Curs Teoria Generala a Dreptului

Universitatea Mihail Kogălniceanu Iaşi
Facultatea de Drept

Introducere in studiul dreptului
Suport de curs

Autori: Genoveva Vrabie; Mihaela Roxana Prisacariu

Capitolul I. Introducere. Obiectul disciplinei. Metode specifice de abordare. Raporturile dintre disciplina Introducere in studiul dreptului si stiintele sociale inrudite

1. Ştiinţa dreptului
2. Teoria generală a dreptului

1. Stiinţa dreptului
Stiinta reprezinta un ansamblu sistematic de cunostinte rationale referitoare la un obiect determinat si exprimate prin concepte, categorii, principii, notiuni.
Pentru a determina obiectul stiintelor juridice trebuie sa-i delimitam sfera fenomenelor cercetate si sa identificam metoda / metodele de cercetare.
În conformitate cu aceste criterii – obiectul de cercetare şi metoda – ştiinţele se clasifică astfel: a)stiinte ale naturii, b)stiinte despre societate şi c)stiinte despre gindire. Stiintele despre societate au scopul de a cunoaste legile generale ale existentei si dezvoltarii societatii, de a studia formele de organizare sociala si modalitatile specifice de manifestare a componentelor realitatii sociale (politice, etice, juridice).
Dreptul se incadreaza in categoria stiintelor despre societate. Dreptul nu poate fi disociat de ideea de regula, iar conceptul de regula face loc celui de judecată.
Apropierea de drept opereaza prin si cu ajutorul regulilor care ii servesc de suport, indiferent că e vorba de legi sau de alte precepte ale poporului sau ale suveranului, de comportamente, uzaje, cutume ale oamenilor sau de decizii ale judecătorilor sau arbitrilor.
Această relaţie dintre regulă şi drept e doar un punct de plecare. Nu e suficient să ne referim la drept ca la un ansamblu, subansamblu de reguli, deoarece există si reguli sociale ce nu sunt juridice.
Pentru a defini dreptul, vom cerceta conţinutul regulilor – fondul, forma regulilor si rolul dreptului de mediator între corect şi înţelept.
Criterii de fond:
Nu există dr. lui Robinson pe insula sa, cel putin pănă cănd pe insulă nu apare şi Vineri. Noţiunea de drept nu îşi ase sens decât în societate, intr-o comunitate de oameni. Sunt necesari cel putin 2 indivizi pentru a putea vorbi de o relaţie sociala, relaţie care, eventual, ar putea face obiectul unei norme juridice. Unii autori diferenţiază raporturile juridice de alte raporturi sociale arătând că pentru ca un raport să devină juridic este necesară şi o a treia persoana : terţul imparţial şi dezinteresat, care să fie în măsură să soluţioneze eventualele litigii dintre primii doi. Din această perspectivă, pe insula lui Robinson nu putem vorbi de societate aptă să dezvolte raporturi juridice nici după apariţia lui Vineri.
In limba romana, notiunea de drept are 4 sensuri:
1. drept in sens de just, corect, echitabil – sens filosofic
2. drept – ansamblu de norme de conduita care guverneaza, intr-o societate organizata, raporturile sociale si a caror respectare este asigurata, daca este necesar, de constringerea publica – drept obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului
3. drept – stiinta care are ca obiect acest ansamblul de norme – stiinta dreptului
4. drept – prerogativa, facultate, putere a individului de a avea o anume conduita si de a pretinde celorlalti o anume conduita, conform cu normele sociale si putind apela la nevoie, la forta de coercitie etatica – drept subiectiv.
1. S-a pus problema daca exista, daca e posibila o stiinta a dreptului.
In acest sens, s-a argumentat ca dreptul e o arta, o tehnica. Totusi, aceasta nu impiedica dreptul de a fi si o stiinta, si o arta, in acelasi timp. O stiinta a dreptului este posibila si chiar necesara, deoarece dreptul, ca ansamblu structurat de norme trebuie cunoscut si transmis. De aceea el poate si trebuie studiat. In plus, pentru a fi pus in practica (aplicat) si scopurile sale realizate, trebuie, pe de o parte, cunoscut dreptul (in ceea ce are fundamental si particular)si pe de alta parte, trebuie sa intervina arta si tehnica. Acestea constau in stiinta practica a celor chemati sa elaboreze legi – tehnica legislativa si a celor chemati sa le aplice – tehnica aplicarii dreptului: practica judecatoreasca si administrativa.
Cf. lui Francois Ost, stiinta dreptului este acea activitate cognitiva care urmareste sa ofere o reprezentare a fenomenului juridic conforma cu valorile, credintele, tehnicile si metodele comune unui anume grup stiinific.
Stiinta dreptului e un corpus teoretic, dreptul ca stiinta fundamentala, si, in acelasi timp, o practica sociala, dreptul ca stiinta juridica aplicata.Dreptul ca stiinta fundamentala, are o functie prospectiva si critica, care, prin efortul de explicare si justificare, are si o utilitate practica.
Totusi, studiind dreptul ca ansamblu de norme, stiintele juridice nu au doar un caracter fundamental ci si unul aplicat.
In acest sens, dreptul nu este o parte a naturii, ci un produs al vietii sociale, al inteligentei si vointei umane. Deci, dreptul nu este o stiinta a naturii, ci o stiinta socio-umana, precum istoria, economia, sociologia, psihologia, politologia. Dreptul este o stiinta sociala.
Ca si celelalte stiinte socio-umane, stiinta dreptului se caracterizeaza prin concluzii cu un grad de certitudine inferior, in comparatie cu gradul de certitudine al stiintelor sociale. Asa cum arata Aristotel, exista trei tipuri de discursuri: discursul demonstrativ, cel argumentativ si cel retoric. Primul porneste de la adevar si conduce la concluzii adevararte, cel argumentativ porneste de la probabil si conduce la concluzii probabile, iar cel retoric duce la concluzii posibile, bazindu-se pe persuasiune, pe arta oratorica, retorica.
Evolutia actuala stiintei dreptului se caracterizeaza printr-o accentuata tendinta civica, prin imbinarea preocuparilor legate de gindire, teoretizare si speculatie, cu orientarea spre actiune. Din aceasta perspectiva, se preconizeaza o stiinta juridica globala, care sa cuprinda, alaturi de stiintele de ramura, si filosofia si sociologia dreptului.
Obiectul stiintelor juridice il constituie dreptul, sub aspectul sau normativ, dupa prof.Sofia Popescu sau intreaga realitate juridica, adica fenomenul juridic, dupa prof.Nicolae Popa.
Fenomenul juridic, sistemul juridic este format din totalitatea elementelor cu caracter juridic din societate: norme juridice, institutii juridice, idei si conceptii legate de drept, raporturi juridice. Sistemul juridic, astfel format difera de sistemul dreptului – inteles ca ansamblul normelor juridice in vigoare la un moment dat – dreptul obiectiv.
Cercetarea stiintifică a fenomenului juridic implică folosirea unor metode proprii precum: metoda logica, metoda istorica, metoda comparativa, metoda sociologica, metoda cantitativă.
Functiile stiintei dreptului. Dreptul, ca stiinta, nu se ocupa de descoperirea realitatilor materiale, ci de aprecieri despre caracterul drept sau nedrept al unui fapt. Normele de conduita pe care le studiaza stiintele juridice nu sunt simple constatari ale realitatii existente, ci ceea ce ar trebui sa fie. De aceea dreptul nu are numai o functie explicativa, informativa, ci si una normativa: nu ofera numai explicatii, ci si solutii practice. Dreptul este o stiinta normativa sub doua aspecte: 1). are ca obiect de studiu un ansamblu de directive de conduita, de norme si 2). cerceteaza ceea ce trebuie sa fie, cautind si indicind solutii practice, nefiind doar o stinta descriptiva. Din acest punct de vedere, se releva si functia prospectiva a stiintelor juridice. Dreptului i se atribuie si o functie justificativa, in sensul ca dreptul trebuie sa se ocupe de descrierea practicilor juridice, de argumentarea lor. Autorii postmoderni considera ca acesta este elementul cheie. Stiintele juridice au si o functie morala, expresie a relatiei dintre stiinta si constiinta.
Stiintele juridice sunt stiinte critice; adopta o atitudine critica fata de propriul obiect de studiu, spre deosebire de biologie, spre ex.
Stiintele juridice nu au caracter universal, sistemele juridice sunt foarte variate.
Desi putem concepe dreptul ca o unica stiinta, varietatea normelor juridice, precum si complexitatea fenomenului juridic au determinat divizarea acesteia intr-un ansamblu de stiinte: stiintele juridice.
Clasificarea stiintelor juridice
• o disciplina de sinteza, care studiaza dreptul in ansamblu, denumita teoria generala a dreptului, sau introducere in studiul dreptului;
• discipline juridice istorice, care studiaza dreptul si conceptiile juridice in evolutia lor istorica concreta (dreptul roman, istoria dreptului romanesc)
• disciplinele juridice de ramura, care studiaza normele, institutiiile si principiile diferitelor ramuri de drept (dreptul constitutional, dreptul administrativ, civil, penal etc.)
• pentru studierea fenomenului juridic in ansamblu, se recurge la stiintele juridice auxiliare precum dreptul comparat, sociologia juridica, logica juridica, psihologia juridica etc.
Relatia dintre stiintele juridice si alte stiinte socio-umane. Fenomenele ce formeaza obiectul de studiu al diverselor stiinte sociale si umane sunt conexe, iar in unele cazuri, acelasi fenomen constituie obiect de studiu al mai multor stiinte. Astfel se explica conexiunile dintre stiinte si necesitatea unor studii pluri- si interdisciplinare.
Se poate argumenta legatura dintre drept cu stiinte precum: istoria, sociologia, economia, psihologia, medicina, politologia, informatica, logica etc.

2. Teoria generala a dreptului
Denumirea stiintei. Stiinta de sinteza pe care o studiem sub denumirea de Introducere in studiul dreptului a cunoscut, in timp, si alte titulaturi: se foloseste si astazi denumirea de Teoria generala a dreptului; in trecut, se vorbea despre enciclopedia juridica sau enciclopedia dreptului, introducere in drept, drept general sau elemente de drept.
Scurt istoric al disciplinei. In 1275, Wilhem Durantis publica lucrarea „Speculum Iuris”, considerata ca prima incercare de analiza enciclopedica a dreptului.
Enciclopedia juridica apare in secolul al XVII-lea, insa preocupari despre definirea dreptului si a relatiei dintre drept-stat societate au existat inca din Antichitate. Aceste preocupari fac obiectul istoriei gindirii juridice, in general, a filosofiei juridice.
TGD isi propune sa inlocuiasca disciplina Filosofia dreptului sau dreptul natural care orientasera gindirea juridica de pina atunci pe o cale pur speculativa.
In Tara Romaneasca in 1816 Ion Voda Caragea numeste ca profesor de drept pe Logofatul Nestor, primele denumirea de Enciclopedie a dreptului apare in secolul XX, in cursurile prof. Eugeniu Sperantia, M. Djuvara, C. Dissescu, Al. Vallimarescu.
La Iasi, primul curs a fost intitulat Introducere in studiul dreptului si tinut de prof. Traian Ionascu in anii 1920-1930. Acesta considera cursul sau ca o enciclopedie complementara si arata ca „ ceea ce nu invatam la alte spercialitati invatam la acest curs, umpolem lacunele altor cursuri si completam insuficienta lor.”
Caracteristicile si necesitatea disciplinei. M. Djuvara scria „ Enciclopedia juridica este, inainte de toate, un studiu preliminar, de orientare, infatisind o sinteza cit mai strinsa si pe cit posibil mai ordonata a intregii stiinte a dreptului”. Fiind un studiu de ansamblu, are ca obiect sa determine ce este dreptul.
Teoria generala a dreptului are un caracter fundamental si interdisciplinar.
Scopul studierii Teoriei generale a dreptului consta in urmatoarele:
• Explicarea partilor constitutive ale dreptului, a intregului sau, reducerea complexitatii fenomenului juridic prin intermediul unei abordari globalizante, sintetice;
• Ameliorarea metodologiei, tehnicii si practicii dreptului, a tehnicii legislative. A noiunilor si construciilor juridice elaborate si utilizate de dogmatica juridica.
Teoria generala a dreptului nu se constituie intr-o stiinta completa a dreptului, ci doar in una de sinteza. Ea formuleaza si defineste concepte fundamentale ce constituie puncte de plecare pentru investigatiile stiintelor juridice de ramura sau istorice.

Obiectul Teoriei generale a dreptului consta in explicarea notiunilor elementare si a principiilor comune diferitelor ramuri de drept.
Teoria generala a dreptului este o stiinta relativa, ca orice stiinta juridica.
In epoca informaticii este mai bine pentru un jurist sa aiba „un cap bine facut” decit „un cap plin”, deoarele memoria umana este inlocuita de calculator si nu inseamna nimic fara o conceptie generala despre drept, fara un rationament si o metoda adecvata lor. Teoria generala a dreptului este tocmai acea constructie intelectuala, metodica si organizata care are la baza observarea si explicarea diverselor sisteme juridice si are scopul de a defini marile coordonate ale construirii si aplicarii dreptului, ratiunea de a fi a dreptului, izvoarele si principiile sale generale, norma juridica si institutiile juridice – afirma prof.Sofia Popescu
In conditiile tendintei actuale de inmultire accelerata a actelor normative, a devenit imposibilă cunoaşterea exhaustivă a legislaţiei de către jurişti. Teoria generala a dreptului oferă princiipiile care ii permit apoi juristului sa-si insuseasca noile reglementari pe masura ce acestea intervin. De asemenea, ea permite juristului sa rezolve de maniera corecta contradictiile ce pot aparea intre normele vechi si cele noi, intre cele generale si cele speciale etc, precum si sa umple, pe calea interpretarii, lacunele legislative.
Raporturile disciplinei cu Filosofia dreptului. Se pune intrebarea, exista o singura stiinta sau cele doua sunt distincte, desi conexe?
Raspunsurile difera. Majoritatea autorilor pledeaza pentru pastrarea distinctiei dintre cele doua, desi cu totii sunt de acord ca intre ele exista numeroare puncte de legatura.
M. Djuvara considera ca formarea si progresul stiintelor juridice nu sunt posibile decit prin mijlocirea unei filosofii a dreptului, pe care, de altfel, orice jurist o are si o practica, fie ca stie, fie ca nu-si da seama de ea.
E. Sperantia aprecia ca principala sarcina a filosofiei juridice este de a stabili fundamentul finalitatii si al justificarii morale a principiilor unei bune legislatii.
Acelasi autor considera ca Enciclopediei juridice i se pot rezerva problemele care introduc in filosofia juridica: definitia dreptului, clasificarea si sensurile dreptului, originea si evolutia istorica a dreptului, principiile ideologice care justifica autoritatea sau obligativitatea interioara adreptului, istoria doctrinelor generale si filosofice in drept.

Capitolul II. Principalele teorii filosofice în drept

1. Teoria dreptului natural
2. Teoria istorică a dreptului
3. Teoria organică a dreptului
4. Filosofia idealista germana a dreptului
5. Teoria dreptului pozitiv

1. Teoria dreptului natural
Idei de drept natural in antichitate. Teza centrala a acestor teorii: natura este ordinea fireasca a tuturor lucrurilor, pretutindeni aceeasi. Arbitrariului guvernarii oamenilor le este opusa natura. Oamenii provin din natura egali, se nasc egali, deci privilegiile si sclavia sunt ilegitime. Dreptul se identifica cu ratiunea universala. Exista principii de drept pretutindeni si mereu aceleasi, expresie a unitatii naturii. Filozofi reprezentanţi ai acestui curent filozofic: Heraclit din Efes (aproximativ 535 – 475 î.Hr.), Sofocle (n. 496? î.Hr. – d. 406 î.Hr.), Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.), Platon (cca. 427 î.Hr. – cca. 347 î.Hr.), Aristotel (n. 384 î.Hr. – d. 7 martie 322 î.Hr.), Stoicii, Marc Aureliu , în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, d. 17 martie 180 si Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr) (ca. 4 î.Hr.–65 d.Hr.), Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.).
Conceptii de drept natural in Evul Mediu. Teza centrala a dreptului natural în acestă perioadă: dreptul natural, ca set de norme existente mereu si pretutindeni exista, dar nu se mai identifica cu ratiunea, ci este de natura divina. Biserica, cva reprezentanta a divinitatii pe pamint, este si interpretul autentic al dreptului natural. Dezvoltarea doctrinei are loc in perioada conflictului intre Papa si monarh. Sfintul Augustin sau Augustin de Hipona (n. 13 noiembrie 354, Thagaste – d. 28 august 430,) şi Thomas d’Aquino ( 1225 – 1274) sunt principalii reprezentanţi ai dreptului natural în Evul Mediu.
Teoriile dreptului natural din antichitate si din Evul Mediu au in comun ideea ca dreptul pozitiv care nu se conformeaza dreptului natural nu are validitate.
Teoriile contractualiste. In secolele XV si XVI rationalismul si scoala dreptului natural se revigoreaza, ca reactie la conceptiile teologice medievale. Reprezentanţi ai jusnaturalismului: Hugo Grotius (1583-1645), Samuel de Pufendorf (1632 – 1694), Christian Thomasius (1655–1728), Thomas Hobbes (1588-1679) , John Locke (1632 – 1704), Jean Jacques Rousseau ( 1712 – 1778), Charles Louis de Secondat Montesquieu (1689 – 1755). Elemente de drept natural se regasesc si in gindirea lui Immanuel Kant
Renasterea teoriilor de drept natural are loc la sfărşitul secolului al XIX-lea şî începutul secolului XX cu Rudolf Stammler, Charles Renouvier, Leon Duguit, Francois Geny, Georgio del Vecchio, Gustav Radbruch.

2. Teoria istorica a dreptului
Prezentare generala. Teza şcolii: asociaza dreptul cu istoria, este o reactie impotriva scolii dreptului natural, care naglijeaza faptele istorice, particularitatile natioanel si conditiile sociale. Idei principale: a) dreptul se naste in mod spontan, ca si limba, se cristalizeaza in mod inconstiebnt, se dezvolta in strinsa legatura cu spiritul poporului, b) dreptul e produsul colectiv al desfasurarii istorice a vietii unui popor, c) nu legea, ci cutuma reprezinta principalul izvor al dreptului si baza acestuia, d) legiuitorul este numai un organ al constiintei nationale, nu dispune de putere creatoare de drept, e) legile nu au o valabilitate si o aplicabilitate universala. Reprezentant principal: Friedrich Carl von Savigny (1779 -1861), jurist. Savigny scrie in 1815 – „Menirea timpului nostru pentru codificare”

3. Teoria organica a dreptului.
Principalele teze ale teoriei organice a dreptului se fundamenteaza pe teoria evolutionista a lui Ch. Darwin. Aplica pozitivismul biologic la etica si drept, detasindu-se de utilitarismul clasic. Herbert Spencer viata este un gigant proces ritmic in cadrul caruia se produce evolutia de al uniform si amorf catre diversitate si specializare. Morala, datoria justitia sunt instincte bazate pe experiente care au invatat generatia precedenta modul cel mai util de viata ce i-a permis sa supravietuiasca. Conform acestei evolutii individul dobindeste un sentiment din ce in ce mai profund al indatoririi sociale, in viitor ajungind sa fie perfect adaptat. Libertatera trebuie sa fie insotita de un sentiment al responsabilitatii

4. Filosofia idealista germana a dreptului
Teoria se situeaza intre conceptiile de drept natural ale secolului XVIII si doctrina liberala asec. XIX. Teza principală: omul, ca fiinta rationala, se bucura de liberul arbitru si este distinct de natura pe care o poate domina, prin ratiune. Reprezentanţi: Immanuel Kant (1724-1804) face o distinctie neta intre sfera moralei si cea a dreptului: morala se refera la aprecierea intentiilor, iar dreptul la aprecierea faptelor trasatura esentiala a legii e constringerea, dreptul se caracterizeaza prin puterea de constringere. Djuvara afirma ca esentialul conceptiei lui Kant este morala.
Neokentianismul a fost promovat de Fichte (1762-1814) care considera că domeniul raporturilor juridice este acea parte a relatiilor personale care reglementeaza cunoasterea si delimitarea sferelor de libertate pa baza libertatii individuale, precum şi de Hegel (1770-1831) statul constituie pentru Hegel sinteza familiei si a societatii civile. Nu reprezinta o autoritate impusa din afara, ci prin el isi realizeaza individul adevaratul sau EU universal. Statul reprezinta libertatea si se bucură de suprematie fata de individ. Scopul ordinii de drept reprezinta realizarea maxima a libertatii. Alti neokantieni si reprezentanti ai noii filosofii idealiste a dreptului in a doua jumatate a secolului XIX si prima jumatate a secolului XX au fost Hermann Cohen şi Rudolf Stammler. Mircea Djuvara si Eugeniu Sperantia sunt, în ţara noasră, promotori ai filosofiei idealiste germane a dreptului, neokantieni.

