este şi proprietarul lucrului nou creat.
Specificaţiunea perfectă vizează situaţia în care lucrul nu mai poate fi readus la forma iniţială (o
cantitatea de struguri a fost transformată în vin), motiv pentru care specificatorul este prorietar, având
obligaţia de a despăgubi pe proprietarul materiei prime .
7.1.3. Accesiunea
Se porneşte de la principiul conform căruia lucrul accesoriu urmează soarta lucrului principal,
conform principiului accesorium sequitur principali. 38
Astfel, construcţia ridicată cu materiale proprii pe un teren străin aparţine prorpietarului
terenului, conform regulii sus-menţionate. Distincţia dintre buna şi reaua credinţă a constructorului
este importantă. Dacă constructorul cunoştea că terenul nu îi aparţine, pierde materialele, iar dacă nu
ştia era îndreptăţit la restituirea preţului materialelor şi a manoperei.
Cazuri speciale de accesiune:
– aluviunea presupune situaţia proprietarului terenului situat lângă fluviu, care devine şi
prorpietarul pământului depus prin aluviune;
– avulsiuea vizează situaţia în care o porţiune de teren ruptă de un torent de la o proprietate se
adaugă unui fond vecin, dar rămâne a fostului proprietar până cănd arborii aduşi cu parcela de pământ
prind rădăcini;
– insula născută într-un fluviu aparţine proprietarilor de pe ambele maluri, în funcţie de mărimea
terenului aflat în proprietate.
7.1.4. Confusio
Confusio reprezintă situaţia în care se realizează un amestec între două materii (de exemplu
vinul a doi proprietari diferiţi), fără a exista un lucru principal şi unul accesoriu. În această situaţie,
lucrul rezultat este proprietatea lor comună.
7.1.5. Mancipaţiunea
La mancipaţiune iau parte ambele părţi: una transferă proprietatea – mancipio dans şi cealaltă
primeşte lucrul în proprietate – mancipio accipiens. Alături de aceştia, la ceremonie participă şi cinci
martori, cetăţeni romani.
Ceremonia mancipaţiei presupune următoarele formalităţi: cel care urmează să dobândească
proprietatea pune mâna pe lucrul ce face obiectul mancipaţiei, rostind formula: „declar solemn că
acesta este lucrul meu şi l-am cumpărat cu această aramă şi această balanţă”. Dobânditorul loveşte
balanţa cu arama, pe care i-o înmânează înstrăinătorului în mod simbolic, cu titlu de preţ. Banii se
plăteau înainte sau după mancipaţiune.
Mai târziu, mancipaţiunea devine un act scris.
Efectele mancipaţiei:
– obligaţia de garanţie pentru evicţiune din partea înstrăinătorului. Dobânditorul ameninţat de
evicţiune, solicita înstrăinătorului să ia parte la proces pentru a-l apăra. Dacă acesta nu reuşea să îl
menţină în posesie, dobânditorul avea împotriva lui o acţiune penală numită auctoritatis, prin care îl
obliga să plătească de două ori valoarea lucrului evins. 39
– acţiunea de modo agri ce viza situaţia în care măsura pământului vândut era mai mică decât cea
afirmată de înstrăinător.
7.1.6. In iure cessio
A fost folosită în domeniul familiei, al succesiunilor, al contractelor, pentru transferul prorpietăţii
şi al servituţilor.
Forma pe care o presupune in iure cessio implică ca în faţa pretorului sau a guvernatorului se
prezintă in iure cedens (cel care urmează să cedeze lucrul) şi accipiens (cel care urmează să îl
dobândească). Accipiens pune mâna pe obiectul ce se găsea în faţa magistratului pronunţănd formula:
„acesta este lucrul meu”. Magistratul îl întreba pe cedens dacă nu se opune. Dacă acesta tăcea, pretorul
rostea addico atribuind bunul în prorpietatea accipiensului.
Remarcăm faptul că, spre deosebire de mancipaţie, acest mod de dobândire a proprietăţii implică
prezenţa unui reprezentant al statului, în speţă al magistratului.
Şi mancipaţia, şi in jure cessio, dispar ca moduri de transmitere a proprietăţii în sec. III d.Ch.,
rămânând tradiţiunea.
7.1.7. Tradiţiunea constă în remiterea materială a posesiunii unui lucru, de la mână la mână.
Tradiţiunea este reglementată şi în cuprindul Legii celor XII Table, fiind cel mai vechi md de
transfer al proprietăţii unui bun.
Pentru existenţa tradiţiunii trebuie îndeplinite două condiţii:
– remiterea efectivă a posesiunii (dobânditorul are astfel corpus);
– existenţa unei juste cauze, deoarece simpla remitere a lucrului nu transferă proprietatea.
Tradiţia este păstrată şi în dreptul modern ca modalitatate de dobândire a proprietăţii pentru
bunurile mobile.
7.1.8. Uzucapiunea
Uzucapiunea reprezintă un mod de a dobândi proprietatea unui lucru prin smpla stăpânire a
acestuia un an de zile (în cazul bunurilor mobile) sau doi ani (în cazul bunurilor imobile), după caz,
fără alte condiţii. Este un mod de dobândire a prorpietăţii destinat cetăţenilor romani şi lucrurilor
romane.
Iniţial, în dreptul roman trecerea timpului producea anumite efecte juridice şi în ceea ce priveşte
relaţiile de familie: după un an de convieţuire în cadrul unei căsătorii legitime, femeia trecea sub
puterea soţului (manus). Juriştii considerau că trecerea aceasta s-a făcut prin usu, adică printr-o
uzucapiune. 40
Condiţiile cerute pentru a uzucapa sunt:
a. un lucru susceptibil de uzucapiune. Nu puteau face obiect al uzucapiunii lucrurile extra
patrimonium, lucrurile furate, cele dobândite prin violenţă, bnurile inalienabile şi cele imprescriptibile.
b. un just titlu, rescpectiv un act de vînzare-cumpărare, de donaţie, de schimb, un decret al
preorului.
c. buna credinţă. Este posesor de bună credinţă cel care dobândeşte un lucru şi crede că l-a
dobândit de la proprietar.
d. exercitarea unei posesii de calitate, adică posesiunea să fie lipsită de vicii. Poseiunea trebui să
fie neîntreruptă. Legea romană admite joncţiunea posesiilor, atunci când lucrul trece de la un posesor
la altul printr-un act mortis causa. Astfel, moştenitorul putea uni posesiunea sa de un an cu poseisunea
de un an a defunctului, în cazul unui imobil. Având o poseiunea totală de doi ani, putea invoca
uzucapiunea.
e. trecerea unui anume interval de timp: un an sau doi ani. Termenul de doi ani pentru imobile a
fost introdus prin Legea celor XII Table. Acest interval scurt de timp trebuie înţeles în contextul
existent în acea epocă şi la caracteristicile iniţiale ale Romei. În micul stat-cetate Roma, proprietarii nu
părăseau cetatea sau o părăseau pentru o perioadă scurtă de timp. În aceste condiţii era facil pentru
prorpietar sau pentru posesor să afle dacă altcineva se folosea de bunul său.
7.1.9. Praescriptio longi temporis
Pentru că instituţia uzucapiunii a fost creată pentru cetăţenii romani şi pentru lucrurile romane,
pentru peregrini şi pentru a se da posibilitatea dobândirii lucrurilor provinciale a fost creată instituţia
praescriptio longi temporis.
Praescriptio longi temporis conduce la dobândirea proprietăţii asupra bunurilor provinciale în
condiţii similare cu cele ale uzucapiunii:
a. un lucru susceptibil de prescripţie;
b. un just titlu;
c. buna credinţă;
d. exercitarea unei posesii de calitate; 41
e. trecerea unui anume interval de timp: de 10 ani între prezenţi (dacă reclamantul şi pârâtul
locuiesc în aceeaşi cetate, mai târziu în aceeaşi provincie) şi de 20 de ani între absenţi (dacă
reclamantul şi pârâtul locuiesc în cetăţi diferite sau provincii diferite). Acest termen nu curge
împotriva soldatului sau a funcţionarului absent în interesul statului şi nici împotriva minorului.
7.1.10. Praescriptio longissimi temporis
Acest tip de dobândire a proprietăţii cere doar un timp îndelunga al posesiei: iniţial de 40 de ani,
redusă ulterior la 30 de ani.