5. Pozitivismul in drept respinge orice idee de drept natural, de justitie transcedentala
si admite exclusiv cunoasterea realitatii pozitive, juridice sau stiintifice. Pozitivismul a detinut si mai detine in gindirea juridica o pozitie dominanta.
Dată fiind marea diversitate de opinii a filosofilor dreptului pozitiv, putem subclasifica teoriile lor fie în categoria pozitivismului juridic, fie în cea a pozitivismului ştiinţific.
Pozitivismul juridic (analitic) are la baza postualtul separarii dreptului astfel cum este de dreptul, cum ar trebui sa fie. Face abstractie de idealuri si considera dreptul o creatie a statului a carui autoritate nu poate fi pusa sub semnul intrebarii. Reprezentanţi ai pozitivismului ştiinţific sunt consideraţi John Austin (1790-1859), Rudolf von Ihering, Georg Jellinek care formuleaza teoria autolimitarii statului, ca stat de drept, Francois Geny, Georges Ripert, Hans Kelsen (1881-1973), după care nici o teorie despre justitie nu poate face parte din teoria pura a dreptului, idealurile de dreptate apartinind stiintei politice, Herbert Lionel Adolphe Hart ( 1907 – 1992), R.M. Dworkin.
Unii autori contemporani, precum Francois Rerre, fac însă critica pozitivismului, mai ales a lui Kelsen. Terre crede că daca omul se conformeaza exigentelor dreptului, o face pentru motive straine de continutul dreptului. Viciul acestui demers tine, in opinia noastra, de inlaturarea radicala a finalitatilor, adica a functiilor dreptului. Ca o vrem sa nu, ea poarta pozitivismul in punctul sau extrem. Nu putem sa explicam dreptul doar prin analiza pozitivitatii sale, fara a tine cont de finalitatile sale, de functia sa de mediare. Aici este eroarea pozitivistilor: exaltand pozitivismul, reducand dreptul la ceea ce este scris, despartind armatura pozitiei, locului sau, ca si criteriu al juridicului, „teoria pura a dreptului” este chiar purtatoare a totalitarismului. Asa cum o observa atat de bine Julien Freund, <> (Politique et impolitique, par J. Freund, p.283, 289).
Promotorii pozitivismul stiintific observă că dreptul provine din fapte, factori economici, istorici, trebuie sa fie studiatcu metode stiintifice corespunzatoare si intr-o optica sociologica. Dreptul nu este produsul arbitrar al puterii, ci un produs social generat de istorie, economie, conceptii. In cadrul curentului pozitivismului ştiinţific s-au detaşat adepţii pozitivismului pragmatic de cei ai pozitivismului sociologic şi de cei ai utilitarismului.
Pozitivismul pragmatic este promovat de filosofii americani John Chipman Gray şi K.N. Lewellyn, Jerome Frank. Realismul juridic american susţinut de aceştia reprezintă o reactie impotriva conceptualismului, pozitivismului juridic. Isi propune sa aplice in drept o metoda experimentala. Isi propune sa studieze dreptul in actiune, factorii sociali care creaza dreptul si rezultatele sociale ale actiunii dreptului. Fara a fi ignorat rolul normelor in definirea dreptului, se pune accentul pe conduita reala a celor care aplica legeasi pe folosiirea instrumentelor empiricein vederea cresterii preciziei prognozei privind viitoarele decizii judecatoresti. Realismul scandinav susţinut de K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross constituie mai mult o critica filosofica decit o teorie in sine. Sustine ca este imposibil a descoperi stiintific vreun fenomen care sa corespunda notiunii de vointa alegiuitorului. Nu se poate dovedi ca statul, colectivitatea, ar fi capabile de volitiune, ar avea o vointa proprie.
Utilitarismul care se indreapta impotriva scolii dreptului natural, se dezvolta in secolul XIX. La Helvetius sanctiunea juridica nu este altceva decit mijlocul prin care interesele individuale sunt puse in acord cu interesele colective ale societatii date. Pentru Jeremy Bentham (1748-1832) sarcina dreptului este de a servi binele si de a evita raul, adica de a sluji utilitatea. Promoveaza individualismul si egalitarismul. Scopul final al legislatiei este maxima fericire pentru un numar cit mai mare de oameni. Prin drept se realizeaza un echilibru al intereselor. Alţi reprezentanţi ai utilitarismului sunt John Stuart Mill (1806 – 1873) şi Rudolf von Ihering – dreptul nu asigura niciodata binele individului, ca scop in sine, ci numai ca mijloc al unui alt scop, de a asigurabinele societatii. Dreptul este un fapt si se dezvolta datorita luptei individului pentru dreptul sau.
Opinii referitoare la pozitivism in gindirea juridica romaneasca. Mircea Djuvara consideră că ideea de obligatie sta la baza intregului drept, ca si a moralei si „a afirma contrariul si a intemeia dreptul pe utilitate este a face o asertiune stiintifica periculoasa si superficiala, este unul dintre cele mai mari si mai crezute sofisme pe care mai ales timpurile din urma le-au adus la moda. In realitate, indiferent daca aplicam sau nu ideea morala, ratiunea noastra ne spune ca avem indatoriri in afara de orice idee de utilitate a actelor noastre.”

Capitolul III. Sistemul dreptului şi alte sisteme normative

1. Relaţia sistemului dreptului cu celelalte sisteme de norme sociale
a) Dreptul şi religia
b) Dreptul şi morala
c) Dreptul şi normele de convieţuire socială
d) Dreptul şi politica
e) Dreptul şi normele tehnice
2. Structura internă a sistemului dreptului
a) Caracteristici definitorii ale sistemului dreptului
b) Elementele sale componente
c) Diviziunile generale ale dreptului

Ştiinţa dreptului foloseşte, alături de celelalte metode de studiu, metoda sistemică. Utilizarea cu preponderenţă a metodei şi a concepţiei sistemice asupra dreptului au fost influenţate de curentul de gândire pozitivist. „Un sistem nu este altceva decât dispunerea diferitelor părţi ale unei arte sau ştiinţe într-o ordine în care acestea se susţin reciproc şi în care unele se explică prin altele.” Cele care ajută la explicarea celorlalte se numesc principii, iar sistemul este cu atât mai articulat cu cât numărul de principii este mai mic, chiar numai unul. Concepţia sistemică asupra dreptului ajută la explicarea unităţii, coerenţei şi ierarhizării specifice dreptului, fie că ne referim la fenomenul juridic în ansamblu sau la sistemul dreptului, ca parte a acestui fenomen.
Fenomenul juridic, realitatea juridică, sistemul juridic sunt noţiuni create în scopul de a cuprinde toate elementele cu conotaţie juridică din societate, începând cu conştiinţa juridică (a legiuitorului, a funcţionarului administrativ, a judecătorului sau a cetăţeanului), continuând cu normele juridice şi relaţiile juridice şi terminând cu instituţiile juridice, în sens de sisteme organizaţionale implicate în crearea sau aplicarea dreptului.
Spre deosebire de sistemul juridic, cu pretenţii exhaustive, sistemul dreptului are în vedere doar palierul normativ al societăţii şi îşi propune, pe de o parte, să delimiteze normele juridice de alte norme sociale şi, pe de altă parte, să unifice normele juridice, indiferent de tipul lor (interne sau internaţionale, de drept administrativ sau de dreptul familiei etc.)

A. Sistemul dreptului si alte sisteme normative
Viata sociala se conduce după o multitudine de norme: morale, religioase, juridice, tehnice, politice etc. Asa cum evidentia E. Sperantia, „o normă, o regula, implică întotdeauna o mărginire, o limitare a unei mişcări, a unei activităţi.(…) Există o strânsă legătura între o norma si un drum batut; drumul impune o directie si implica o limitare a cadrului inlauntrul caruia trebuie sa se mentina traseul unui mers.(…) Abaterile peste marginea drumului batut sunt anomalii, sunt proceduri „anormale”care, pe de o parte, pot sa dauneze pe propietarii terenului marginas, iar pe de alta parte, in masura in care sunt mai pronuntate si mai ales repetate, pot sa rataceasca pe drumet.”
Toate aceste reguli formeaza un sistem – al normelor sociale. In cadrul acestuia, normele juridice se detaseaza prin caracterul sanctiunilor pe care le implica, prin posibilitatea de a apela la forta de constringere pentru a asigura realizarea dreptului.
Nu trebuie sa intelegem ca doar normele juridice ar fi dotate cu sanctiuni, ci doar ca sanctiunile juridice difera de sanctiunile proprii morale, religiei, politicii etc. De exemplu, oprobiul public sau mustrarile de constiinta sunt sanctiuni specifice moralei, iar excomunicarea – religiei, la fel cum incalcarii normelor de partid ii poate urma excluderea din acesta.
Dreptul poate ingloba normele tehnice, religioase, morale, ceea ce aduce posibilitatea aplicarii unei constringeri organizate de autoritatea publica pentru asigurarea respectarii lor.
1. Dreptul şi religia
Religia, ca atare, nu este un sistem normativ, dar are o strânsa legătura cu elaborarea normelor juridice. Decalogul, Coranul conţin nu doar precepte religioase, ci si norme juridice. Dreptul hindus se afla sub influenta religie brahmanice, dreptul musulman cuprinde reguli desprinse din Coran.
Este necesar să facem distincţia intre dreptul de esenţa religioasa, cum este cel musulman sau hindus, si dreptul eclesiastic, ce desemnează ordinea juridica interioara a comunităţilor religioase.
Este adevărat că normele religioase, cele morale si cele juridice sunt intr-o strânsa interdependenta. Sunt domenii in care religia si dreptul sau religia, morala si dreptul se suprapun. Este cazul relaţiilor din căsătorie sau a infracţiunilor referitoare la persoana: lovirea, omorul, violul. Totuşi există reguli de drept a căror legătură cu religia ar fi greu de demonstrat. Astfel e cazul dispoziţiilor codului rutier.
Afirmarea principiului laicităţii dreptului, care e tot o normă juridică şi care urmează a fi interpretată ca atare, este astăzi înţeleasă într-un sens pacificator. Laicitatea nu înseamnă negarea libertăţii credinţei sau a religiei, ci recunoaşterea acestei libertăţi, cu consecinţa separării statului de biserică, a spaţiul politic de cel religios. Laicitatea înseamnă neutralitatea autorităţilor, inclusiv în ceea ce priveşte învăţământul, faţă de diversitatea de credinţe religioase şi implică toleranţa religioasă.
Deşi astăzi este indiscutabil ca între drept si religie nu mai exista aproape nici un raport formal , aşa cum argumenta prof. Al. Vallimarescu, , intre cele doua se păstrează o legătura latenta, prin substratul lor comun mistic. Astfel, sustine autorul citat, respectarea dreptului, chiar si a celui laic, se bazeaza nu numai pe raţionament si observaţie, ci si pe sentiment si intuiţie cărora Al. Vallimarescu le da numele de „sentiment mistic”.
2. Dreptul şi morala
Morala (etica) cuprinde ansamblul preceptelor care, in diverse epoci ale vietii unui popor au fost considerate de cea mai mare parte a oamenilor ca norme de conduita obligatorii pe care fiecare trebuie sa le respecte sub sanctiunea de a atrage reprobarea generala. Ele sunt produsul comunităţii sociale neinstitutionalizate.
Intre morala si drept exista numeroase asemanari, dar si deosebiri.
Numeroase reguli de drept sunt împrumutate de la morala, motiv pentru care s-a considerat că dreptul nu e altceva decât morala preluată şi sancţionată de către grupul social. Jus est minima moralia.
Una dintre cele mai des întâlnite opinii este că morala sta la baza dreptului. Numeroase precepte morale susţin incriminarea unor fapte ca infractiuni sau ca delicte civile ( furtul, imbogatirea fara justa cauza).
Pe de altă parte, există zone de reglementare juridică ce nu par a avea vreo legătură cu morala. Spre exemplu, normele juridice considerate tehnice nu pot fi apreciate din punct de vedere moral . Tot in favoarea unei distincţii între drept şi morală pledează şi argumentul că morala, mai exigentă şi mai nuanţată, îl raportează pe individ, în primul rând, la propria conştiinţă, şi, apoi, la grupul social, pe când dreptul are în vedere comportamentul exterior al persoanei, raportat la ceilalţi membri ai comunităţii sau la autoritatea care girează norma juridică.
Un alt argument în favoarea distincţiei dintre drept şi morală are în vedere sancţiunile specifice fiecăreia. Dacă încălcarea moralei se sancţionează mai cu seamă la nivel intern, sancţiunea juridică are originea in exteriorul individului, provenind de la autoritatea publică cu rol constrângător.
Ştiinţa eticii contribuie în mod fundamental la definirea noţiunilor de justiţie, echitate, noţiuni ce sunt indispensabile dreptului. Intr-o accepţiune derivată din şcoala dreptului natural, însă străină curentului pozitivist, justiţia reprezintă, alături de ordine şi securitate, fundamentul dreptului. In această accepţiune dreptul are rolul de mediator între indivizi, intre guvernanţi şi guvernaţi.
Dintr-o altă perspectivă, cercetând raportul dintre morală şi drept, s-a susţinut şi ideea moralităţii sistemului de drept, a legitimităţii normelor juridice. Astfel, a fost formulată opinia că moralitatea unui sistem de drept si, deci, însăşi existenta acestuia, devin discutabile in următoarele cazuri: lipsa oricărei proceduri de luare a deciziilor, nepublicarea sau necomunicarea normei destinatarului obligat sa o respecte, abuzul de legislaţie retroactiva, lipsa preocupării de a face normele înţelese, adoptarea unor norme care cer o conduita ce depăşeşte puterile părţii afectate, neconcordanţa dintre norme, astfel cum sunt enunţate si aplicarea lor.
3. Dreptul şi normele de convieţuire socială
Normele de convietuire sociala si obiceiurile sunt o categorie de norme apropiate de cele morale. Ele sunt destinate sa asigure relatii civilizate in viata cotidiana. Deseori leguitorul face trimitere la acestea, fara a le preciza continutul. Spre exemplu in Constitutie, art 26, în Legea 31/1954 privitoare la persoanele fizice, în Codul Penal, art. 321 se face referire la „ regulile de convietuire sociala”, la „bunele moravuri”.
Spre deosebire de normele morale, care raportează comportamentul individului la principii precum bine/rău, just/injust, normele de convieţuire socială raportează acelaşi comportament la noţiuni precum frumos/urât, civilizat/necivilizat etc.
In plus, „bunele moravuri” par mai uşor modificabile, mai puţin consolidate decât normele etice. Astfel, un comportament considerat scandalos intr-o anumită epocă poate fi permis peste o perioadă sau, chiar în aceeaşi perioadă, însă în alt grup social.
Ataşamentul dreptului faţa de „bunele moravuri” îşi găseşte explicaţia în importanţa pe care dreptul o acordă ordinii şi securităţii sociale şi nu în exclusivitate justiţiei.
4. Dreptul şi normele tehnice
Normele tehnice sunt normele ce conditioneaza realizarea unei meserii sau activitati in scopul atingerii unui anume rezultat. De exemplu, daca se doreste construrea unui pod, trebuie respectate anumite normele privind materialele utilizate şi procedeul de lucru. Scopul propus nu poate fi atins fara respectarea normelor tehnice. Acestea pot căpăta caracter juridic, prin includerea lor in acte normative, ceea ce implica posibilitatea aplicarii lor inclusiv prin forta de constringere a statului (ex. normele de siguranta circulatiei, normele securitatii muncii). Astfel, normele tehnice vor condiţiona nu doar atingerea scopului propus, ci şi legalitatea raporturilor interumane ce au ca obiect acel serviciu, acea prestaţie.
Asemenea norme abunda in reglementarile de drept comercial sau administrativ.
5. Dreptul şi politica
Politica poate fi înţeleasă mai ales ca expresia şi acţiunea Puterii, în special a celei a autorităţii etatice . Politica este activitatea socială care îşi propune să asigure prin forţa, în general subordonată dreptului, securitatea externă şi consensul intern al unei unităţi politice date, garantând ordinea în contextul luptelor care se nasc din diversitate, divergenţa de opinii şi de interese .
Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijează grupul social, reprezintă voinţa poporului exprimată de către organul reprezentativ al acestuia – Parlamentul. La rândul lui, Parlamentul este constituit din reprezentanţii diferitelor partide politice care au intrunit votul cetăţenilor. Ca urmare, conţinutul normelor elaborate de Parlament (dar si de Guvern sau de organele administraţiei publice) va reflecta si conceptia partidelor politice parlamentare.
Pe de alta parte, „jocul” partidelor politice este ordonat si limitat prin normele juridice deja adoptate. In consecinţă, legătura dintre drept si politica este biunivocă, în sensul că dreptul şi politica se influentează, se condiţionează reciproc.
Având în vedere această realitate a democraţiei, în doctrină s-a exprimat atât opinia că politica este subordonată dreptului, cât şi aceea că dreptul reprezintă unul dintre instrumentele politicii. Istoria instituţiilor juridice este, probabil una a coabitării dificile a acestor două tendinţe, fără a se punea însă nega existenţa unor interdependenţe între cele două.