8. Servituţile
Servitutea este stabilită în vantajul proprietarului unui fond (denumit fond dominant), fiind
suportată de proprietarul fondului aservit. Fondul dominant era numit optimus maximus, adică cel mai
bun dintre toate, liber de orice servitute. Nevoile fondului dominant determină întinderea drepturilor
proprietarului său.
Dacă la începutul dreptului roman singura categorie de servituţi erau cele prediale, apar ulterior
servituţile personale.
8.1. Servituţile prediale
Servituţile prediale sunt de două categorii: rustice şi urbane.
a. Servituţile prediale rustice erau considerate lucruri corporale şi puteau fi gajate. Cele mai
vechi servituţi prediale rustice sunt servituţile de trecere:
– iter – dreptul de a trece cu piciorul pe pămnt străin;
– actus – dreptul de a trece cu turmele de vite;
– via – dreptul de a trece cu atelaje.
Alte servituţi prediale rustice:
– aquaeductus care implica conducerea unei conducte de apă;
– aquaehaustus care presupune dreptul de a scoate apa dintr-o fântână aflată pe terenul
altuia;
– servitutea de a scoate nisip dintr-o carieră ce se găseşte pe teritoriul atuia;
– servitutea de a face var cu pieterele de var de pe terenul altuia.
b. Servituţi prediale urbane sunt lucruri incoporale. Au apărut ulterior servituţilor prediale
rustice. Exemple:
– servitutea de scurgere a apelor de canal (cloaca); 42
– servitutea de scurgere a apelor de ploaie (stilicidium);
– servitutea de a sprijini o grindă de peretele casei vecine.
8.2. Servituţile personale
a. Uzufructul este dreptul real, în virtutea căruia titularul este îndreptăţit să se folosească de un
lucru şi să-i culeagă fructele, cu obligaţia corelativă de a-i păstra neatinsă substanţa.
b. Quasiuzufructul este, în fapt, uzufructul asupra lucrurilor corporale, care se consumau de la
prima întrebuinţare (ulei, bani etc.) La final, quasifructuarul avea obligaţia de a restitui bunuri similare
din punct de vedere al calităţii şi cantităţii.
8.3. Uzul
Uzul se constituia prin testament şi reprezintă acel drept real care conferă titularului facultatea de
a se folosi de un lucru, cu condiţia de a păstra neatinsă substanţa sa. Prin exercitarea acestui drept,
titularul dobândeşte numai fructele care îi erau necesare lui şi familiei lui. De exemplu, cel care avea
uzul unei turme de oi se putea folosi de gunoiul produs de aceasta ca îngrăşământ pentru câmp, dar şi
de laptele oilor numai pentru folosul său şi al familiei sale.
8.4. Habitaţia
Habitaţia reprezintă dreptul de a sta într-o casă.
8.5. Serviciile animalului sau ale sclavului
Serviciile animalului sau ale sclavului reprezintă dreptul acordat unei persoane de a se folosi de
munca animalului sau a sclavului.
9. Apărarea posesiei
Posesia este o formă de a însuşi un lucru în afara proprietăţii quiritare. Aceasta a evoluat de la o
simplă stare de fapt la un fapt juridic.
Elementele posesiei constau în:
– corpus reprezentat de elementul material, constând în stăpânirea efectivă a unui lucru.
– animus fiind intenţia de a poseda, de a păstra lucrul.
Pentru a dobândi posesiunea este obligatorie întrunirea ambelor elemente, corpus şi animus, iar
pierderea posesiei este legată de pierderea unuia sau amânduror elementelor posesiei.
Apărarea posesiei se realiza prin intermediul interdictelor, prohibitorii ori recuperatorii. 43
Interdictele prohibitorii sunt ordinele pretorului prin care se opreşte o tulburare a posesiei.
Există două tipuri ale acestora: dacă interdictul uti posssidetis este pus la dispoziţia posesorilor de
imobile, interdictul utrubi serveşte posesorilor de mobile.
Interdictele recuperatorii sunt de trei tipuri:
– interdictul unde vi – ajută pe posesorul care a fost expulzat prin violenţă din stăpânirea
lucrului;
– interdictul unde vi armata – ajută pe posesorul care a fost expulzat din stăpânirea bunului
de persoane înarmate;
– interdictul de precario – ajută pe proprietarul care a concedat gratuit şi revocabil o
parcelă de pământ unei persoane sărace, să îşi recupereze lotul de pământ concedat, când
se răzgândeşte.
OBLIGAŢIILE
1. Definiţie şi caracteristici
Definiţia dată obligaţiilor de Institutiones ale lui Iustinian este următoarea: obligaţia este un
raport juridic (o legătură juridică) în baza căreia suntem constrânşi a preda un lucru conform dreptului
propriei cetăţi.
Subiectele obligaţiei sunt:
– creditorul (subiect activ) care este îndreptăţit a cere a anumită prestaţie;
– debitorul (subiect pasiv) care trebuie să execute prestaţia.
Obiectul obligaţiei constă în acţiuni (dare, facere), inacţiuni (non facere):
– dare – presupune translarea proprietăţii unui lucru sau constituirea unui drept real, altul
decât dreptul de proprietate;
– facere – presupune o prestaţie în favoarea creditorului;
– non facere – abţinerea de la o anumită conduită.
2. Clasificarea obligaţiilor
Dreptul roman cunoaşte calsificări diverse şi numeroase ale obligaţiilor. Reţinem însă că, în
raport de izvoru lor, obligaţiile erau născute din: contracte (quasi ex contractu), din delicte (quasi ex
delicto), din alte fapte juridice. 44
3. Contractul
Contractele sunt convenţiile sancţionate de dreptul civil.
Condiţiile de validitate ale contractelor implică existenţa consimţământului, a capacităţii părţilor,
a obiectului şi a cauzei acestuia. Acestea sunt elemente esenţiale ale contractului.
a. Consimţământul (consensus) vizează acordul de voinţă al părţilor. Acesta trebuie să aibă
calităţile cunoscute: să nu fie dat în glumă, să fie sincer, să fie lipsit de vicii (eroarea, violenţa, dolul).
Eroarea este credinţa greşită a subiectului în existenţa asupra existenţei unui lucru sau a unei
împrejurări, neputând să îşi dea consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză.
Dolul este activitatea ce urmăreşte înşelarea uneia dintre părţile contractului, în sensul de a-l
determina să consimtă. Romanii distingeau între dolus malus şi dolus bonus, acesta din urmă fiind
manopera destinată înşelării unui hoţ sau a unui duşman.
Violenţa, fizică sau morală, implică constrângerea exercitată de autor în sensul ca cealaltă parte
să contracteze. Violenţa trebuie exercitată fără drept şi trebuie să aibă un anumit grad de gravitate care
să impresioneze un om normal.
b. Capacitatea trebuie să existe la momentul contractării. Puteau contraca doar persoanele
capabile. Aşadar, sclavii nu puteau contracta.
c. Obiectul constă în prestaţia promisă de o parte celeilalte părţi. Obiectul trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să existe, să fie posibil din punct de vedere juridic, să fie licit, să
fie determinat ori determinabil, să prezinte interes pentru creditor.
d. Cauza este scopul urmărit în contract. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul
urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul să dobândească lucrul.
Alături de acestea, contractele pot fi afectate de termene şi de condiţii.
3.1. Contractele formale
3.1.1. Nexum reprezintă un contract solemn, de împrumut de consumaţie.
Încheierea contractului presupune prezenţa celor două părţi, a cinci martori, un purtător de
balanţă şi cele două elemente esenţiale: arama şi balanţa.
Acest contract punea debitorul într-o situaţie specială: deşi rămânea liber, devenea nexus adică
îşi aservea forţa de muncă creditorului pentru banii pe care îi datora.
Pri intermediul unei legi din 326 î.Ch. acest tip de contract este desfiinţat. 45
3.1.2. Contractele verbale: sponsio, stipulaţia, jurământul libertului, constituirea dotei. Aceste
contracte implicau prezenţa ambelor părţi; care se întrebau (de ex: „promiţi?”), respectiv răspundeau
(„promit”); întrebarea şi răspunsul erau orale; răspunsul trebuia să urmeze întrebării, fără a trece vreun
interval de timp şi să corespundă întrebării. În timp, acest formalism se diminuează.
Aceste contracte, fiind verbale, proba lor se făcea cu martori. Mai tîrziu, stipulaţia îmbracă forma
scrisă.
3.2. Contractele reale sunt acele convenţii în care se cere, pe lângă acordul de voinţă, remiterea
efectivă a lucrului. Astfel, sunt cunoscute: mutuumul sau împrumutul de consumaţie, depozitul,
comodatul şi gajul.