B. Sistemul dreptului
1. Definiţie
Normele juridice se completeaza si se echilibreaza reciproc. Ele nu sunt independente unele de altele, ci interdependente, formând un sistem – sistemul dreptului.
In opina profesorului francez Fr. Terre , definirea sistemului dreptului e dificilă pentru că dreptul reprezintă acea mediere între corect şi înţelept care, în orice societate umană, îşi propune să creeze modele care să compună un sistem de reguli şi soluţii, sistem mereu redefinit.
Pentru necesităţile acestui studiu preliminar, vă propunem să considerăm sistemul dreptului ca totalitatea normelor juridice în vigoare, structurate şi organizate sistemic pe baza anumitor criterii şi principii.
Mereu s-a pus problema corectitudinii si legitimităţii legii, in sens larg. De aceea, au fost sugerate mai multe criterii de verificare a respectării de către lege a acestor imperative cu consecinţa obligativităţii respectării sau nu a elgii însăşi. O asemenea condiţie de validitate a legii este surprinsă de dictonul latin lex iniusta non este lex. ( pentru o parere contrară, cum că şi normele injuste constituie drept şi trebuie, în consecinţă, respectate, a se vedea autorii pozitivişiti, Kelsen, Carre de Malberg, M Waline) Astăzi, instanţa de la Strasbourg aplică, în jurisprudenţa sa o asemenea condiţie de validitate conform căruia „legea trebuie să apere împotriva arbitrariului. In consecinţă, o lege care nu conţine instrumente de procedură sau alte dispoziţii care să apere împotriva arbitrariului autorităţii chemate să o aplice, nu este lege 2. Elementele componente ale sistemului dreptului
In cadrul sistemului dreptului, normele juridice se ordoneaza, se ierarhizaza, se grupeaza dupa diferite criterii in subsisteme ale sistemului dreptului cum sunt institutiile juridice si ramurile dreptului.
a).Institutia juridica reprezinta un corp de norme juridice referitoare la un raport social fundamental, un intreg sistematic, permanant si durabil de norme juridice ordonante in juril unei idei directoare centrale si care urmaresc un scop comun, ca, de exemplu, organizarea proprietatii, familiei, statului, contractele, succesiunile, statutul persoanei.
Notiunea de institutie este utilizata in drept, in doua acceptiuni:
1. organism cu personalitate juridica: Parlament, Tribunal, spital, universitate sau
2. ansamblu, complex de norme juridice.
In cursul de fata, utilizam notiunea in cel de al doilea sens.
Institutiile juridice se pot subimparti. De exemplu, institutia familiei se subdivide in filiatia fireasca, infiere, casatorie, autoritate parinteasca.
b). Ramura de drept este un ansamblu distinct de norme juridice legate organic intre ele care reglementeaza relatii sociale care au acelasi specific, cu ajutorul aceleiasi metode de reglementare si pe baza acelorasi principii.
Ramurile dreptului constituie subsisteme ale sistemului dreptului. Ele regrupeaza mai multe institutii juridice.
Intre ramurile dreptului exista interactiuni, legaturi functioale sau relatii de subordonare care se manifesta in procesul aplicarii dreptului. De exemplu, normele de drept penal nu se pot aplica decit prin intermediul celor de procedura penala. De aceea, prof. M. Djuvara afirma ca ramurile dreptului atirna juridiceste unele de altele.
Procesul formarii ramurilor de drept si a institutiilor juridice este continuu, sistemul dreptului fiind un complex dianmic. Astfel, din ramura dreptului civil s-a desprins dreptul familiei, din cea a dreptului administrativ s-a desprins dreptul financiar, iar dreptul mediului s-a format din norme desprinse din dreptul administrativ si dreptul civil. Astfel, ramurile noi, desprinse din cele vechi, si-au capatat o anumita autonomie. Cu toate acestea, in cazul lipsei unei norme care sa reglementeze un raport juridic nascut in sfera de aplicare a ramurii noi se apeleaza la reglementarile din ramura-mama, care astfel devine dreptul comun pentru noua ramura. Diviziunea normelor in norme generale, de drept comun si norme speciale, de exceptie, prezinta o utilitate practica deosebita, cele doua categorii interpretindu-se diferit, asa cum vom vedea in cursurile urmatoare.
3. Diviziunile generale ale dreptului
Clasificările, distincţiile din interiorul sistemul dreptului se datorează complexităţii crescânde a sistemului şi a relaţiilor sociale . Această complexitate se manifestă prin existenţa unei ierarhii a normelor: Constituţie, tratate internaţionale, legi organice, legi ordinare, ordonanţe, hotărâri etc. si a unui pluralism de ordini juridice: interne, internaţionale, comunitare.
Cele mai generale diviziuni ale sistemului de drept sunt: aceea a dreptului intern, respectiv internaţional şi aceea a dreptului public şi privat.
3.i Diviziunea sistemului de drept in drept intern şi drept internaţional
Dreptul intern (naţional): dreptul în vigoare pe teritoriul unui stat. Are surse, organe, sancţiuni proprii acelui stat şi reglementează relaţiile sociale care se produc pe teritoriul acestui stat, fără ca vreun element relevant a unui alt stat sa intervină în aceasta relaţie.
Spre deosebire de dreptul intern, care se aplica pe teritoriul unui stat si numai relaţiilor interne, dreptul internaţional cuprinde normele juridice ce se aplica relaţiilor dintre state sau dintre cetăţenii diferitelor state.
Dreptul internaţional public reglementează, într-o analiza clasică, raporturile dintre state. Majoritatea cercetătorilor în domeniu sunt de acord că exista o ordine juridica internaţionala, chiar dacă, în privinţa relaţiilor dintre aceasta şi ordinea juridică de drept intern există opinii diferite.
Dreptul internaţional public are surse supranaţionale: convenţii, tratate internaţionale, cutume internaţionale, principiile generale ale dreptului recunoscute de către naţiunile civilizate. de asemenea, exista şi instituţii de drept internaţional public: Organizaţia Naţiunilor Unite, Curtea Internaţională de Justiţie, Consiliul de securitate etc., toate aceste elemente argumentând teza existenţei unei ordini de drept internaţional, diferită de ordinea de drept internă.
Dr internat privat reglementează raporturile intre particulari, când intervine un element de extraneitate. Sunt raporturi de drept internaţional privat raporturile ce se nasc intre două persoane cetăţeni ai unor state diferite, in vederea şi în urma căsătoriei. Tot raporturi ce cad sub incidenţa normelor de drept internaţional privat sunt şi cele dintre vânzători şi cumpărător, în cazul în care obiectul vânzării l-ar reprezenta un imobil situat pe teritoriul altui stat decât cel al cetăţeniei ambilor parteneri. Aceste raporturi suscita problema conflictului de legi, adică a determinării dreptului naţional aplicabil unei situaţii juridice internaţionale interesând particularii. Dreptul internaţional privat conţine şi reglementări privind condiţia străinilor, a şti de ce drepturi se bucura străinii intr-un stat care nu este al lor (spre exemplu în privinţa accesului la proprietatea funciara, la anumite profesii, dreptului la prestaţii sociale etc.) Cunoaşterea dreptului internaţional privat poartă, de asemenea, si asupra cetăţeniei.
3.ii Diviziunea sistemului de drept in drept public şi drept privat
După concepţia clasică, dreptul intern se divizează în doua ramuri: drept public si drept privat. Romanii deja considerau că instituţiile juridice ţin de două mari categorii net diferenţiate, având în vedere orientarea lor spre interesele publice sau private . Dintre toate ramificaţiile dreptului, aceasta este cea mai veche şi cea mai importanta. Ea corespunde, de o manieră foarte generală, distincţiei pe care o făcea Montesquieu când definea dreptul public, numit de el drept politic, si dreptul privat, pentru el, drept civil.
Ceea ce se remarca de la început este existenţa unor ansambluri de reguli bazate pe o idee simplă: nu se reglementează de aceeaşi manieră relaţiile dintre particulari si stat, administraţie sau colectivităţile publice si relaţiile private dintre particulari.
Dreptul public cuprinde ansamblul regulilor care, intr-un stat dat, guvernează organizarea acelui stat si a colectivităţilor publice si raporturile acestor autorităţi cu particularii.
Dreptul public se subdivide in mai multe ramuri: drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept de procedura penala. Cum sub anumite aspecte, dreptul penal are legături cu dreptul privat, dreptul penal poate fi considerat ca sancţiunea ultimă a dreptului privat. Totuşi, dreptul penal rămâne o ramura de drept public.
Dreptul privat este ansamblul de reguli care guvernează raporturile particularilor intre ei sau cu colectivităţile private precum societăţile comerciale sau asociaţiile non-profit. Dreptul civil este ramura centrala a dreptului privat reprezentând, în perioada romană, dreptul cetăţenilor, de civis (în lat.)
Dreptul civil reglementează raporturile private, insa numai in măsura in care nu sunt reglementate de norme speciale dintr-o ramură „nouă”. Deseori, dreptul civil a rămas dreptul privat comun, aplicabil tuturor, cu excepţia cazurilor in care anumite raporturi sunt guvernate de dispoziţii particulare.
Sunt ramuri de dr. privat, cele apărute ulterior şi desprinse din dreptul civil, precum dreptul comercial , dreptul familiei, dreptul muncii etc.
Apariţia unui număr semnificativ de ramuri noi de drept privat, mai ales, ramuri care îşi afirmă relativa autonomie faţă de dreptul civil, atesta faptul ca, in epoca noastră, sunt puse in cauză categoriile tradiţionale. La rândul lor, unele din aceste ramuri, noi – prin comparaţie cu dreptul civil, au fost uneori considerate depăşite, argumentându-se necesitatea înlocuirii sau divizării lor. Astfel, dreptul comercial e ameninţat de o dublă manieră: suntem incitaţi sa-l absorbim într-un ansamblu mai vast, al dreptului afacerilor sau să-l divizăm în noi ramuri de drept. Unele grupuri de reguli de drept comercial au atins o coerenţa proprie, motiv pentru care le studiem distinct: dreptul maritim, al transporturilor terestre si aeriene, al asigurărilor, al proprietăţii intelectuale.
Un alt exemplu, dreptul financiar, sub influenţa pieţelor financiare internaţionale, este ameninţat si el deoarece fenomenul de mondializare repune in cauza eficacitatea si chiar existenta cadrului si tehnicii juridice naţionale.
Distincţia intre dreptul public si cel privat s-a făcut, aşa cum am arătat, încă din antichitate, in funcţie de interesul satisfăcut. Se afirma ca aparţine dreptului public orice norma care satisface un interes, o nevoie a statului, iar dreptului privat, normele ce privesc interesele particularilor.
In finalul dezbaterii privind diviziunea public/privat, sa avem în vedere şi faptul că hotarele dintre dreptul public si cel privat nu sunt fixe, ci se modifica in funcţie de atitudinea autorităţii fata de relaţiile sociale respective. Spre exemplu, în concepţia liberala – rolul statului e limitat la statul jandarm , pe când in concepţia socialista, apare statul providenţa , ceea ce determină plasarea unor ramuri de drept din zona dreptului privat in cea a dreptului public.
Pe de altă parte, plasarea disciplinelor in sfera dreptului public sau a celui privat nu e totdeauna simplă. Unele discipline cuprind atât norme de drept public, cât şi norme de drept privat. Este cazul disciplinelor mixte: dreptul procesual civil sau dreptul internaţional privat. In procedura civila, dispoziţiile care se refera la organizarea si funcţionarea instanţelor sunt de drept public, iar cele care se referă la acţiunea in justiţie si interesează partea, sunt de drept privat. Dreptul internaţional privat cuprinde dispoziţii referitoare la cetăţenie si la condiţia străinilor, care ţin de dreptul public, pe când cele care reglementează dispoziţia asupra căreia poarta conflictul – sunt de drept privat.

Capitolul IV – Izvoarele dreptului

Secţiunea 1 – Teoria generală a izvoarelor de drept
Secţiunea 2 – Izvoarele dreptului românesc actual

Secţiunea 1 – Teoria generală a izvoarelor de drept

I. Definiţie. Clasificare
Norma juridică reprezintă voinţa de stat, fie că aceasta este edictată chiar de organele competente ale statului, fie că, fiind creaţia altui subiect, este doar recunoscută, sancţionată de stat. În ambele cazuri, norma juridică se deosebeşte de alte reguli de conduită socială şi prin aceea că ea poate fi impusă, la nevoie, de către organele de stat. Ţinând cont de aceste elemente ce constituie diferenţa specifică, precum si de faptul ca norma juridică este o regulă socială – acesta fiind genul proxim – putem defini norma juridică drept o regula socială (generală si impersonală) care exprimă o voinţă de stat şi care poate fi realizată, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat.
Sursa dreptului, fie că e vorba de drept pozitiv, sau de drept subiectiv, îl constituie norma juridică. Sursa normei juridice este însă variată. De aceea, şi sensurile noţiunii de « izvor de drept » sunt variate. Putem antama aceasta chestiune atât la un nivel general, cât şi la modul concret.
Distincţia cea mai des întâlnită este aceea între izvoarele de drept formale şi cele materiale.
Izvoarele formale ale dreptului sunt formele de exprimare a normelor juridice, pe când izvoarele materiale, sau fundamentul dreptului se referă la sursele de configurare a dreptului, la factorii care determină însuşi fenomenul juridic. Astfel, un izvor principal al dreptului, în sens material, îl constituie, fără îndoială, politica partidului majoritar; şi conştiinţa juridică reprezintă un alt izvor de drept, în sens material.
Problema izvoarelor dreptului în sens material nu constituie preocuparea «teoriei generale a dreptului », ci a «filosofiei juridice». Ea a constituit subiectul cercetărilor unor doctrinari precum G. Ripert, în lucrarea Forţele creatoare ale dreptului, ale lui Fr. Geny, în Ştiinţă şi tehnică în dreptul privat pozitiv. Acesta din urmă porneşte în lucrarea sa de la ideile dezvoltate de Laband care vorbeşte despre constantele dreptului, despre «dat» în drept. Aceeaşi idee este dezvoltată la noi în ţară de Anita Naschitz în volumul Teorie şi tehnică în procesul de elaborare a dreptului . Toate aceste contribuţii încearcă să dezvăluie, pe de o parte, ceea ce se impune celui ce creează dreptul şi să evidenţieze ceea ce nici legislatorul nu poate ocoli, iar pe de altă parte, aspectele asupra cărora legiuitorul poate efectiv să intervină. Se consideră că reprezintă « dat » în drept condiţiile reale (ale vieţii materiale), condiţiile istorice, condiţiile raţionale şi cele ideale, care ţin de conştiinţa individuală şi colectivă. Restul poate fi « construit » în drept.
O altă distincţie se face între izvoarele de drept directe (imediate) şi cele indirecte (mediate), care pot fi aplicate doar prin intermediul primelor. Apoi izvoarele de drept pot fi, în funcţie de forma în care apar, scrise sau nescrise, iar în funcţie de sursa lor şi de forţa lor juridică – oficiale, atunci când provin de la un organ de stat, sau neoficiale, în celelalte cazuri, dar şi interne, când provin dintr-o sursă naţională, sau externe, când sunt creaţie internaţională.
Se mai vorbeşte, în funcţie de alte criterii, despre izvoare sociologice, istorice, juridice sau materiale.
Disciplina pe care o studiem împreună se preocupă de izvoarele dreptului în sens formal, adică de modul de exprimare a dreptului, de modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului . Acestea pot fi scrise, cum sunt legile, deciziile judecătoreşti, convenţiile internaţionale etc., sau nescrise, aşa cum sunt cutumele. De asemenea, ele pot fi izvoare directe (imediate), sau indirecte (mediate), acestea din urmă devenind izvoare ale dreptului prin intermediul celor directe. Cutuma sau echitatea sunt exemple de asemenea izvoare mediate în dreptul pozitiv românesc actual. De asemenea, izvoarele dreptului pot fi interne sau externe, după cum sunt adoptate în interiorul statului, sau sunt rezultatul colaborării internaţionale, aşa cum este cazul tratatelor internaţionale. Indiferent de faptul că sunt creaţia statului, în totalitate, sau sunt rodul negocierilor cu alte state, în ambele cazuri vorbim despre norme juridice, pentru că ambele reprezintă voinţa de stat .

II. Teoria generală a izvoarelor de drept
Întrebarea care se pune este «unde găseşti norma care guvernează relaţia sau situaţia dată ?».
Problema izvoarelor de drept în sens formal, tehnic-juridic, adică a formei de exprimare a normei juridice, poate fi abordată atât la un nivel general, cât şi la un nivel concret.
La nivel general, încercăm să răspundem la întrebarea «unde îşi au locul normele ce pot fi aplicate, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat ?»
O analiza diacronică precum şi sincronică a izvoarelor de drept ne conduce la ideea că obiceiul juridic, actul normativ juridic, practica judecătorească, doctrina, contractul, actele normative non-juridice, echitatea şi analogia au constituit, în diferite epoci istorice şi state izvoare de drept.
a). Cutuma sau obiceiul juridic constituie cel mai vechi izvor de drept şi este o sursă nescrisă a dreptului constând într-un uz ce e respectat o perioadă mai îndelungată, fiind considerat obligatoriu.
Cutuma poate fi sancţionată, recunoscută de către stat printr-o dublă modalitate: fie să fie aplicată direct de către instanţe, situaţie în care cutuma apare ca izvor direct, aşa cum este cazul ţărilor cu sistem juridic anglo-saxon, fie să se facă referire la cutumă într-un act normativ scris, cum este cazul art. 600 şi urm. din Codul Civil, situaţie în care vorbim despre cutumă ca izvor mediat de drept. Deşi cutuma este, prin excelenţă, un izvor nescris, culegerile de cutume au căpătat forma scrisă, cum au fost Oglinda Saxonă din 1230, Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt, din 1270, Pravila Rusă din sec. IX-XIII.
Ca şi apariţia unei cutume, încetarea aplicării ei are loc tot în urma unui proces lent, prin non-uzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în limbajul juridic poartă numele de cădere în desuetudine .
b). Actul normativ juridic
Actul normativ poate fi politic, moral, juridic (atunci când cuprinde norme juridice) etc. Actele normative juridice reprezintă o manifestare unilaterală de voinţă a unui organ competent de stat ce cuprinde reguli de conduita care produc efecte erga omnes şi care pot fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Acestea reprezintă cel mai important izvor de drept. Actele normative de altă natură decât juridică pot fi izvoare de drept doar mediat.
Actele juridice sunt manifestări de voinţă ce produc efecte juridice. Ele pot fi normative sau nenormative, adică individuale. Dacă actele juridice individuale, fie că sunt creaţia particularilor, sau a organelor de stat, produc efecte doar faţă de un număr limitat de persoane determinate, actele juridice normative constituie o manifestare de voinţă etatică ce conţine reguli de conduită, adică dispoziţii generale şi impersonale. Actul normativ juridic constituie cel mai important izvor de drept.
Asemenea acte au existat din cele mai vechi timpuri, în Sumer (Lipit-Istar, Ur-Nammu), Mesopotamia (Codul Hammurabi – sec. XVIII î.H.), India (Legea lui Manu – sec. III î.H.), China (Legea Mu), Grecia Antică (Legile lui Solon – sec VII î.H.), Imperiul Roman (Legea celor XII Table – sec. V î.H.) etc. Ele erau, în cea mai mare parte, o culegere de cutume cu tentă religioasă. În Evul Mediu, importanţa legii creşte în detrimentul cutumelor, procesul intensificându-se odată cu centralizarea statelor. Sunt cunoscute astfel, Codul penal Carolina în Germania (1592), Codul maritim (1673) şi Codul comercial (1681) în Franţa, Pravilniceasca condică (1780) şi Codul Caragea (1818), la noi.
Epoca de glorie a actului normativ juridic a început în secolul al XIX-lea, cu Codurile lui Napoleon. Astăzi, chiar şi în sistemul de common-law (anglo-saxon) cel mai important izvor de drept este actul normativ scris.
c). Practica judecătorească (precedentul judiciar sau jurisprudenţa)
La început, judecătorii nu aveau la îndemână legi scrise. Judecătorul era şi creatorul regulii de drept. Astfel, hotărârea dată de judecător, într-un domeniu, devine obligatorie în soluţionarea unei cauze similare viitoare, adică devine izvor de drept.
În dreptul roman, jurisprudenţa a căpat o mare importanţă prin intermediul aşa-numitului drept pretorian. Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi cu ocazia soluţionării unor cauze concrete, prin care se corecta, adapta sau completa vechiul drept civil roman au devenit obligatorii, la început, pentru magistratul care le-a emis, apoi, pentru toţi magistraţii .
În unele sisteme de drept, precum cel de common-law, jurisprudenţa este izvor direct de drept, iar in altele, precum cel romano-german, nu. Adagiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege a devenit, la început în ramura penală, principiu de drept. Totuşi, şi în ţările cu sistem bazat pe actul normativ, ca unic izvor de drept, jurisprudenţa constituie, în mod excepţional, izvor de drept mediat. Astfel, în ţara noastră, jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg sau deciziile instanţei supreme în soluţionarea recursului în interesul legii sunt considerate, în unele opinii, creatoare de drept.
d). Doctrina nu este astăzi, izvor de drept. In secolul al III-lea, la Roma, scrierile celor mai mari jurisconsulţi, precum Paul, Papinian, Ulpian şi Gaius constituiau izvor de drept. Rezumate ale acestor scrieri au fost preluate în Codul lui Iustinian, Corpus Iuris Civilis, şi au constituit izvor de drept până în secolul al IX-lea. De asemenea, ştiinţa dreptului influenţează, fără îndoială, atât pe legiuitor, cât şi pe interpret, pe judecător. De exemplu, ideile lui Vespasian Pella au stat la baza creării Curţii Penale Internaţionale.
Ţinând cont de puterea ei de influenţă şi de faptul că şi astăzi, «doctrina celor mai reputaţi jurişti» este enumerată ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept internaţional public cf. art. 38 al.1 lit. d din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, am putea considera doctrina un izvor mediat de drept.
e). Contractul este izvor de drept, mai ales în plan internaţional, tratatele internaţionale nefiind altceva decât acorduri de voinţă între state. Magna Charta Libertatum a fost încheiată ca un gen de contract între Ioan fără de Ţară şi baronii, cavalerii şi orăşenii răsculaţi în 1215. Ea este astăzi act constituţional pentru Marea Britanie.
Contractele sunt, de regulă, acte individuale juridice, sunt efecte ale dreptului, şi nu creatoare de drept. In mod excepţional, contractul poate avea şi caracter normativ. Astăzi, sunt acte normative unele contracte, mai ales în plan internaţional, când ”contractele” sunt încheiate între state. De asemenea, pot fi considerate izvoare de drept Contractele colective de muncă, mai cu seama contractul colectiv de muncă unic pe economie şi contractele colective la nivel de ramură. Ele sunt acorduri de voinţă între Guvern, Patronat şi Sindicate şi se publică în Monitorul Oficial.
f). Actele normative nonjuridice
In Evul Mediu, actele normative nonjuridice formau un corp comun cu cele juridice. De principiu, ele nu sunt izvoare de drept. In mod excepţional, în anumite epoci, ele au fost izvoare de drept. Astfel, dreptul canonic instituit de biserica catolică avea o largă răspândire în Europa, în perioada feudală . Unele acte, provenind de la sindicate, instituie norme obligatorii. Astfel, în epoca socialistă, sindicatele aveau un drept redus de reglementare. Spre exemplu, Codul eticii şi echităţii socialiste a constituit izvor de drept. Exemplul: dreptul canonic bazat pe norme interne ale bisericii.
g). Echitatea nu este, la noi, izvor de drept, decât în mod indirect, mediat; astfel, chiar Constituţia face apel la principiile echităţii şi justitiei, ca şi criteriu de apreciere a normelor privind taxele şi impozitele, spre exemplu. De asemenea, Statutul Curtii Internaţionale de justitie enumeră, la art.38, echitatea printre principiile de de interpretare a tratatelor şi de soluţionare a litigiilor internaţionale.
h). Analogia este considerată fie un izvor de drept mediat, fie o metodă de interpretare. Ea se bazează pe faptul că judecătorul nu are dreptul să refuze judecarea litigiilor pe motiv că legea e întunecoasă sau neclară, în caz contrar, facându-se vinovat de denegare de dreptate, conform Codului Civil român. Analogia nu este permisă în dreptul penal.

Secţiunea 2 – Izvoarele dreptului românesc actual

Sistemul de drept românesc este un sistem romano-german, în care principalul izvor de drept este actul normativ scris.
In ierarhia izvoarelor de drept din ţara noastră, Constituţia ocupă poziţia de frunte, toate celelalte izvoare fiind subordonate acesteia.
Astăzi, în Romania, se aplică şi norme adoptate anterior Constituţiei, dar care nu contrazic prevederile acesteia. Este vorba despre unele Decrete ale Consiliului de Stat; cu toate acestea, cele mai multe dintre actele normative în vigoare sunt adoptate după 8 decembrie 1991.
Problema ierarhiei izvoarelor de drept este strâns legată de cea a forţei juridice a acestora. În funcţie de acest criteriu, al forţei juridice, izvoarele de drept se ordonează începînd de la cel care se aplică prioritar faţă de orice alt izvor de drept şi până la cel care, pentru a produce efecte juridice, trebiue să fie în acord cu toate celelalte.
În Romania, principalul izvor de drept este legea. Însă termenul de „lege” poate fi înţeles în două sensuri. În sens larg, lege este sinonim cu act normativ (sau, mai rar, cu regula de drept). În acest sens este utilizată noţiunea de „lege” în art. 15 al 2 din Constituţie, spre exemplu, sau în unele din prevederile Legii 24/2000 privind tehnica legislativă. În sens restrâns, tehnic-juridic, legea este actul normativ provenit de la Parlament, adoptat după o procedură prestabilită şi care se bucură de supremaţie faţă de toate celelalte izvoare de drept, aşa cum foloseşte Constituţia termenul în art.73. Pentru definiţia legii în acest sens, restrîns, criteriul procedurii de adoptare este la fel de important ca şi cel al organului de la care provine. Astfel, prof. Tudor Drăganu consideră că, în cazul nerespectării procedurii de adoptare, legea este inexistentă. În ce priveşte cel de al doilea criteriu, al organului adoptator, subliniem că, în Romania, ca în majoritatea statelor, Parlamentul are drept de reglementare primară, noţiune ce exprimă competenţa Parlamentului de a adopta legi în orice domeniu, fără restricţii .
Conform art. 73 din Constituţie, legile sunt constituţionale, organice şi ordinare.
a). Noţiunea de „legi constituţionale” se referă, într-o accepţie largă, atât la Constituţie, cât şi la legile de revizuire a acesteia. Referitor la actele cu valoare fundamentală pentru un sistem de drept naţional se mai utilizează şi noţiunea de „Bloc constituţional”, semnificând o „Constituţie” formată din mai multe acte. Aşa este cazul constituţiei franceze, formată din Constituţia din 1958, Declaraţia franceză a Drepturilor omului şi cetăţeanului şi Preambulului Constituţiei din 1946. In sistemul constituţional austriac, „blocul constituţional este format din tratate internaţionale, legea de organizare a Curţii Constituţionale etc.
Cum putem detaşa constituţia de celelalte legi? Pentru aceasta, putem utiliza mai multe criterii.
După un criteriu material, vizând obiectul de reglementare, remarcăm că, spre deosebire de legile obişnuite, care reglementează fiecare, un anumit segment al vieţii sociale, Constituţia conţine norme care dirijează societatea în întregul său, reguli referitoare atât la principalele autorităţi ale statului cât şi la drepturile omului şi cetăţeanului. Constituţia poate fi considerată „legea legilor”.
După un criteriu formal, referindu-ne la procedura de adoptare a constituţiei, remarcăm ca ea este guvernată de principii aparte, faţă de procedura legislativa obişnuită. Există reguli speciale de adoptare şi de intrare în vigoare a constituţiei, iar referitor la revizuirea acesteia, procedura este destul de dificilă, vizând transformarea constituţiei într-o lege perenă, pe cât posibil. Constituţia este adoptată de o adunare specială, denumită Adunare Constituantă, Convenţie etc., e votată cu o majoritate calificată, cu vot deschis, în solemnitate, e supusă referendumului, atât constituţia în sine, cât şi legile de revizuire a constituţiei etc. Constituţia prevede chiar în textul ei dacă şi cum poate fi modificată. Spre exemplu, Constituţia SUA este considerată din acest punct de vedere, o constituţie rigidă, iar cea a României, una semirigidă. Deşi în majoritatea statelor Constituţia e detaşată de celelalte legi prin procedura de adoptare, există state în care o asemenea departajare nu există. Este cazul Marii Britanii, a Elveţiei, unde constituţia se revizuieşte după procedura legislativă ordinară.
In ce priveşte forţa juridică, Constituţia e superioară tuturor celorlalte izvoare de drept. Poziţia superioară a Constituţiei îşi găseşte legitimarea în teoria contractului social.
Pentru supravegherea respectării Constituţiei chiar de către legislatorul ordinar, s-a creat, în timp, un control de constituţionalitate realizat fie de instanţele judecătoreşti ordinare, fie de instanţe special create.
b). Legea organică este, în sistemul de drept românesc, o lege infraconstituţională şi supralegală, în sensul că urmează pe scara ierarhiei normelor juridice imediat după constituţie şi deasupra legilor ordinare. Pentru definirea ei există un criteriu material, în sensul că legile organice se adoptă în domeniile expres şi limitativ prevăzute în Constituţie, precum şi un criteriu formal, de procedură. Legile organice se adoptă cu majoritatea absolută (jumătate plus unu din numărul membrilor fiecărei Camere), nu se pot adopta legi organice în perioada prelungirii mandatelor adunărilor şi nici nu poate fi abilitat Guvernul să emită ordonanţe în domeniile rezervate legilor organice .
c). Legile ordinare sunt actele normative elaborate de Parlament după o procedură prestabilită, în domenii care, prin importanţa lor, justifică adoptarea de legi. Ele sunt superioare, ca forţă juridică, celorlalte izvoare de drept. Observăm că, dacă pentru definirea legilor constituţionale sau organice am putut utiliza un criteriu material, pentru definirea celor ordinare, ne rămâne doar criteriul formal; aceasta, deoarece Parlamentul, având drept de reglementare primară, poate adopta legi în orice domenii apreciază că este necesar. Procedura legislativă este comună atât legilor organice cât şi celor ordinare, cu singura diferenţă că, pentru votarea finală a legilor ordinare este de ajuns o majoritate simplă (jumătate plus unu din numărul de membri prezenţi în fiecare cameră, ce respectarea cvorumului legal). Deoarece procedura legislativă face obiectul de studiu, în profunzime, a materiei Dreptului Constituţional , nu vom sublinia decât faptul că iniţiativa în vederea adoptării de legi vine, de cele mai multe ori, de la Guvern, dar ea poate veni şi de la parlamentari sau cetăţeni. Proiectul, odată transmis secretariatului Camerei, este discutat în comisia de specialitate, apoi dezbătut în plen, supus votului şi transmis spre promulgare la Preşedintele României. Legea intră în vigoare după 3 zile calendaristice de la publicarea ei în Monitorul Oficial .
d). Tratatele internaţionale ocupă un loc mai deosebit în ierarhia izvoarelor de drept din România. Poziţia lor în această ierarhie se desprinde din interpretarea sistematică a prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie, a celor din legea specială, 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, precum şi din Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă (art.6, 20, 68). Putem remarca astfel că unele tratate se ratifică prin lege organică, altele prin lege ordinară, iar altele prin hotărâre de guvern sau instrucţiune a miniştrilor, tratatele având, în dreptul intern român, forţa juridică a actului de ratificare, dacă nu este vorba despre un tratat privind drepturile omului . Tratatele sunt rodul colaborării dintre state, şi nu a muncii parlamentului, prin aceasta deosebindu-se de proiectele de legi. Dacă, în privinţa proiectelor le legi, Parlamentul este suveran, putându-le modifica în orice dispoziţie, atunci când ratifică un tratat, marja de manevră a Parlamentului este redusă la posibilitatea formulării de rezerve.
Pentru această categorie de tratate există o prevedere specială, art.20 din Constituţie, care specifică poziţia lor în ierarhia dreptului intern, în sensul că ele au prioritate faţă de legile interne, chiar Constituţia urmând a fi interpretată în lumina acestor tratate , ele constituind un criteriu de apreciere a Constituţiei.
Problema concordanţei dintre tratate şi legislaţia internă, în special cu Constituţia, în alte domenii decât drepturile omului, se pune anterior ratificării lor. Dacă este cazul, întâi se revizuieşte Constituţia, cu acordul electoratului şi apoi se ratifică tratatul, salvându-se astfel principiul supremaţiei Constituţiei faţă de orice alt izvor de drept.
Deşi „Parlamentul este (…) unica autoritate legiuitoare” ( art.61 din Constituţie), unele izvoare de drept sunt rodul muncii autorităţilor administrative, în frunte cu Guvernul. Subliniem însă că aceste izvoare de drept sunt inferioare, ca forţă juridică, legilor.
Conform art. 108 şi 115 din Constituţie, şi Guvernul adoptă acte normative: hotărâri şi ordonanţe, între cele două tipuri de acte existând deosebiri fundamentale, care se vor releva din cele ce urmează.
e). Ordonanţele au o poziţie aparte între actele cu valoare normativă din ţara noastră. Din interpretarea dispoziţiilor art. 61 , 108 şi 115 din Constituţie reiese că, dacă din punct de vedere formal, organic sunt acte de natură administrativă, din punct de vedere material, sunt de natură legislativă, altfel spus, deşi sunt adoptate de o autoritate administrativă – Guvernul, din punct de vedere al domeniului de reglementare şi al forţei juridice, sunt comparabile cu legea. Ordonanţele sunt rodul delegării legislative: Parlamentul, unica autoritate legiuitoare, „mandatează”, „deleagă” Guvernului competenţa de a adopta acte cu valoare de lege, efectul acestei delegări fiind ordonanţele. Evident că în această ecuaţie Parlamentul rămâne pe o poziţie superioară, putând oricând verifica şi limita competenţa atribuită, delegarea rămânând o excepţie de la regula conform căreia dreptul de reglementare primară revine Parlamentului. Fiind vorba de o excepţie, normele ce reglementează delegarea, sunt de strictă interpretare.
Aşa cum dispune art. 114 din Constituţie, ordonanţele pot fi obişnuite, sau de urgenţă. Ordonanţele obişnuite constituie regula, iar cele de urgenţă, excepţia. Ordonanţele obişnuite se adoptă de către Guvern în baza unei legi de abilitare adoptate anterior de Parlament, lege care determină în mod obligatoriu domeniul şi data până la care pot fi adoptate ordonanţe şi, în mod facultativ, supunerea acestora, ulterior, aprobării Parlamentului. Constituţia prevede că Parlamentul nu poate delega Guvernului dreptul de a emite acte normative în domeniul rezervat legilor organice. Ordonanţele nu-şi fac efectul decât înlăuntrul termenului de abilitare.
Ordonanţele de urgenţă sunt acte menite a permite Guvernului să iasă din situaţii de criză care necesită măsuri urgente. În acest scop, Guvernul va putea emite acte având forţa juridică a legii, numai „în situaţii extraordinare”; acestea vor intra în vigoare imediat, după depunerea lor spre aprobare la Parlament .
f). Hotărârile sunt actele pe care Guvernul le adoptă prin putere proprie. Trebuie subliniat faptul că nu toate hotărârile sunt izvoare de drept. Hotărârile sunt acte cu caracter administrativ, atât din punctul de vedere al organului emitent, cât şi al domeniului de reglementare; ele au rolul de a pune legile în executare. Unele sunt acte individuale, altele normative. Numai acestea din urmă constituie izvoare de drept.
Dacă legile sau ordonanţele ce nu respectă poziţia lor în ierarhia izvoarelor de drept, adică sunt contrarii actului normativ superior, Constituţiei, sunt sancţionate prin controlul de Constituţionalitate, efectuat de Curtea Constituţională, hotărârile, în aceeaşi ipoteză, sunt supuse controlului de legalitate efectuat de instanţele judecătoreşti prin contenciosul administrativ. Ca şi legile sau ordonanţele, hotărârile sunt prevăzute de Constituţie, însă au forţă juridică subordonată primelor.
Legea 24/2000 privind tehnica legislativă reglementează legile, ordonanţele şi hotărârile, ca un prim eşalon al izvoarelor de drept, iar celelalte acte normative, într-un capitol distinct, justificat de poziţia lor inferioară faţă de cele din prima categorie, ele nefiind prevăzute nici de Constituţie, cu excepţia decretelor.
g). Decretele prezidenţiale sunt, în cea mai mare parte, acte individuale. La fel ca şi în cazul hotărârilor Guvernului, doar decretele cu caracter normativ sunt izvoare de drept. In realizarea atribuţiilor ce-i revin, conform Constituţiei, Preşedintele are competenţa de a emite acte normative, decrete, pentru a dispune în situaţii de criză, cum este cazul declarării stării de război sau de catastrofă. Decretele sale trebuie să se conformeze actelor cu caracter legislativ, putând fi atacate pentru nelegalitate la contenciosul administrativ.
h). Instrucţiunile şi ordinele miniştrilor nu sunt prevăzute de Constituţie. Ele sunt însă prevăzute în legi, precum Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, sau în Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă. În adoptarea acestor acte, miniştrii sunt ţinuţi să respecte izvoarele de drept superioare, de cele mai multe ori trebuind să specifice în chiar textul instrucţiunii sau al ordinului, în baza cărei dispoziţii superioare emit respectivul act. În cazul nerespectării normelor superioare, sancţiunea anulării instrucţiunilor se poate aplica de către organul ierarhic superior, Guvernul, sau de către instanţa de contencios administrativ, pe motiv de nelegalitate.
În privinţa denumirii actului, în general, „instrucţiunile” sunt acte normative, iar „ordinele” – acte de aplicare, individuale, însă această regulă nu este mereu respectată.
Unele acte emise de miniştri poartă numele de „norme metodologice” sau „norme de aplicare”, dar există acte cu aceeaşi denumire emise chiar de Guvern, având caracterul unei hotărâri.
De aceeaşi forţa juridică se bucură şi actele emise de autorităţile administrative centrale de specialitate. Unele autorităţi, cele autonome, sunt independente de Guvern, caz în care nici actele normative emise de aceste organe în limita competenţelor lor nu sunt subordonate hotărârilor de guvern. Alte organe administrative, deşi nu sunt ministere, sunt subordonate Guvernului. Actele acestora trebuie să se conformeze hotărârilor guvernului.