3.2.1. Mutuum este împrumutul de consumaţie, adică acel contract prin care o persoană
(împrumutătorul) remite proprietatea asupra unor lucruri de gen, iar împrumutatul are obligaţia de a
restitui lucruri de acelaşi gen, aceeaşi calitate şi cantitate.
Obiectul împrumutului îl reprezintă bunuri de gen, respectiv bunuri carese determină prin
cântărire, numărare, măsurare.
3.2.2. Comodatul este împrumutul de folosinţă, adică acel contract prin care o persoană
(împrumutător) remite împrumutatului un lucru (un sclav etc.) pentru a se folosi de acesta în mod
gratuit, împrumutatul având obligaţia de a-l înapoia la cerere.
3.2.3. Depozitul este contractul în baza căruia una dintre părţi – deponent – remite celeilalte părţi
– depozitar – un lucru cert, pentru a-l păstra gratuit şi a i-l restitui la cerere, cu obligaţia eventuală a
deponentului (la cererea expresă a depozitarului) de a restituicheltuielile făcute cu păstrarea lucrului.
Depozitul este de mai multe tipuri:
– obişnuit sau ordinar (cel descris mai sus);
– excepţional, care apare numai în anumite situaţii şi îmbracă, la rândul său, mai multe
forme: depozit necesar (în caz de calamităţi naturale: incendiu, inundaţie, război ş.a.), caz
în care deponentul nu a avut posibilitatea reală de a-şi alege depozitarul; depozitul
sechestru, caz în care bunul depozitat este în litigiu; depozitul neregulat, caz în care se
depozitează bunuri de gen (bani).
3.2.4. Gajul presupune remiterea contractuală a unui lucru de către debitor către creditor, cu
scopul de a garanta astfel lata debitului. Creditorul păstrează bunul până la momentul plăţii. 46
3.3. Contractele consensuale
3.3.1. Contractul de vânzare-cumpărare este contractul prin care una dintre părţi – venditor –
se obligă să predea posesiunea liniştită asupra unui bun – emptor – acesta din urmă obligându-se să
plătească o anumită sumă de ban – pretium.
a. Lucrul vândut trebuia să fie susceptibil de apropriere, adică un lucru in commercio, un bun
corporal ori incorporal, prezent sau viitor, de gen sau de specie.
b. Simplul acord de voinţă al părţilor este suficient pentru încheierea validă a contractului de
vânzare-cumpărare.
c. Preţul îmbracă formă pecuniară, trebuind să fie determinat ori determinabil, real şi în niciun
caz fictiv.
d. Obligaţiile părţilor
Obligaţiile vânzătorului:
– de a păstra bunul până la predare;
– de a preda posesiunea liniştită a bunului;
– de a-l garanta pe cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse.
Evicţiunea reprezintă pierderea posesiunii bunului în favoarea unui terţ.
Viciile ascunse ale bunului vândut dau naştere la două acţiuni posibile: acţiunea redhibitorie era
acţiunea prin care se putea cere desfiinţarea vânzării, din cauza viciilor pe care le prezenta bunul
vândut, prescriptibilă în şase luni, şi acţiunea quanti minoris presupune reducerea preţului, dacă viciul
descoperit diminuează valoarea lucrului, prescriptibilă în termen de un an.
Un exemplu din acea perioadă: Clodius fusese notificat de autorităţile romane să dărâme o parte
a casei sale situată pe colina Coelius din Roma. Clodius vinde casa fără a-l informa pe cumpărător
despre notificare. Atunci când cumpărătorul este notificat de către autorităţi să dărâme partea din casa
sus-menţionată, cumpărătorul îl cheamă în judecată pe Clodius. Judecătorul care a soluţionat cauza,
Cato, a pronunţat următoarea sentinţă: „dacă vânzănd, vînzătorul cunoştea ameninţarea cu evicţiunea
şi nu o declarase, atunci trebuie să suporte prejudiciul!”.9
Calităţile bunului vândut erau descrise amănunţit. Exemplu de descriere a calităţilor sclavului
vândut: „Garntez că acest sclav a fost predat sănătos, nu este urmărit pentru furturi şi pentru prejudicii
cauzate terţilor, nu obişnuieşte să vagabondeze, să fugă, nu este epileptic.”10
9
Ibidem, p. 486.