La nivel local, acte normative emit atât Consiliile locale, cât şi cele judeţene, Prefecţii, cât şi Primarii. Toate aceste autorităţi sunt ţinute în activitatea lor normativă să respecte legile izvoarele juridice din primul eşalon, inclusiv hotărârile Guvernului. De asemenea, actele cu caracter normativ adoptate la nivel local sunt condiţionate de aducerea lor la cunoştinţa publică prin orice mijloc.
Chestiunea descentralizării, a partajului de competenţă între guvern şi autorităţile locale
i). Hotărârile consiliilor locale şi judeţene, deşi diferă, din punctul de vedere al organului emitent, sunt similare ca procedură şi forţă juridică. Cele două categorii de acte normative au domenii relativ diferite de reglementare, în sensul că hotărârile Consiliilor locale dispun asupra aspectelor de interes orăşenesc sau comunal, iar cele judeţene, asupra chestiunilor de interes judeţean, în ambele cazuri aplicându-se principiul autonomiei administrative teritoriale.
j). Hotărârile Delegaţiei Permanente a Consiliului judeţean sunt acte emise de către această autoritate, care însă nu mai este prevăzută în legea nouă a administraţiei publice locale, Legea 215/2001, de aceea este de prev că asemenea acte vor ieşi treptat din câmpul normativ.
k). Ordinele Prefectului sunt acte emise de reprezentantul Guvernului în teritoriu în scopul aplicării unitare pe întreg teritoriul ţării a dispoziţiilor emise de autorităţile centrale: Parlament, Guvern, Preşedinte. Prefectul este ţinut să respecte autonomia locală, motiv pentru care nu are autoritatea de a dispune în legătură cu actele emise de autorităţile autonome locale, nici pe motiv de oportunitate, nici pe motiv de legalitate, singura cale ce-i stă la dispoziţie fiind aceea de a ataca în contencios administrativ actul considerat ilegal, acesta fiind suspendat de drept până la luarea de către instanţă a unei hotărâri definitive şi irevocabile.
l). Dispoziţiile primarilor sunt, de cele mai multe ori, acte de aplicare, însă, aşa cum Guvernul, ca autoritate executivă, la nivel central, poate adopta normative, şi primarul, autoritate executivă la nivel local, poate adopta norme juridice.

În afară de autorităţile publice, acte normative ce se încadrează în categoria izvoarelor de drept pot emite şi alte instituţii precum universităţile, Colegiile Medicilor şi Farmaciştilor, Camera Notarilor Publici etc. Toate aceste organe trebuie să respecte normele juridice din primul eşalon.
m). Cutuma este prevăzută ca izvor de drept mediat atât de către Constituţie, art.41 al.6, cât şi de Codul Civil, art.600 şi urm., în privinţa relaţiilor de vecinătate. De asemenea, cutuma intră în sistemul de drept românesc şi prin intermediul normelor dreptului internaţional public, mai cu seamă în domeniul dreptului maritim şi portuar. Sunt însă şi ramuri de drept în care utilizarea cutumei ca izvor de drept este exclusă. Este cazul dreptului penal.
n). Jurisprudenţa pătrunde în dreptul românesc pe mai multe căi, fiind şi ea, un izvor de drept mediat şi secundar, ca importanţă.
Art. 329 din Codul de Procedură Civilă, având şi un corespondent în Codul de Procedură Penală, prevedea, în vechea redactare că dezlegarea dată de instanţa supremă problemelor controversate de drept în soluţionarea recursului în interesul legii e obligatorie. In noua redactare s-a renunţat la specificarea caracterului obligatoriu al deciziei Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie. Dacă înainte de modificarea survenită, eram îndreptăţiţi să vorbim despre crearea unei jurisprudenţe, pe calea soluţionării recursurilor în interesul legii, astăzi problema rămâne deschisă. Fără îndoială că soluţiile instanţelor superioare constituie pentru tinerii judecători un îndrumar, atâta timp cât ele sunt expresia unei gândiri juridice profunde şi echilibrate şi, mai cu seamă, a independenţei puterii judecătoreşti. Totuşi, în caz de îndoială, judecătorii nu sunt ţinuţi de deciziile altor instanţe, dimpotrivă, legea prevede că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Ţinând cont de toate aspectele enunţate, considerăm că cel puţin deciziile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite pot fi recunoscute şi la noi ca izvor de drept.
În ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale, cu certitudine, acestea sunt izvor de drept, Curtea Constituţională acţionând ca un „legislator negativ” atunci când înlătură de la aplicare o prevedere neconstituţională sau când relevă interpretarea conformă Constituţiei, interpretarea fiind şi ea creatoare de reguli juridice.
Deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg au, de asemenea, valoare normativă. Interpretările date Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către Curtea Europeană de la Strasbourg sunt obligatorii pentru statele membre Consiliului Europei. În lumina acestui fapt, integrăm şi soluţiile acestei instanţe în jurisprudenţa cu caracter obligatoriu în România.
o). Contractul nu este, în general izvor de drept în ţara noastră. Cu toate acestea, unele contracte colective de muncă pot fi integrate în această categorie graţie caracterului lor obligatoriu la nivelul întregii economii sau a unei ramuri a acesteia . Datorită acestui aspect, ele devin normă cvasi-imperativă pentru toţi subiecţii de dreptul muncii.
p). Doctrina nu este nici ea, de principiu, izvor de drept, decât în ramura dreptului internaţional, însă ea influenţează cu certitudine atât pe legiuitor cât şi pe interpret .
q). Echitatea este un izvor mediat de drept. Fac referire la ea art. 56 al 2 din Constituţie, precum şi Codul Civil, Codul de Procedură Civilă.
r). Principiile fundamentale ale dreptului sunt uneori izvor de drept în ramura civilă. Totuşi există deseori dificultăţi de formulare a acestor principii, motiv pentru care utilizarea lor ca izvoare de drept este restrânsă.
s) Normele dreptului comunitar sunt izvor de drept din momentul intrării României în Uniunea Europeană.

Capitolul V – Norma juridică

1. Caractere şi definiţie
2. Elementele normelor juridice
3. Clasificarea normelor juridice
4. Interpretarea normelor juridice
5. Acţiunea normelor juridice în spaţiu, în timp şi asupra persoanelor

1. Caractere şi definiţie
Având în vedere marea varietate de forme ce reglementează conduita omului în societate şi multiplele interferenţe ce există în reglementare, aprecierea şi cunoaşterea cât mai corectă a normei juridice implică reliefarea caracteristicilor ei specifice şi detaşarea normei de drept de celelalte norme sociale, prin determinarea locului acesteia înlăuntrul sistemului normelor sociale.
Mai întâi trebuie precizat faptul că norma juridică este o normă socială, că aceasta reglementează raporturile dintre oameni şi nu raporturile dintre om si bunuri, aşa cum au susţinut unii autori, referindu-se la regulile care reglementează dreptul de proprietate. În realitate, aceste reguli nu privesc atitudinea sau comportamentul faţă de bunuri, ci faţă de ceilalţi membri ai societăţii cu privire la bunuri.
Normele juridice, ca toate celelalte norme sociale, au un caracter general şi impersonal.
Regulile de conduită sunt tipice, se aplică într-un număr nelimitat de cazuri, indicând un anume comportament oricărei persoane ce se află în situaţia descrisă de ipoteza normei şi nu numai unei anumite persoane.
Normele juridice, în principiu, se aplică unor cazuri nelimitate. Conduita generală, tipică, prevăzută de norma juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise, atât timp cât norma este în vigoare. Ea se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza ei. Dacă astfel de condiţii nu sunt întrunite niciodată, cu toate că o normă există materialmente, se află înscrisă într-un act normativ, ea nu are viaţă, pentru că nu se aplică.
Normele juridice stabilesc drepturile şi obligaţiile celor ce intră în anumite raporturi sociale. În felul acesta ele devin un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita cetăţenilor în anumite situaţii concrete .
În viaţa de zi cu zi conduitele sunt însă foarte variate, fapt pentru care aprecierea lor corectă şi încadrarea lor în situaţia prevăzută de normă, în modelul pe care acesta îl oferă, nu este deloc uşoară.
Caracterul general al normei face posibilă, astfel, aplicarea ei unor ne¬numărate cazuri în care comportamentele prezintă un numitor comun. Gene¬ralitatea acesteia decurge, de altfel, şi din caracterul ei impersonal, din faptul că nu se referă la o anumită persoană, ci la oricare individ ce se găseşte în situaţia descrisă în normă.
Generalitatea normei are diferite grade însă, ea se poate adresa, după caz, tuturor indivizilor dintr-o unitate statală, tuturor cetăţenilor, unor categorii de persoane, unor organe sau chiar unor organe unipersonale. Astfel, de exem¬plu, articolul nr. 22 din Constituţia României, care consacră că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate, are o sferă foarte largă, aplicându-se tuturor locuitorilor. O sferă largă are şi art. 34 alin. 1, dar acesta se referă la cetăţenii români, şi nu la toţi locuitorii. Astfel, potrivit acestei prevederi cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani … (s.n.). Art. 9 din Codul familiei, interzicând căsătoria alienatului mintal, debilului mintal şi a celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, restrânge sfera de aplicare a acestei reguli la: 1) cei ce vor să se căsătorească şi 2) din cadrul acestora, la cei afectaţi de maladiile enumerate în acest articol.
Cum arătam, unele norme se referă la anumite organe, cum ar fi, de exemplu, cele cuprinse în Titlul III, Capitolul I al Constituţiei noastre, referitor la Parlament (organ compus din Camera Deputaţilor şi Senat). Altele se referă la un organ unipersonal, cum sunt cele cuprinse în Capitolul II al aceluiaşi Titlu, intitulat Preşedintele României. Dar şi aceste ultime norme au un caracter general, deoarece nu vizează o anumită persoană care deţine această funcţie la un moment dat, ci orice persoană care ar deţine-o, cu¬prinzând o reglementare de principiu. Astfel, aici se prevede posibilitatea ocupării acestei funcţii, condiţiile ce trebuie întrunite pentru a o deţine, competenţa Preşedintelui României etc.
De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de alte norme, cele juridice sunt susceptibile de a fi realizate prin forţa coercitivă a statului, fapt determinat de importanţa relaţiilor pe care le reglementează şi, de aici, de necesitatea atingerii scopurilor urmărite prin reglementare juridică de către organul legiuitor. Această posibilitate de a fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat nu trebuie înţeleasă, însă, greşit, în sensul de realizare totală sau prioritară prin intermediul forţei coercitive. Recurgerea la forţă apare, în cele mai multe situaţii ca ultima ratio.
Normele juridice pot fi respectate de cei cărora li se adresează pentru că: l) le reflectă interesele, 2) pentru că sunt convinşi că sunt rodul unui Guvernământ legitim, care în mod firesc trebuie să orienteze pe un făgaş legal raporturile dintre membrii societăţii , pentru că înţeleg scopul urmărit prin reglementare şi doresc a contribui la atingerea lui , pentru că se tem de constrângere etc.
La încălcare se ajunge oricum în mult mai puţine cazuri, în orice fel de Guvernământ, decât se ajunge la respectare, deoarece statul este interesat, printre altele, să creeze condiţii favorabile respectării. Desigur că, recurgerea la constrângere depinde de foarte multe condiţii, printre altele de caracterul mai mult sau mai puţin democratic al statului, într-un stat dictatorial sfera normelor ale căror cerinţe sunt încălcate fiind mai largă, deoarece aceste norme nu reflectă decât interesele unui cerc foarte restrâns de persoane.
În urma celor arătate, putem defini norma juridică ca o regulă de conduită generală şi impersonală, elaborată sau sancţionată, de un organ de stat competent, ce poate fi impusă la nevoie prin mijloace coercitive, regulă prin intermediul căreia se realizează reglementarea relaţiilor dintre membrii unei societăţi, potrivit unor cerinţe formulate conştient la nivelul conducerii politico-statale.

2. Elementele normelor juridice şi formularea lor tehnico-juridică

A. Elementele normelor juridice
Pentru că prin intermediul normei juridice se prescrie un comportament, o conduită ce trebuie adoptată în anumite împrejurări prevăzute de aceasta, redactarea normei de drept trebuie astfel realizată încât interpretarea ei să nu prezinte dificultăţi, să se poată înţelege cât mai exact exigenţele legiuitorului.
Pentru ca o normă de drept să fie clară, ea trebuie să aibă o anumită structură logică, din care să reiasă cât mai exact la ce împrejurări se referă sau la ce fel de persoane (calitatea subiectelor), ce comportament trebuie adoptat în aceste condiţii şi care sunt consecinţele înfrângerii voinţei legiuitorului, a nerespectării normei.
În principiu, structura logico-juridică a normei de drept cuprinde trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
In dr internat public – sanctiunea apare mai rar – e un drept consensual, de altfel si in celellate ramuri de drept nu sanctiunea constituie fundamentul respecarii normei ci constiinta sb de dr – raluca miga besteliu dr international, 2003, p.6
Ipoteza răspunde la întrebarea în ce împrejurări sau căror categorii de persoane se aplică norma.
Dispoziţia răspunde la întrebarea ce trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă sau ce este abilitat să facă cei ce se află în situaţia descrisă de normă.
Sancţiunea răspunde la întrebarea care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
Ipoteza este acea parte a normei în care sunt descrise condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice, precum şi categoria subiectelor la care se referă prevederile dispoziţiei .
Dispoziţia este acea parte a normei în care se prescrie un comportament (sau se indică unul din mai multe posibile) pentru toţi cei ce se află în condiţiile prevăzute în ipoteză.
În sfârşit, sancţiunea prevede consecinţele nerespectării dispoziţiei.
Dacă, în principiu, o normă juridică trebuie să cuprindă aceste trei elemente, pentru ca împrejurările în care se aplică, conduita pe care o prevede şi consecinţa nerespectării ei să fie cât mai clare pentru cei cărora se adresează, trebuie să precizăm că, de cele mai multe ori, normele de drept nu se prezintă în această stare ideală, unele cuprinzând, după caz, ipoteza şi dispoziţia, ipoteza şi sancţiunea, sau chiar numai dispoziţia. Mai mult, unele dispoziţii legale iau forma unor principii generale, a unor definiţii, a unor clasificări etc. Altele stabilesc prevederi programatice, aşa cum se întâlneşte uneori în cadrul legilor Constituţionale. Acest fapt determină existenţa unei mari varietăţi de norme juridice, o diversitate atât de mare a modului în care acestea sunt formulate, încât, pe planul doctrinei, unele categorii de norme nici nu mai sunt recunoscute ca atare, nu mai sunt denumite norme, ci dispoziţii legale (a căror existenţă se desfăşoară paralel cu cea a normelor propriu-zise ). Astfel, s-a ajuns să se vorbească de norme în sens larg şi norme în sens restrâns, reţinându-se că numai în acest din urmă sens regula juridică se adresează direct conduitei oamenilor, pe când acele dispoziţii care stabilesc principii sau forme de organizare a unor organe de stat etc. se adresează indirect sau determină indirect conduita oamenilor. Astfel, I. Ceterchi, pornind de la ideea că normele juridice se pot manifesta sub forma unor precepte de conduită, generale şi impersonale, a unor principii caracteristice dreptului, arăta că în sensul restrâns şi propriu al cuvântului regula de conduită vizează direct comportarea oamenilor în anumite împrejurări ceea ce ne conduce la concluzia că norma, înţeleasă în sens larg, se referă indirect la conduita oamenilor.
Admiţând ideea că prevederile legale care formulează principii ale dreptului definesc noţiuni, aprobă planuri, regulamente etc. sunt norme juridice numai în sensul larg al acestei noţiuni, nu trebuie să minimalizăm rolul lor normativ, ci doar să evidenţiem trăsăturile lor deosebite faţă de normele juridice care reglementează direct conduita oamenilor, creând modele de comportament a acestora . Aceste norme, care reglementează direct relaţiile dintre oameni, nu pot fi privite şi analizate izolat, ci numai în ansamblul reglementărilor legale din care nu pot fi excluse tocmai acele prevederi care le dau substanţă socială şi politică, lămurindu-le rolul şi finalitatea . Astfel, de exemplu, o dispoziţie legală ca cea care a formulat principiul separaţiei puterilor în stat, cuprinsă într-un act juridic cu valoare Constituţională , trebuie privită ca făcând parte integrantă din toate reglementările prin care se stabilesc sarcinile, componenţa şi funcţiile fiecărei categorii de organ. Toate aceste acte trebuiau să ţină seama de cerinţele acestui principiu, astfel încât să se preîntâmpine posibilitatea imixtiunii unora în activitatea celorlalte, asigurându-se, în fapt, o separare între activitatea legislativă, activitatea executivă şi cea judecătorească. De asemenea, o dispoziţie legală care cuprinde o definiţie dată de legiuitor unui termen se încadrează în orice alt text care utilizează acest termen, fapt pentru care aceste norme ce cuprind definiţii nu pot fi considerate în afara câmpului de reglementare juridică. Astfel, de exemplu, definirea teritoriului, cuprinsă în art. 142 Cod penal, face parte implicită din toate regulile dreptului penal care utilizează acest termen, aşa cum este cea cuprinsă în art. 3, care stabileşte că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, sau cea din art. 4, care prevede că Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară.
Dacă facem abstracţie de această categorie de norme care, stabilind principii, clasificări etc., nu vizează direct conduita oamenilor, pentru toate celelalte norme, în încercarea de clarificare a conţinutului lor, apare ca necesară precizarea împrejurărilor în care se aplică norma (ipoteza), a conduitei pe care o recomandă sau o impun (dispoziţia) şi a consecinţelor nerespectării (sancţiunea), cu alte cuvinte apare ca necesară precizarea elementelor şi structura ei.
În legătură cu aceste elemente, trebuie arătat faptul că foarte rar întâlnim norme care să le cuprindă pe toate trei , cel mai adesea ele fiind formate din ipoteză şi dispoziţie , din dispoziţie şi sancţiune sau ipoteză şi sancţiune , după cum există şi norme care cuprind doar dispoziţia .
Dar acest fapt nu trebuie să ne ducă la concluzia că normele de drept în cuprinsul cărora nu sunt prevăzute consecinţele nerespectării dispoziţiei sunt lipsite, după caz, de sancţiuni sau de elemente care să ne ajute la determinarea condiţiilor în care se aplică. Explicaţia formulării lor de aşa natură încât nimeni nu poate găsi în acelaşi articol, în acelaşi paragraf toate elementele normei, trebuie căutată în raţiuni legate de redactarea, de structurarea tehnico-juridică a normei de drept, determinată, la rândul ei de raţiuni legate de o bună sintetizare a materialului normativ, de comprimarea textelor de legi, care prin detalii inutile ar putea ajunge prea lungi sau prea complexe, de armonizarea lor cu texte juridice adoptate anterior, de încadrare logică coerentă şi precisă a normei respective în sistemul dreptului.

B. Structura tehnico-juridică a normelor juridice

Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a structurii logice a normei . Normele juridice sunt, de regulă, cuprinse în acte juridice normative – legi, decrete, hotărâri etc. – care la rândul lor sunt structurate, după caz, în capitole, paragrafe, secţiuni. Structurarea acestora este şi ea determinată de anumite raţiuni, legate de prezentarea materialului normativ într-o formă precisă, logică, coerentă, avându-se în grijă şi aspectul raţionalizării, a prezentării normelor de aşa natură încât scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea legii să poată fi uşor înţeles, iar normele să nu prezinte dificultăţi de interpretare. De asemenea, structurarea trebuie permanent să aibă în vedere şi aspectul cantitativ, adică încercarea de reglementare a comportamentelor printr-un act normativ succint, descărcat de balastul repetărilor.
De aceea este posibil şi adeseori întâlnim situaţii în care un întreg act normativ cuprinde reguli ce obligă la anumite comportamente, dar nu arată consecinţele neconformării, sancţiunile fiind cuprinse la sfârşit, într-un paragraf (titlu, capitol etc.) aparte materialul fiind astfel sistematizat încât sancţiunea care poate fi prevăzută pentru mai multe fapte reglementate în reguli diferite, să nu mai fie prevăzută în fiecare normă juridică în parte. Aşa, de exemplu, în Regulamentul Senatului se prescriu o serie de reguli privind comportamentul senatorilor, fără ca în fiecare normă să fie prevăzută şi sancţiunea. Sancţiunile, pentru toate abaterile de la comportamentul prevăzut în diverse norme ale acestui Regulament, sunt cuprinse într-o secţiune aparte – Secţiunea a V-a – fiecare din normele din acest act normativ prin care se stabileşte un anume comportament trebuind a fi completate cu ajutorul prevederilor din această secţiune.
De cele mai multe ori un articol de lege formulează o regulă. Iată, de exemplu, articolul 5 Codul familiei statutează că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită. Dar, există situaţii în care acelaşi articol formulează două norme distincte, de multe ori, într-un prim aliniat formulând o regulă generală, iar în cel de al doilea o excepţie de la regulă. Aşa, de exemplu, în articolul 4, aliniatul 1 Codul familiei se stabilea regula potrivit căreia bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia de 16 ani, pe când în aliniatul 2 se stabilea excepţia: Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani.
Dacă uneori un articol cuprinde mai multe norme, alteori, dimpotrivă, întregul cuprins al unei norme îl poţi determina numai prin coroborarea mai multor articole. Aşa, de exemplu, pentru a şti consecinţele nerespectării prevederilor art. 142 din Regulamentul Senatului trebuie să corelezi regula de drept cuprinsă aici cu regulile prevăzute în secţiunea care reglementează sancţiunile (Secţiunea a V-a). Alteori, însă, sancţiunea încălcării unei dispoziţii prevăzută expres într-un articol de lege nu o poţi întâlni în cuprinsul acesteia, ci al altei legi: exemplu, încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 5 din Codul familiei o întâlnim în Codul penal, unde este reglementată bigamia. Astfel, în articolul 303 al acestuia se prevede: încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Elementele normei juridice se întâlnesc de multe ori dispersate în articole diferite ale aceluiaşi act normativ sau chiar în articole ce sunt cuprinse în acte diferite, fapt pentru care unii autori au susţinut ideea că normele juridice au obligatoriu două elemente şi nu trei, fie ipoteza şi dispoziţia, fie dispoziţia şi sancţiunea.
Fără îndoială, normele juridice există şi acţionează în anumite condiţii, prevăzând o comportare a cărei nerespectare atrage aplicarea unor sancţiuni. Dar, caracterul complex al normelor îmbinarea lor în cadrul diferitelor instituţii, ramuri de drept, cât şi formularea lor în multitudinea de izvoare care se subordonează şi în acelaşi timp se completează reciproc, determină ca însuşi sensul celor trei elemente – ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea – să se schimbe în funcţie de unghiul din care este analizată norma. Prevederea care într-o normă constituie dispoziţie poate apărea în cadrul altei norme ca ipoteză, după cum şi dispoziţia dintr-o normă poate deveni sancţiune în alt caz şi invers. Un exemplu: Dispoziţia din norma cuprinsă în articolul 5 Codul familiei, care interzice căsătoria unei persoane ce este căsătorită, devine ipoteză în norma cuprinsă în articolul 303 Codul penal, unde se arată că încheierea unei astfel de căsătorii …. atrage aplicarea unei anume sancţiuni.
Indiferent însă de felul cum este formulată o normă, ea trebuie să prevadă o conduită de urmat, drepturile şi obligaţiile aceluia ce se află în situaţia descrisă în ipoteză. S-a spus, astfel, pe bună dreptate, că singurul element care nu poate lipsi dintr-o normă este dispoziţia. Şi totuşi, în multe norme dispoziţia nu este exprimată explicit, ci o deducem printr-o interpretare logică (idee care este contestată de unii autori) .
Această situaţie o întâlnim frecvent în dreptul penal. Astfel, de exemplu, norma cuprinsă în articolul 174 prevede că uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, cuprinzând astfel ipoteza – situaţia când o persoană ucide o alta … şi sancţiunea pentru cel care a ucis (închisoare de la 10 la 20 de ani). În acest caz, dispoziţia implicită dispune să nu ucizi.
S-ar mai putea, însă, interpreta structurarea normei în elemente componente şi dintr-un alt unghi, şi anume al precizării subiectului căruia se adresează dispoziţia legală respectivă. Astfel, în exemplul luat de noi, prevederea referitoare la cuantumul pedepsei se adresează şi judecătorului, ea apărând în acest caz ca o dispoziţie pentru acesta, dispoziţie a cărei încălcare atrage sancţiuni ce sunt prevăzute în alte norme, cuprinse în alte acte normative. Astfel, de exemplu, nerespectarea acestei dispoziţii de către un judecător atrage casarea hotărârii date cu încălcarea ei, iar repetatele casări ale unor hotărâri date de acesta cu încălcarea dispoziţiei unor norme poate atrage aplicarea unor sancţiuni disciplinare prevăzute de Legea de organizare judecătorească. De asemenea, încălcarea unor dispoziţii legale de către judecător, legate de aplicarea sancţiunilor, atrage, după caz, răspunderea penală sau materială a acestuia, conform capitolului IV din titlul IV al Codului de procedură penală.
Asemenea norme a căror încălcare este sancţionată prin intermediul unor sancţiuni cuprinse în norme ce fac parte, de multe ori, din alte acte normative, întâlnim cel mai adesea, în Constituţie.
Astfel, de exemplu, în articolul 23 aliniatul 2 al Constituţiei României se prevede că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, dar nu se prevede sancţiunea încălcării acestei norme imperative, sancţiune întâlnită în articolul 266 din Codul penal care incriminează arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă. Observăm că, prin normele penale se garantează respectarea normelor Constituţionale. Trebuie precizat însă că prin aceste norme se garantează respectarea normelor juridice din toate ramurile dreptului. Dar, dacă încălcarea unor norme nu ia forma unei infracţiuni, vor interveni alte sancţiuni decât cele penale, cum sunt, de exemplu, cele disciplinare.
Desigur că nu vom căuta întotdeauna sancţiunile în alte acte normative. Sancţiunile de anulare, de reparare, de dezdăunare sau cele disciplinare sunt cuprinse, de obicei, în aceleaşi acte normative din care fac parte şi dispoziţiile a căror încălcare atrage una din aceste sancţiuni (Codul familiei, Codul civil, Codul muncii etc.). Iată, de exemplu, sancţiunea încălcării dispoziţiilor prevăzute în articolul 4,5, şi 6 din Codul familiei este cuprinsă tot în acest act normativ, în articolul 19, unde se statutează. Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în articolul 4,5 şi 6.
În legătură cu sancţiunea ca element al normei juridice şi aplicarea ei de către organele competente ale statului, o precizare se impune: utilizarea expresiei coerciţie statală nu este cea mai indicată, fapt pentru care propunem înlocuirea ei. Aplicarea normelor juridice cu ajutorul organelor de stat este o formulare mai elastică ea putând semnifica atât coerciţia pe care statul o exercită atunci când, de exemplu, recurge la o pedeapsă penală gravă, pedeapsa cu închisoarea, cât şi realizarea cerinţelor unor norme prin anularea actelor ilegale, prin luarea unor măsuri disciplinare etc.

C. Varietatea formelor pe care le pot îmbrăca
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei juridice

Înţelegând corect modul în care putem determina structura logico-juridică a normei de drept prin coroborarea unor articole cuprinse în cadrul unei legi sau chiar a unei legi deosebite, complexitatea câmpului normativ şi necesitatea determinării categoriilor fundamentale de norme ce pot fi întâlnite aici ne impune clarificarea unei alte probleme şi anume a formelor pe care le poate îmbrăca fiecare din elementele normei juridice – ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea – a modalităţilor lor concrete de exprimare.
Ipoteza unei norme poate să se prezinte ca o detaliată şi clară exprimare a împrejurărilor, a condiţiilor în care urmează să se aplice norma, caz în care spunem că avem de-a face cu o ipoteză determinată. Astfel, de exemplu, în articolul 208 din Codul penal, se prevede că: Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia; fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu … descriind în amănunt infracţiunea de furt care atrage pedeapsa prevăzută de lege. Alteori, însă, în ipoteză se arată calitatea ce trebuie să o aibă cei cărora se adresează norma. Şi în această situaţie avem de-a face cu o ipoteză determinată. Astfel, de exemplu, în articolul 5 Codul familiei se prevede că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită precizând deci faptul că interdicţia din cadrul dispoziţiei normei se adresează celor ce sunt căsătoriţi. Astfel, ipotezele determinate cuprind detalii, după caz, referitoare la condiţiile, împrejurările în care urmează să se aplice norma, la calitatea celor cărora li se adresează sau şi la împrejurări şi la calitatea persoanelor. Un exemplu de ipoteză determinată ni-l oferă articolul 3, aliniatul 11 al Legii 15/1990 unde se prevede că : regii autonome se pot înfiinţa prin hotărâri ale Guvernului, pentru cele de interes naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, pentru cele de interes local, din ramurile şi domeniile stabilite potrivit art. 2. Observăm că această normă cuprinde răspunsul clar la întrebarea: Ce categorii de regii autonome se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului şi ce categorii prin hotărâre a unor organe locale, determinând exact împrejurările în care trebuie adoptată o hotărâre de către Guvern sau, după caz, o hotărâre de către organele judeţene şi municipale ale administraţiei de stat.
Alteori, însă, în cuprinsul normelor nu întâlnim o descriere a împrejurărilor în care se aplică norma sau o descriere a persoanelor cărora se adresează, în aceste situaţii având de-a face cu o ipoteză subînţeleasă. Astfel, de exemplu, în articolul 174 Cod penal se prevede că:
Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la … şi interzicerea unor drepturi, neindicându-se nici împrejurările în care se aplică norma, nici calitatea persoanei. Ipoteza o deducem pe cale logică: atunci când cineva ucide o persoană, indiferent de calitatea lui. Deci, în această ipoteză poate fi aplicată pedeapsa prevăzută în articolul 174.
Dispoziţia unei norme, partea ei cea mai importantă, poate să impună un comportament- fie să faci ceva, fie să nu faci ceva – sau poate să permită, recomanda sau stimula un comportament, o acţiune.
În funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se clasifică în: 1) imperative şi 2) dispozitive.
Normele imperative pot fi, după caz, onerative sau prohibitive, pe când cele dispozitive pot fi permisive, supletive, de stimulare etc. Modul de formulare a dispoziţiei reflectă o apreciere valorică făcută de legiuitor relaţiilor pe care le reglementează, aceasta determinând apărarea valorilor fundamentale ale societăţii prin impunerea unor acţiuni sau interzicerea lor categorică, de aşa natură încât subiectele cărora se adresează reglementarea să fie incitate la respectarea normelor prin mijloace ferme.
Sancţiunea poate, de asemenea, să îmbrace diverse forme, să fie explicit formulată sau doar dedusă pe cale logică din interpretarea sistematică a unor dispoziţii legale. Există o aşa mare varietate de sancţiuni, încât însuşi conceptul de sancţiune este greu de definit .
Sancţiunile sunt aplicate de organele statului, fiecare potrivit competenţei sale. Astfel, de exemplu, deciziile prefecturilor şi primăriilor puteau fi anulate de către organele ierarhice superioare (atunci când contraveneau actelor juridice normative prevăzute în articolul 10 din Legea nr. 5/l990 privind administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor) , pedeapsa pri¬vativă de libertate poate fi aplicată numai de o instanţă penală, potrivit Codului penal, o sancţiune patrimonială civilă poate fi aplicată numai de către instanţele judecătoreşti, potrivit Codului de procedură civilă etc. Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:
După natura lor, ele pot fi: sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni disciplinare, sancţiuni civile etc.
La rândul lor aceste sancţiuni pot fi şi ele clasificate în mai multe categorii. Astfel, cele penale se clasifică în: 1) pedepse; 2) măsuri educative; 3) măsuri de siguranţă .
Pedepsele, de asemenea pot fi clasificate în: a) principale (închisoarea şi amenda) şi b) complementare (interzicerea unor drepturi, confiscarea averii etc.) .
După gradul de determinare sancţiunile se clasifică în: absolut-determinate, relativ determinate, alternative, cumulative.
• O sancţiune absolut-determinată întâlnim în articolul 30 Codul familiei care prevede că este lovită de nulitate orice convenţie contrară dispoziţiei cuprinse în norma respectivă (bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor). De asemenea, o sancţiune absolut determinată era prevăzută în articolul 54 Cod Penal, azi abrogat .
• O sancţiune relativ determinată este cea prevăzută în articolul 87 din Decretul-lege nr. 92 din 18 martie 1990 (azi abrogat) , care stabilea că: împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
• Sancţiuni alternative sunt prevăzute, de exemplu, în articolul 318 Cod Penal, unde se arată: împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la şase luni sau cu amendă.
• Sancţiuni cumulative sunt prevăzute, de exemplu, în articolul 225 Cod Penal, unde se arată că Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.
În legătură cu sancţiunea ca element component al normei juridice trebuie precizat faptul că există norme – în special cele cuprinse în Constituţie şi alte legi cu valoare Constituţională – a căror sancţiune este foarte greu de determinat, pentru nerespectarea lor nefiind posibilă introducerea unei acţiuni în justiţie şi sancţionarea celui ce a înfrânt cerinţa normei .
Dar si normele de drept Constituţional pot şi trebuie să fie aplicate, realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stal. Astfel, de exemplu, încălcarea obligaţiei referitoare la adoptarea Constituţiei în termen de 9 luni, poate atrage, potrivit dispoziţiilor articolului 82 litera d din Legea electorală – act cu valoare Constituţională – dizolvarea Adunării Constituante (în condiţiile precizate în acest articol). Sigur că, în acest domeniu de reglementare – cel al organizării societăţii în stat – apar şi situaţii în care, încălcarea unor norme referitoare la exercitarea suveranităţii poporului nu poate fi altfel sancţionată decât prin acţiunea revoluţionară a acestuia. De aceea, marii constituţionalişti ai lumii au argumentat dreptul poporului la revoltă, la răscoală, la rezistenţă, la opresiune . În anumite situaţii numai prin mijloace extreme se revine la starea de Constituţionalitate în care fiecare organ de stat îşi exercită atribuţiile potrivit normelor de drept, cu respectarea normelor juridice Constituţionale care le stabileşte competenţa.

III. Clasificarea normelor juridice

A. Necesitatea clasificării normelor juridice
Societăţile contemporane se caracterizează prin creşterea sferei de reglementare juridică şi crearea unor noi forme care, uneori, se îndepărtează de modelul clasic. Marea varietate de norme existente până acum, la care se adaugă normele noi – ce vin să lege viaţa juridică actuală de cea existentă cu o jumătate de secol în urmă – reorientarea legiuitorului către noi valori şi principii, şi ea determinată de părăsirea căii socialiste de dezvoltare, toate aceste cauze determină necesitatea unor distincţii înlăuntrul sferei normelor juridice, a unor clasificări.
În primul rând trebuie reamintit faptul, comentat deja de noi, al lărgirii sferei normelor juridice de aşa natură, încât chiar noţiunea de normă juridică începe a fi discutată, unor reguli negându-li-se caracterul juridic. Începe a se vorbi de regula juridică în sens larg şi regula juridică în sens restrâns (sau propriu), făcându-se, astfel, o deosebire între normele ce au sferă largă de reglementare – norme-cadru, norme principii – şi cele ce reglementează direct conduita omului în societate, având deci o sferă mai restrânsă. Mai mult, unii fac o deosebire între norme şi dispoziţii juridice, considerând, de exemplu, că cele cuprinse în partea generală a Codului penal sunt dispoziţii penale şi nu norme. Pentru a nu ajunge la diluarea noţiunii, pentru a nu pierde din vedere trăsăturile normei juridice aşa cum am definit-o, va trebui să privim aceste distincţii înăuntrul sferei ei de cuprindere doar ca un mod de diferenţiere în scopul cunoaşterii cât mai depline a multitudinii aspectelor pe care le prezintă, norma juridică şi, mai ales, a normelor juridice existente azi în ţara noastră.