10 Ibidem, p. 489. 47
Obligaţiile cumpărătorului:
– de a plăti preţul;
– de a plăti cheltuielile de păstrare a bunuluidacă predarea se face la un anumit termen,
ulterior perfectării contractului;
– de a plăti dobânzi la preţ, dacă preţul a fost achitat după scadenţă.
3.3.2. Contractul de locaţiune
Locaţiunea la romani însemna mai multe lucruri: închiriere, contract de muncă etc.
Închirierea este contractul prin care locatorul pune la dispoziţia conductorului folosinţa liniştită
asupra unui lucru, acesta din urmă plătind în schimb preţul locaţiunii, adică chiria şi folosindu-se de
bunul închiriat ca un bun gospodar. Termenul pentru care opera închirirea era de cinci ani. Depăşirea
termenului şi rămânerea chiriaşului în posesia bunului închiriat valora cu tacita reconducţie, adică cu
prelungirea tacită a contractului.
Contractul de muncă este contractul prin care o parte – locator – pune la dispoziţia celelilalte
părţi – conductor – forţa sa de muncă pentru un anumit timp, în schimbul unui preţ. Cel care se angaja
era privit cu dispreţ. Angajatorul îi aprecia calitatea muncii, îi stabilea programul de lucru şi uneltele
cu care lucra.
3.3.3. Contractul de societate este acel contract în baza căruia două sau mai multe persoane pun
ceva în comun pentru a realiza şi ulterior a împărţi beneficiile obţinute.
Fiecare asociat are obligaţia de a efectua un aport social. Aportul poate consta în bani, bunuri ori
munca asociatului. Totţi asociaţii aveau obligaţia de a participa şi la câştiguri, şi la pierderi.
4. Obligaţii care se nasc quasi ex contractu
Sunt acele obligaţii care deşi nu se nasc din contracte, au ca izvor fapte licite şi voluntare: plata
nedatoratului, gestiunea de afaceri, acceptarea unei succesiuni.
Îmbogăţirea fără just temei. Acţiunea ce se baza pe îmbogăţirea fără just temei dădea dreptul
de a cere restituirea bunului care se găsea la cineva fără drept (de exemplu: deţinerea bunului furat).
Plata nedatorată presupune primirea unei plăţi făcută din eroare de către altcineva. Cel care
primeşte se numeşte accipiens, iar cel care plăteşte poartă denumirea de solvens. Plata este nedatorată
atunci când: nu există datoria sau când s-a plătit mai mult decât se datora. 48
Gestiunea de afaceri există atunci când o persoană, în lipsa unui mandat, face acte de
administrare în favoarea unei alte persoane. De exemplu: repararea unui zid care ameninţă să se
dărâme sau plata datoriei altcuiva deoarece creditorul ameninţă cu vinderea averii aceluia.
Condiţiile de existenţă ale gestiunii de afaceri:
– trebuie să existe un act de administrare (un act material sau unul juridic);
– actul de administrare să fie făcut din iniţiativa administratorului;
– administratorul să nu aibă mandat;
– administratorul să fi îndeplinit actul de administrare cu intenţia de a-l obliga pe stăpân;
– stăpânul să nu se fi opus la administrare.
5. Obligaţiile care se nasc din delictele private
5.1. Răzbunarea privată
În vechiul drept roman, victima delictului, beneficiind de ajutorul membrilor grupului social din
care făcea parte, îşi făcea singură dreptate. Răzbunarea privată trebuia să fie proporţională cu răul
produs prin delict.astfel, Legea celor XII Table prevede în cazul delictului de rănire al unei persoane
ca răzbunarea privată să constea în cauzarea de către victimă aceluiaşi rău autorului delictului.
Mai târziu, răzbunarea privată este înlocuită cu o amendă (poena) pe care autorul delictului
trebuia să o plătească victimei.
5.2. Poena
Poena era echivalentul în bani al iertării victimei. Cuantumul acesteia era fixat iniţial de cutumă,
apoi de lege, în cele din urmă de magistrat ori de către judecător. De exemplu, pentru un os fracturat,
Legea celor XII Table fixa o amendă de 300 aşi, dacă victima era om liber, şi de 150 aşi dacă victima
era un sclav. Mai târziu judecătorul stabileşte despăgubirea, ţinând cont de gravitatea faptei, de starea
materială a autorului, de rangul social al victimei ş.a.