B. Clasificarea normelor juridice
În literatura de specialitate, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii, şi aplicării corecte a normelor, se fac multiple clasificări după variate criterii.
a) Un prim criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie cel privind forţa lor juridică şi izvorul în care sunt cuprinse. Astfel, deosebim normele cuprinse în Constituţie de cele cuprinse în legi, pe acestea de cele ce-şi găsesc locul în decrete, hotărâri sau ordonanţe ale Guvernului, in¬strucţiuni ale miniştrilor, hotărâri şi dispoziţii ale organelor de stat locale etc. Distincţia aceasta prezintă o foarte mare importanţă mai ales atunci când un fapt, o relaţie cade sub incidenţa mai multor norme cuprinse în acte normativ-juridice deosebite, iar între ele apar contradicţii. În astfel de cazuri norma cuprinsă în actul cu forţa juridică mai mare va fi aceea care va trebui aplicată. Actul normativ care nu corespunde sau contrazice un act cu o forţă juridică mai mare, îşi încetează acţiunea.
b) Un alt criteriu deosebit de important de clasificare a normelor juridice este caracterul regulii prescrise, după care normele se împart în: 1. imperative, şi 2. Dispozitive. Normele imperative impun un anume comportament, fie o acţiune, fie o abţinere. În primul caz poartă denumirea de norme onerative, în al doilea caz de norme prohibitive. Astfel, de exemplu, norma cuprinsă în articolul 82, aliniat 1 din Regulamentul Adunării Deputaţilor este o normă onerativă. în acest articol se prevede: Dezbaterea proiectului sau propunerii legislative este precedată de prezentarea, de către iniţiatori, a motivelor care au dus la promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei permanente. Deci, prin această dispoziţie se prevede o obligaţie de a face ceva, obligaţia celui ce iniţiază o lege de a face o expunere a motivelor pentru care se propune proiectul şi obligaţia comisiei căreia acesta i-a fost înmânat (de către Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor) pentru dezbatere şi avizare (potrivit articolului 77 din Regulament) de a prezenta raportul în faţa deputaţilor. Dacă norma cuprinsă în articolul citat obligă la a face ceva, norma cuprinsă în articolul 100 al aceluiaşi Regulament interzice ceva: în cursul votării nu se poate acorda deputaţilor dreptul de a lua cuvântul. Astfel de norme prohibitive întâlnim în mod deosebit în Codul penal, unde, prin încriminarea unor fapte, se reglează comportamentul uman în sensul abţinerii de la săvârşirea lor. Astfel, de exemplu, stabilind prin articolul 174 că uciderea unei persoane constituie omor şi se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, legiuitorul a stabilit implicit obligaţia de a nu face ceva.
Dacă normele imperative sunt categorice, impunând o anumită conduită, cele dispozitive, fără a obliga sau fără a interzice săvârşirea unei acţiuni, prevăd posibilitatea ca subiectul de drept să-şi aleagă singur conduita (în limitele prescrise de lege) .
Normele imperative pot să impună o acţiune sau o abţinere, îmbrăcând astfel numai două forme, pe când normele dispozitive sunt mult mai variate ele putând fi, după caz, norme permisive şi norme de împuternicire (sau atribuire), norme supletive, norme de stimulare, norme de recomandare etc. Normele permisive se referă la posibilitatea unui subiect de a acţiona într-un anumit fel sau nu. Astfel, de exemplu, articolul 2 al Regulamentului Adunării Deputaţilor se referă la anumite acţiuni pe care o anumită categorie de deputaţi le pot săvârşi. Deputaţii aleşi din partea unor partide sau formaţiuni politice care nu întrunesc numărul necesar pentru a constitui un grup Parlamentar se pot reuni, pentru a constitui un asemenea grup, sau se pot afilia la alte grupuri Parlamentare constituite potrivit aliniatului 1 (s.n.).
Normele atributive (de împuternicire), precizează drepturi subiective, competenţe. Astfel, de exemplu, articolul 14 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României stabileşte atribuţiile Guvernului, iar articolul 131 din Regulamentul Adunării Deputaţilor consfinţeşte dreptul fiecărui deputat de a adresa întrebări miniştrilor sau altor conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat.
Normele supletive sunt o categorie a normelor dispozitive, prin interme¬diul cărora se lasă posibilitatea subiectului sau subiecţilor să se comporte, să acţioneze într-un anume fel şi numai condiţionat şi subsidiar se lasă posibilitatea unui organ de stat de a acţiona într-un anume fel. Deci, în acest caz, organul de stat nu poate avea conduita prescrisă de lege, decât dacă, în prealabil, părţile au exercitat ele mai întâi dreptul prevăzut aici. Astfel, de exemplu, potrivit articolului 40 alin. 2 din Codul familiei, instanţa judecăto¬rească poate să încuviinţeze ca un soţ să poarte numele purtat în timpul căsătoriei şi după divorţ, dar numai în condiţiile în care părţile şi-au exercitat mai întâi dreptul prevăzut de articolul 40 aliniatul 1, adică acela de a opta pentru a păstra numele din timpul căsătoriei sau a reveni la cel anterior, sau a se înţelege cu celălalt soţ cu privire la păstrarea numelui din timpul căsătoriei. Instanţa nu poate decide fără ca, în prealabil, să consulte soţii cu plivire la înţelegerea lor privind numele ce-l vor purta după pronunţarea divorţului .
Normele de stimulare sunt acele norme prin care se instituie decoraţii, titluri de onoare, premii, se prevăd recompense şi moduri, modalităţi în care ele sunt atribuite, în ce condiţii pot fi primite decoraţii, titluri, premii etc.
Normele de recomandare vin să dea răspuns unor sarcini mai delicate ale statului, în sensul că, în raporturile sale cu anumite subiecte nu poate veni cu ordine, cu norme imperative, ci cu recomandări, cu reguli suple care să lase destulă libertate acestor subiecte pentru a acţiona în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor. În trecut au existat astfel de norme în domeniul relaţiilor dintre stat şi organizaţiile cooperatiste.
Credem că în viitor astfel de norme vor apare în legătură cu conduita titularilor dreptului de proprietate funciară, pământul constituind un bun ce formează obiectul dreptului de proprietate individuală dar, în acelaşi timp, un bun al unor relaţii mai generale dintre stat şi cetăţeni, raporturi prin care statul, potrivit Constituţiei, trebuie să acţioneze de aşa natură încât pământul, bun al întregii ţări, să fie exploatat atât în folosul personal, cât şi în folosul întregii societăţi, în concordanţă cu interesul naţional .
În legătură cu caracterul normelor trebuie precizat că unele dintre ele sunt imperative pentru unele organe şi dispozitive pentru altele sau pentru orga¬nizaţii, sau cetăţeni luaţi individual. Astfel, de exemplu, normele de recoman¬dare aveau acest caracter numai pentru organizaţia, subiectul căruia îi erau reglementate atribuţiile, nu şi pentru organele statului. Dacă statul trebuie să ia măsuri, potrivit Constituţiei, pentru ocrotirea mediului înconjurător şi asigurarea echilibrului ecologic, normele care reflectă această preocupare pot apare sub forma unor recomandări şi nu neapărat a unor comandamente.
c) O altă distincţie care trebuie făcută înlăuntrul sferei de norme juridice ce guvernează viaţa unei societăţi este aceea între normele de organizare şi normele sancţionatorii. Astfel, de exemplu, legea nr. 37/1990, la care ne-am referit anterior, cuprinde norme de organizare, stabilind modul de organizare a Guvernului României, atribuţiile acestuia, ale primului ministru, ale miniştrilor de stat etc., pe când Codul penal stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi pedepsele ce se aplică celor ce le săvârşesc.
d) După sfera persoanelor cărora se adresează, putem face o altă clasi¬ficare a normelor şi anume:
• Norme ce se adresează tuturor, având câmp foarte larg de cuprindere, cum ar fi, de exemplu, marea majoritate a articolelor din Codul Penal, care interzic oricărei persoane, indiferent de vârstă, sex etc., de a comite infracţiuni, sau normele Constituţionale care stabileau anumite îndatoriri pentru toţi cetăţenii, cum ar fi cea de respectare a legilor;
• Norme ce se adresează unei anumite categorii de persoane, cum ar fi, de exemplu, cea cuprinsă în articolul 105 din Codul Penal care se referă la minori , la anumite categorii de minori, cei care, din cauza stării lor fizice sau psihice au nevoie de un tratament medical. Alte norme se referă doar la cei căsătoriţi sau doar la funcţionari, demnitari etc.
• Norme ce se adresează unui anume organ, cum ar fi, de exemplu, normele din Legea nr. 37/1990 care priveşte doar Guvernul ţării noastre, Legea nr. 92/1992 care reglementează instanţele judecătoreşti sau articolele 91 şi 92 din Constituţia României care stabilesc atribuţiile Preşedintelui României. În acest ultim caz, când norma priveşte doar o persoană, trebuie precizat că aceasta nu se referă la o anume persoană fizică, ci la oricare persoană care ar deţine funcţia de Preşedinte al României, păstrându-şi astfel caracterul general şi impersonal.
• După gradul de determinare, clasificăm normele juridice în 1. norme determinate sau complete, 2. norme de trimitere şi 3. norme în alb.
Normele complete sunt norme care cuprind toate cele trei elemente struc¬turale – ipoteză, dispoziţie, sancţiune, în cadrul aceluiaşi text juridic. Norma cuprinsă în articolul 30 Codul familiei, constituie un bun exemplu. În acest articol se prevede: Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi (ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea). După părerea noastră, aceste cazuri trebuiesc deosebite de cele în care un al treilea element al normei poate fi întâlnit într-un alt articol de lege, alt capitol sau chiar altă lege, caz în care avem de-a face indirect cu o normă de trimitere, deoarece, pentru a-i completa conţinutul apelăm la alt text. Astfel, de exemplu, articolul 4 din Codul familiei prevede că bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaispre¬zece ani, fără a prevede şi sancţiunea încălcării acestei reguli imperative. Totuşi, sancţiunea o întâlnim în articolul 19 al aceluiaşi cod, şi anume nulitatea actului încheiat prin înfrângerea dispoziţiei amintite. În acest caz numai prin interpretare completăm norma cuprinsă în articolul 4, care apare doar ca o dispoziţie, ipoteza fiind subînţeleasă, iar pentru sancţiune trimiţându-ne la articolul 19.
Normele de trimitere, după cum reiese din cele arătate, ne trimit direct sau indirect la un alt text de lege pentru completarea conţinutului lor. Cel mai adesea trimiterea se referă la ipoteză sau la sancţiune. Astfel, de exemplu, articolul 40 din Codul familiei comentat anterior, ne trimite la articolul 27 al aceluiaşi cod pentru completarea ipotezei, pe când articolele din Regulamentul Adunării Deputaţilor, care stabilesc obligaţii ale deputaţilor, trimit implicit pentru completarea normelor respective cu sancţiuni, la articolele cuprinse în secţiunea a V-a a capitolului IV care reglementează sancţiunile ce sunt atrase prin abateri.
Normele în alb sunt acele norme incomplete a căror conţinut urmează a fi completat printr-un act normativ ulterior. Astfel, de exemplu, în legea contractelor economice (numărul 71/l969), azi abrogată, se prevedea: Neîndeplinirea de către organele în subordinea cărora se află părţile contractante a obligaţiilor cu privire la organizarea şi îndrumarea încheierii contractului economic, constituie contravenţii şi se sancţionează în condiţiile ce se vor stabili prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri. Deci, norma respectivă cu¬prinsă în articolul 25, aliniatul 1, urma să fie completată (şi a fost completată) printr-o hotărâre ulterioară a Guvernului .
f) O altă distincţie înlăuntrul sferei normelor juridice o putem face între: 1. acele norme care reglementează direct conduita oamenilor şi prin aceasta, raporturile dintre ei şi 2. acele norme care reglementează indirect conduita, prezentându-se ca principii, norme-cadru, definiţii etc. Astfel, de exemplu, norma cuprinsă în articolul 27 aliniatul 1 din Codul familiei se adresează direct conduitei celor ce vor să se căsătorească, impunând obligaţia acestora de a declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Spre deosebire de aceasta, dispoziţia prevăzută în articolul 1 aliniatul 2, nu prevede direct ce să facă sau nu facă cineva care se găseşte în ipoteza descrisă de normă, ci formulează un principiu de bază care guvernează un anume grup de relaţii sociale ce formează obiectul de regle¬mentare a unor norme de dreptul familiei: Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii. La fel, articolul II din Regulamentul de funcţionare al Adunării Deputaţilor nu reglementează direct anumite relaţii, ci defineşte o noţiune cu care operează alte articole, ajutându-ne astfel la înţelegerea corectă a voinţei legiuitorului exprimată în acest act normativ. Astfel, articolul 131 aliniatul II prevede: întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul înţelege să comunice Adunării actele şi informaţiile solicitate de deputat sau dacă are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
g) Normele juridice mai sunt clasificate şi după cum apar: 1 ca o creaţie a unui organ de stat sau 2. ca o creaţie a unei organizaţii nestatale sau ca o creaţie de natură cutumiară. Dacă o regulă este cutumiară sau provine de la o formă organizaţională nestatală, va trebui verificat faptul dacă are sau nu valoare juridică, dacă a fost sau nu sancţionată într-un fel de un organ de stat.
h) Când ne referim la acele norme care sunt cuprinse în coduri, trebuie să precizăm dacă sunt incluse în partea generală – norme generale sau în partea specială – norme speciale – deoarece cele generale au o aplicabilitate mult mai largă, ele clarificând sensul şi conţinutul celor speciale. Astfel, de exemplu, articolul 17 din Codul penal – definind infracţiunea ca o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală – ne ajută să interpretăm corect acele articole de lege, din partea specială, care încriminează anumite fapte şi, în felul acesta, să nu ajungem la sancţionarea unor fapte care numai formal se încadrează în textele legii, iar din punct de vedere al conţinutului lor, al trăsăturilor lor esenţiale nu constituie infracţiuni. Dacă vom ţine cont de articolul 208 Cod penal, fără să-l coroborăm cu articolul 17, putem, de exemplu, să condamnăm pentru furt o persoană care a luat de la un prieten un bun neînsemnat, o floare de pildă – pentru a o păstra ca amintire. Observăm ce mare importanţă are această clasificare mai ales pentru cei competenţi să aplice dreptul, care ori de câte ori au de interpretat o normă specială, trebuie să o clarifice prin prisma normelor cuprinse în partea generală.
i) O altă deosebire ce trebuie făcută, este aceea dintre normele ordinare şi cele extraordinare, deoarece cele din urmă se aplică numai cu titlu de excepţie şi numai pe timp limitat. Norme excepţionale pot fi adoptate în caz de război, în cazul unor calamităţi naturale etc. Astfel, de exemplu, având în vedere criza din Golf şi iminenţa unei crize a petrolului, Guvernul României a adoptat în 1990 o hotărâre temporară (pentru o perioadă de trei luni), privind raţionalizarea benzinei şi preţul acesteia.
j) În sfârşit, o ultimă clasificare la care ne mai referim este aceea în: 1. norme care stabilesc reguli şi 2. norme care stabilesc excepţii de la regulă, clasificare care prezintă interes mai ales în legătură cu modul în care se poate face interpretarea, dacă putem face sau nu o interpretare extensivă unei norme. Având în vedere că excepţiile sunt de strictă interpretare, şi, deci, normele pe care le formulează nu pot fi interpretate extensiv, trebuie făcută întotdeauna lumină asupra faptului dacă norma pe care o avem în vedere formulează o regulă sau o excepţie de la o regulă. Astfel, de exemplu, articolul 4 aliniatul 1 din Codul familiei formează regula în materia vârstei la care se poate încheia căsătoria – optsprezece ani pentru bărbat şi şaisprezece ani pentru femeie – iar articolul 4 aliniatul II excepţia: cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria unei femei care a împlinit cincisprezece ani… De remarcat că, uneori, se stabileşte printr-o dispoziţie legală şi … o excepţie de la excepţie. În acest caz…. o revenire la regulă. Iată, articolul 3 din Decretul 167/1958 stabileşte regula în privinţa termenului de prescripţie, prevăzând că în raporturile dintre unităţile de stat, acesta este de 18 luni. Apoi, în articolul 4 se stabileşte un termen de excepţie de 6 luni pentru cinci categorii de acţiuni prevăzute expres, pentru ca, apoi, în articolul 4 aliniatul 2 să se prevadă o excepţie de la excepţia reglementată de articolul 4 aliniatul 1 litera e, stabilind un alt termen de prescripţie, de un an, pentru acţiunile având ca obiect pretenţii izvorând din contractul de transport ce a fost încheiat spre a fi executat succesiv cu mijloace de transport diferite.
În încheiere trebuie subliniat faptul că problematica clasificării normelor de drept nu ţine de dogmatica juridică, ea prezentând o importanţă deosebită în procesul interpretării şi aplicării corecte a dreptului. Astfel, de exemplu, intrarea în vigoare a unei norme de drept care se referă la anumite acţiuni pe care ar trebui să le întreprindă cetăţenii, persoanele fizice, să spunem nişte prestaţii faţă de stat, ridică imediat problema clarificării caracterului normei. Dacă aceasta este imperativă, nimeni nu poate să se abată de la prevederile ei, dacă este însă, dispozitivă, vor acţiona potrivit ei numai cei ce doresc acest lucru. Nu demult era în vigoare o lege adoptată în 1985 (Legea nr. 1/1985), care imediat după apariţie a dat naştere la discuţii legate de caracterul normei care prevedea contribuţia bănească şi în muncă pentru efectuarea unor lucrări de interes obştesc. Deoarece legiuitorul se exprima iniţial prin poate contribui, concluzia firească era aceea că avem de-a face cu o normă dispozitivă, fapt pentru care marea majoritate a cetăţenilor nu au plătit în primul an contribuţia bănească ce s-a prevăzut şi nici nu au prestat o muncă pentru efectuarea unor lucrări de interes obştesc. Dar, voinţa de sus era alta, fapt pentru care s-au găsit modalităţi de obligare la efectuarea prestaţiilor prevăzute în legea amintită, ca şi când ar fi fost vorba de o normă imperativă. Astfel, de exemplu, dacă nu plăteai suma de bani prevăzută, nu ţi se eliberau nişte vize, acte, autorizaţii etc., fără de care nu puteai să-ţi exerciţi nişte drepturi, precum cel de a obţine o viză de la serviciul paşapoarte pentru a putea pleca în străinătate.

4. Interpretarea normelor juridice

A. Consideraţii generale privind noţiunea şi necesitatea interpretării

1. Despre necesitatea interpretării
După cum arătam, normele juridice au un caracter general şi impersonal, ele formulând un model general de conduită. Aceste norme însă, trebuie să se aplice unor diverse situaţii concrete, care în ceea ce priveşte trăsăturile lor esenţiale pot fi încadrate în normă. Caracterul general al normei, pe de o parte, şi marea diversitate de cazuri în care se aplică, pe de altă parte, fac necesară clarificarea exactă a înţelesului normei. Acestui argument esenţial trebuie adăugate şi altele ţinând de caracterul imprecis al unor termeni , de formula¬rea incompletă a trăsăturilor unor fapte prevăzute de normele juridice de varietatea mare de cazuri la care se referă norma, de apariţia unor norme noi care ating sfera de reglementare a celor vechi, de conexiune sau intercondiţionarea normelor care face dificilă alegerea regulii ce trebuie aplicată cazului dat, de învechirea unor norme faţă de progresul tehnic realizat .

Interpretarea normei juridice se face tocmai în scopul înţelegerii exacte a conţinutului ei, a raportului cu alte norme, a momentului intrării ei în vigoare, a sferei de aplicare, a depistării scopului urmărit de legiuitor prin reglementare. În sfârşit, toate aceste obiective ale interpretării sunt canalizate în final în scopul aplicării corecte şi unitare a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării, în vederea realizării lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, ale legalităţii şi echităţii. Am putea spune, astfel, că interpretarea normelor juridice constituie o operaţiune logico-raţională prin care se urmăreşte cunoaşterea deplină şi exactă a conţinutului real al normelor juridice, în vederea aplicării lor unitare pe tot cuprinsul ţării şi în mod echitabil faţă de toţi cetăţenii ei.
Aplicarea (realizarea) normelor juridice, realizarea obiectivelor urmărite prin reglementare, punerea în aplicare a normelor, prin integrarea lor în viaţă, impune concretizarea lor sub mai multe aspecte:
1. sub aspectul determinării persoanelor fizice şi juridice la care se referă;
2. sub aspectul stabilirii cât mai exacte, a drepturilor şi obligaţiilor celor ce încheie raporturi pe baza normelor interpretate, precum şi a sancţiunilor prevăzute pentru cazul nerespectării acestor drepturi;
3. sub aspectul determinării celor mai bune mijloace de realizare a pres¬cripţiilor normei juridice, atunci când această formă lasă organelor de aplicare libertatea unei astfel de determinări .
Realizarea normelor juridice presupune efectuarea prealabilă a următoarelor operaţii:
• stabilirea exactă a situaţiei de fapt;
• determinarea normelor juridice care o prevăd;
• interpretarea cât mai exactă a conţinutului normelor ce urmează a fi aplicate situaţiei date, a scopului în care au fost elaborate.
Orice normă trebuie interpretată, oricât ar părea de simplă şi de clară; varietatea cazurilor în care se aplică tot face necesară interpretarea ei .
Astfel, de exemplu, norma de care am amintit, cea referitoare la bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei care apare foarte clar formulată, a dat naştere unor variate discuţii legate de aplicarea ei, fapt care a dus, în urma interpretării ei deosebite de către diverse organe judecătoreşti, la necesitatea unor decizii de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem, care să unifice practica judiciară din acest domeniu, cum au fost deciziile 2/1958, 19/1960, 537/1961 etc.
Interpretarea se referă la toate elementele normei. Totuşi, elementul care ridică cel mai frecvent probleme de interpretare este ipoteza.
Interpretarea normei juridice constă adesea în operaţii logico-raţionale având ca obiectiv clarificarea sensului unor termeni sau stabilirea trăsăturilor lor esenţiale în vederea îndepărtării celor neesenţiale.
Alteori aceasta constă în determinarea exactă a câmpului de aplicare a normei în spaţiu, în timp sau asupra persoanelor.
Nu de puţine ori interpretarea apare ca necesară pentru a stabili dacă o normă nouă a abrogat sau nu total sau parţial, o normă mai veche .
In sfârşit, interpretarea poate fi necesară şi pentru determinarea naturii şi caracterului normei: este o normă imperativă sau dispozitivă , este principală sau subsidiară, formulează o regulă sau o excepţie de la regulă, termenul stipulat este un termen privind prescripţia extinctivă sau un termen de decădere, este în conformitate cu normele cuprinse în actele juridice norma¬tive superioare sau nu etc.
Interpretarea normelor juridice, prin dezvăluirea sensului normei, a con¬ţinutului ei şi a voinţei exprimate în normă, permite aplicarea acesteia la cazuri concrete. Procesul practic al aplicării dreptului este, la rândul său, piatra de încercare a justeţei interpretării şi a eficienţei normei .
Dar, uneori, interpretarea a depăşit acest rol de intermediar în procesul aplicării, având, cel puţin în privinţa deciziilor de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem, un rol de completare a normelor juridice, de adâncire a înţelesului lor, activitatea aceasta de îndrumare făcându-ne să ne simţim în prezenţa acelor cazuri limită, de hotar, între interpretare şi crearea dreptului. În aceste situaţii, prin acoperirea lacunelor legii, prin completarea ei (realizată printr-o interpretare extensivă a textelor), prin stabilirea unei sfere mai restrânse de aplicare (care determină crearea unor excepţii de la regulile supuse interpretării) , instanţa supremă a ajuns să aibă un rol creator de drept, activitatea ei situându-se la graniţa dintre interpretarea dreptului şi crearea lui.
Discutându-se probleme referitoare la jurisprudenţă şi raporturile ei cu interpretarea, în literatura de specialitate din ţara noastră s-a arătat că instru¬mentul de a cărui mod de folosire depinde natura şi rolul jurisprudenţei în raport cu dreptul, îl constituie metoda de interpretare folosită. De aceea, interpretarea, necesitatea, conţinutul şi efectele ei constituie terenul pe care s-au ciocnit diferite orientări şi idei.