Împăcarea părţilor (pacere) victima delictului nu mai era îndreptăţită la poena.
5.3. Acţiunile penale erau acţiunile prin care se urmăreşte o poena. Aceste acţiuni nu se puteau
transmite. Victima nu putea chema în judecată decât pe autorul delictului, şi nu pe moştenitorii săi.
5.4. Acţiunile rei persecutorii urmărescă să readucă în patrimoniul victimei lucrul în sine ce a
făcut obiectul infracţiunii sau, dacă nu se mai găseşte, contravaloarea acestuia. Aceste acţiuni se
transmiteau, astfel că le are şi moştenitorul victimei împotriva moştenitorilor autorului.
5.5. Delictele civile: iniuria. Aceasta consta în violenţe uşoare. 49
5.6. Delictele civile: furtum.
Legea celor XII Table făcea distincţie între furtul flagrant şi cel neflagrant.
Furtul flagrant săvârşit în împrejurări agravante (noaptea, cu ajutorul unei arme) dădea dreptul la
omorârea imediată a autorului furtului, dacă acesta era sclav. Dacă hoţul-sclav scăpa, dar era
identificat ulterior şi prins de victimă, era condus în faţa magistratului şi apoi era omorât.
Dacă autorul furtului flagrant era om liber, era sancţionat cu o pedeapsă corporală, fiind bătut cu
vergi, ulterior fiind atribuit victimei, devenind sclav.
Furtul neflagrant presupune plata unei poena egală cu dublul valorii lucrului furat.
5.7. Delictele comise de un animal.
Pentru delictele comise de un animal (cazul unui cal care loveşte pe cineva cu copita ş.a.) a fost
prevăzută acţiunea de pauperie. Această acţiune se dădea în cazul în care animalul producea o pagubă
fără culpa stăpânului său sau a aceluia care îl avea în pază. În aceste situaţii, stăpânul animalului plătea
o amendă sau abondona animalul victimei.
SUCCESIUNILE
Actualmente, vorbim despre două tipuri de succesiuni: legală şi testamentară.
Dreptul roman a cunoscut, în primul rând, succesiunea legală. Această modalitate a succesiunii
este regula, în condiţiile în care se putea testa numai cu respectarea anumitor forme şi în anume
condiţii: în faţa liniei de luptă, anterior începerii bătăliei. Aceasta a fost prevăzută iniţial de cutumă,
ulterior de Legea celor XII Table. Astfel, Legea celor XII Table prevedea: „Dacă cineva a murit fără a
fi lăsat testament şi nu are un heres suus11, succesiunea revine agnatului cel mai apropiat. Dacă nu
există agnat proximus
12, atunci gentilii13 vor prelua averea familiei”14
.
Ulterior, testamentul devine o modalitate obişnuită de transmitere a averii succesorale.
Testamentul roman era un act solemn care cuprindea desemnarea unui herede, alături de
dispoziţii de ultimă voinţă, numite legate, ce vizau eventuale dote, servituţi, iertări de datorie etc.
Testamentul putea fi făcut doar de un cetăţean roman, capabil.
De prevederile testamentului putea beneficia orice persoană fizică sau juridică, zeii.
11 Heres suus este persoana aflată la momentul morţii lui de cujus sub puterea acestuia, devenind sui iuris la acest moment.
12 Agnatus proximus este fratele ori sora lui de cujus, copiii fraţilor. Agnatul mai apropiat înlătura de la succesiune pe
agnatul mai îndepărtat în grad.
13 Dacă agnatul mai apropiat în grad refuză moştenirea, nu trece la agnatul mai depărtat în grad, ci direct la gentili.
14 Ibidem, p. 513. 50
BIBLIOGRAFIE
1. Mihai Vasile Jakotă, Drept roman, vol. I şi II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993.
2. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
3. Emil Molcuţ şi Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură „Şansa”, Bucureşti, 1993.
4. Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. I, II şi III, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.
5. Teodor Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de editură „Şansa”,
Bucureşti, 1994.
6. Vasile Popa şi Radu I. Motica, Drept privat roman, Presa Universitară Română, Timişoara, 1994.