2. Evoluţia doctrinei privind necesitatea
interpretării dreptului
Problemele legate de interpretarea dreptului în perioada apariţiei primelor legi burgheze, a primelor coduri trebuie detaşate de cele ulterioare, deoarece în această primă etapă, burghezia, încrezătoare în noul drept creat de ea, recurgea la o interpretare strict literară, restrictivă .
Acestui regim de subordonare absolută faţă de legi îi erau supuse şi organele judecătoreşti. În această perioadă, în Franţa ia fiinţă instituţia referatului legislativ prin care însuşi dreptul de a interpreta este interzis.
În concepţia şcolii dreptului natural (H. Grotius, Pufendorf, Thomasius etc.) rolul judecătorului se limita la interpretarea strict logică. Interpretarea era admisă ca ultima ratio şi realizată doar prin mijloacele specifice logicii formale. Aceeaşi poziţie au avut-o şi reprezentanţii şcolii istorice a dreptului. Astfel, Savigny, deşi făcea o distincţie între legi complete şi legi incomplete, nu admitea completarea acestora din urmă, decât printr-o interpretare pur logică, având ca scop descoperirea raţiunii legii (ratio legis).
Cultivând un fetişism al legii scrise, pozitivismul legal (Aubry, Rau, Laurent etc.) face, la rândul său, un abuz de abstracţii logice, nerecunoscând nici un alt drept în afara celui creat prin legi. În acest sens este semnificativă afirmaţia lui Demolombe (reprezentant al şcolii exegetice). Textele înainte de toate, precum şi mărturisirea lui Bugnet: Nu cunosc DREPTUL CIVIL, eu nu predau decât Codul Napoleon .
Dacă pentru cei amintiţi dreptul pozitiv constituie un sistem închegat , capabil să răspundă nevoilor sociale, pentru autorii ce au urmat acestei perioade, (perioadă în care se simţea nevoia modificării dreptului, drept pozitiv care nu mai corespundea noilor realităţi), evoluţia vieţii sociale, interpretarea dreptului, completarea sau chiar modificarea normelor juridice pe această cale este argumentată în cele mai diverse forme. Astfel, de exemplu, la sfârşitul secolului al XlX-lea, în Germania, Jhering, condamnând şcoala istorică a lui Savigny, arată că dreptul este rezultatul unei lupte , că el se adaptează condiţiilor de timp şi spaţiu. După el, soluţia problemelor juridice nu trebuie căutată în jocul unei logici a conceptelor, ci într-o conşti¬entizare, înţelegere a scopurilor practice şi a mijloacelor de realizare a dreptului în conformitate cu scopul său. Alţi doctrinari, precum Francois – Gény, plecând de la recunoaşterea lacunelor dreptului, arată că, în absenţa legii scrise trebuie folosite cutuma, precedentul judiciar, doctrina sau, în lipsa acestora, trebuie cercetată în mod liber soluţia . Mergând pe linia deschisă de Fr. Gény în doctrina interpretării dreptului, Ehrlich, Cantorowicz etc. (reprezentanţi ai Şcolii dreptului liber) admit în privinţa interpretării dreptului o supunere creatoare, care presupune interpretarea creatoare, chiar cu riscul de a se ajunge la naşterea unor norme cu caracter derogator.
La ideea unei interpretării libere a dreptului, adică dincolo de norma scrisă, de norma juridică în general, ajung şi reprezentanţii doctrinelor sociologice. Potrivit acestora (A. Comte, E. Durkheim, L. Duguit etc.) dreptul trebuie considerat ca un fapt social, ca o expresie a forţelor sociale. Individul nu mai este, prin intermediul raţiunii, promotorul dreptului. Dreptul este un fapt social. El nu este imuabil. Nevoile grupurilor sociale se schimbă mai repede ca dreptul, care trebuie să se adapteze intereselor legitime. Pentru că orice regulă este determinată socialmente, sarcina juristului este, în concepţia lor, să caute conformitatea între fenomenul social şi fenomenul juridic .
De remarcat că şi doctrina marxistă anvizajează normele ca un tot determinat de factorii social-economici, însă pe planul interpretării ajunge la concluzia primordialităţii legii scrise. Dar, de reţinut că această teorie admite şi promovează ideea interpretării normelor juridice în lumina condiţiilor vieţii economice care le-au determinat şi a politicii partidului conducător, politică care apare ca un izvor imediat al dreptului.
Aceloraşi nevoi de înnoire a dreptului, de adaptare a lui la noile realităţi răspund şi alte teorii elaborate, în special, după al doilea război mondial. În Germania, de exemplu, după înfrângerea suferită în război şi după difi¬cultăţile economice cunoscute între 1918 şi 1939, s-au creat condiţiile favo¬rabile filozofiei disperării, doctrinelor existenţialiste îndeosebi. Asistăm la renaşterea dreptului natural prin intermediul filozofiei existenţialiste . Pentru această poziţie, reprezentativă este gândirea lui Coing. În concepţia lui, fundamentul dreptului îl constituie dreptul natural, dar el reînoieşte această noţiune. Conceptul vechi de drept natural este îndepărtat, pentru că existenţa dreptului bazat pe principii obiective şi eterne nu poate fi dovedită. Dreptul nu este decât o soluţie relativă la probleme care se pun în timp. Dreptul natural, determinat prin prisma valorilor morale, depinde de cultura, de conştiinţa valorilor, iar valorile nu se degajă deodată, ci progresiv. Practic, în cadrul dreptului pozitiv şi al surselor sale, promotorul valorilor este Juristenrecht. Rolul esenţial îl are la el cel ce încarnează dreptul în existenţa sa, adică judecătorul. Aprecierea depinde de concepţia sa asupra echităţii, inspirată de cultura sa juridică de simţurile sale şi concepţia valorilor. În ceea ce priveşte eficacitatea dreptului, ea nu e totală decât atunci când corespunde sensului valorilor, aşa cum se înregistrează el la marea majoritate a populaţiei, la mase.
În aceeaşi direcţie, a acordării unui rol fundamental organelor chemate să aplice dreptul se îndreaptă şi şcoala normativistă a dreptului, întemeiată de Hans Kelsen. În concepţia sa interpretarea riguros ştiinţifică a legilor etatice sau a tratatelor internaţionale este de natură să rezolve probleme deosebit de importante ale legiuitorului care nu poate prevedea, atunci când elaborează legea, toate cazurile posibile. Or, prin interpretarea, riguros ştiinţifică se poate scoate în evidenţă echivocul şi ambiguitatea unor norme, creând posibilitatea legiuitorului să formuleze mai clar normele în viitor .
Punându-şi întrebarea dacă interpretarea este un act de voinţă sau un act de cunoaştere, acesta ajunge la concluzia că şi cei chemaţi să aplice normele, judecătorii îndeosebi, îndeplinesc acte creatoare de drept. Astfel, el precizează: Interpretarea făcută de organele de aplicare a dreptului are întotdeauna caracter autentic, ea creează drept .
Creşterea gradului de complexitate a relaţiilor ce formează obiect de reglementare, pe de o parte, şi existenţa unor norme vechi, ce nu mai corespund, sau nu corespund întru-totul realităţilor, pe de altă parte, determină creşterea importanţei actului de interpretare şi, de aici, apariţia unor noi explicaţii date acesteia. Dar, în această mare diversitate de poziţii se poate degaja totuşi un element comun tuturor teoriilor (elaborate în special după al doilea război mondial) şi anume încercarea de a căuta dincolo de norma scrisă, dincolo de voinţa legiuitorului, elementul peren de dreptate, încercându-se astfel interpretarea şi realizarea normelor în conformitate cu idea¬lurile de dreptate şi echitate. În literatura din statele socialiste, dominantă a fost ideea că practica judiciară nu trebuie să fie un izvor de drept. Dar, alături de aceasta s-au mai conturat şi alte opinii, precum:
• cea care a susţinut contrariul: practica judiciară este şi trebuie să fie un izvor de drept;
• cea care a susţinut că practica este un izvor de drept, dar în viitor nu trebuie să mai fie, această ultimă opinie fiind exprimată în perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, când dreptul socialist nu era încă elaborat şi armonizat de natură a-şi fi suficient lui însuşi .
• cea care a susţinut că unor decizii de îndrumare ale plenului Tribunalului Suprem trebuie să li se recunoască valoarea de izvor de drept .

B. Formele şi forţa juridică a
interpretării normelor juridice
În funcţie de calitatea celor chemaţi să efectueze interpretarea (subiectul interpretării) şi, pe cale de consecinţă, de forţa ei juridică, interpretarea îmbracă două forme esenţiale: 1. oficială; 2. neoficială.
Interpretarea oficială provine de regulă, de la un organ de stat (care are în competenţa sa sarcina de realizare sau aplicare a dreptului) şi are forţă juridică obligatorie.
Dacă această interpretare îmbracă forma unor norme obligatorii, cu caracter general, poartă denumirea de interpretare generală. Aceasta poate fi dată fie chiar de organul care a emis norma, fie de un alt organ care are, potrivit legilor în vigoare, această competenţă. În primul caz avem de-a face cu o interpretare autentică, în cel de al doilea caz cu o interpretare legală, cum era denumită de Constituţia din 1965 .
Conform Constituţiei din 1923, interpretarea legilor cu drept de autoritate se făcea numai de puterea legiuitoare (art. 36) adică de cele două Camere ale Parlamentului şi de către rege.
Potrivit Constituţiei din 21 august 1965, interpretarea legală a normelor juridice era de competenţa Consiliului de Stat. Această interpretare avea efect retroactiv, ea aplicându-se de la data intrării în vigoare a actului interpretat.
De regulă, orice organ de stat care are dreptul de a elabora norme juridice obligatorii, are în acelaşi timp şi competenţa de a le interpreta. Problema care se pune însă este aceea a dreptului unui organ inferior de a interpreta actele juridice date de un organ superior, pentru că, în ceea ce priveşte dreptul unui organ ierarhic superior de a interpreta norme juridice elaborate de organele inferioare lor, nu există nici un dubiu. Dacă ele au dreptul de a anula şi modifica actele organelor inferioare, cu atât mai mult au dreptul de a le interpreta (potrivit argumentului logicii formale cine poate mai mult poate şi mai puţin).
Dar, în anumite împrejurări, trebuie să admitem faptul că şi un organ ierarhic inferior poate interpreta normele juridice elaborate de organele superioare lor. Astfel, de exemplu, dacă în aplicarea unei legi se adoptă nişte instrucţiuni de către un ministru, în mod inevitabil acestea vor reflecta modul de înţelegere şi interpretare a legii, interpretare obligatorie în măsura în care nu intervine o discrepanţă, o contrazicere între cele două acte normativ-juridice: legea şi instrucţiunea.
Interpretarea cazuală este forma interpretării oficiale făcută de organe de aplicare a dreptului, organe care realizează cerinţele legilor. Această interpretare se referă, deci, la un anume caz concret. O astfel de interpretare fac, după caz, instanţele judecătoreşti, procuratura (de exemplu, în cazul în care aplică dispoziţiile articolului 181 Cod penal) şi organele administraţiei de stat (de exemplu, când eliberează o autorizaţie de construcţie, pe baza cerinţelor normelor în vigoare).
În literatura juridică din ţara noastră interpretarea cazuală făcută de instanţele judecătoreşti nu este pusă pe acelaşi plan cu interpretarea generală, de care am vorbit mai înainte, aceasta neavând caracter general-obligatoriu. Ea este obligatorie numai pentru persoanele în legătură cu care s-au pronunţat deciziile sau hotărârile respective. În alte state, însă, cum sunt cele ce fac parte din sistemul Common-Law, precedentul, practica judiciară sunt în general admise ca izvoare de drept , chiar dacă se susţine de către unii autori că regulile create pe cale jurisprudenţială se aplică de judecători pentru că sunt considerate de aceştia ca juste, şi nu ca obligatorii, ele putând fi mereu modificate de judecători .
În sistemul nostru de drept, instanţele judecătoreşti nu creează prin interpretare noi norme de drept. Rolul lor se cantonează doar la clarificarea normelor în vederea aplicării lor corecte. Dar, uneori, tocmai acest fapt presupune completarea conţinutului unor norme sau, după caz, exceptarea unor situaţii de la aplicarea lor, dacă printr-o interpretare literară s-ar ajunge la încălcarea altor norme sau a unor principii fundamentale ale dreptului.
La noi în ţară, depăşirea unor dificultăţi legate de interpretarea şi aplicarea diferită a aceleaşi norme, s-a realizat pe calea Deciziilor de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem, care au dus la armonizarea unor puncte de vedere şi la aplicarea unitară a normelor pe întreg cuprinsul ţării. După cum arătam mai înainte, fără a susţine că instanţa supremă are un rol creator de drept, trebuie să recunoaştem, totuşi, că cel puţin activitatea de elaborare a deciziilor de îndrumare putea fi situată la graniţa dintre crearea şi aplicarea dreptului. Aplicarea normelor juridice la cazuri concrete, variate şi complexe, determină, de-a lungul anilor îmbogăţirea conţinutului lor cu noi aspecte pe care adesea legiuitorul nu le-a prevăzut şi nici nu le putea prevedea, ceea ce face necesară consultarea practicii de către legiuitor cu ocazia elaborării unor noi norme juridice, practica formând un izvor social al dreptului.
Interpretarea neoficială sau doctrinală a normelor juridice este făcută de persoane sau organe, instituţii etc., care nu acţionează în calitate de organe de stat ci îndeplinesc sarcini de interpretare în virtutea unor necesităţi de cunoaştere, urmărind clarificarea conţinutului lor în alte scopuri decât cele privind aplicarea imediată, concretă a normei. Astfel, de exemplu, un profesor clarifică înţelesul unor norme pentru a putea elabora un curs, o prelegere, o carte, care are ca obiect relaţiile reglementate de norma respectivă; un cercetător interpretează o normă juridică în vederea elucidării unor probleme legate de aplicarea normei sau de raportarea ei la altele. Sigur că şi această interpretare are în vedere aplicarea dreptului dar ea nu este urmată imediat de aplicare şi operaţiunea de clarificare nu se face direct în vederea aplicării. Această formă de interpretare nu are forţa juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile propuse, clarificările făcute conving organul de aplicare sau cel de creare a dreptului, ea poate avea o influenţă foarte puternică atât asupra celor ce au în sarcina lor aplicarea normelor, cât şi asupra celor ce au în competenţă modificarea, abrogarea lor sau crearea de noi norme.

C. Metodele de interpretare a normelor juridice
Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru clarificarea conţinutului normelor juridice, clarificare care cel mai adesea se face în vederea aplicării lor la cazuri concrete.
Au existat şi există opinii diferite în legătură cu identificarea acestor metode şi clarificarea lor. Unii autori, precum, de exemplu I. Ceterchi, Gh. Boboş etc., au considerat că cea mai justă grupare a metodelor de interpretare este cea care distinge patru categorii: gramaticală, istorică, logică şi sistematică, alţii precum I. Demeter, cea care distinge trei categorii: sistemico-juridică, istorică şi gramaticală, iar alţii adaugă acestei categorii pe cea analogică .
În literatura juridică, unii autori vorbesc doar de trei metode: istorică, teleologica şi creatoare , alţii din contră, au vorbit de o metodă unică – cea materialist-dialectică în realizarea acesteia au distins mai multe etape. În sfârşit, două puncte de vedere am mai dori să mai amintim. Unul al teoreti¬cianului iugoslav R. Lukiç şi celălalt al teoreticianului austriac H. Kelsen, întemeietorul teoriei normativiste a dreptului. Primul vorbeşte de cinci me¬tode: gramaticală, logică, sistematică, istorică şi teleologică, pe care le grupează astfel: distinge mai întâi metoda lingvistică, gramaticală, mijloc la care se recurge întâi şi întâi de interpret. Apoi, sistematizează celelalte patru metode în două grupe: 1. prima se bazează pe logică şi cuprinde metodele (propriu-zis) logică şi sistematică; 2. a doua pe studiul sociologic al normelor, care presupune interpretarea istorică şi teleologică .
Spre deosebire, însă, de cei ce deosebesc şi analizează mai multe metode de interpretare, H. Kelsen vorbeşte de aşa zisele metode de interpretare, argumentând ideea că interpretarea duce la determinarea cadrului pe care dreptul ce urmează a fi interpretat îl reprezintă, şi prin aceasta la recunoaşte¬rea mai multor posibilităţi care există în interiorul acestui cadru . Deci, rezultatul interpretării nu poate fi unic, fapt pentru care cei ce aplică dreptul apar în calitate de creatori de drept.
Toate discuţiile referitoare la metodele ce trebuie sau ce pot fi utilizate în clarificarea conţinutului şi sensului normelor juridice ar trebui raportate azi, la metoda sistemică de analiză, care presupune proiectarea obiectului anali¬zei, în cazul nostru al normelor, înlăuntrul sistemului din care face parte, şi a anvizajării lui ca element al unui sistem ce se află în corelaţie cu alte sisteme, procedând astfel la analiza diacronică şi sincronică a acestora .
Dar, dincolo sau concomitent cu analiza efectuată potrivit metodei structural-sistemice, metodă utilizată pentru cunoaşterea sistemului juridic în ansamblul său, în interpretarea normelor juridice se pot utiliza şi trebuie să se utilizeze şi metode specific juridice, multe tradiţionale, precum cele amintite de noi.
Astfel, propunem clarificarea unor probleme legate de dezvăluirea sen¬sului unor norme potrivit regulilor gramaticale şi a regulilor şi argumentelor logicii formale, ca o primă etapă şi apoi, într-o etapă superioară, clarificarea cât mai exactă a conţinutului normei în lumina raporturilor ei cu alte norme, în primul rând juridice, dar şi etice, politice etc. În lumina condiţiilor în care a fost adoptată şi a scopului urmărit de legiuitor prin reglementare, precum şi în lumina noilor realităţi în care aceasta trebuie să se integreze, a noilor necesităţi cărora trebuie să răspundă. Astfel, în această a doua etapă, se face o interpretare sistematică (istorică şi teleologică) şi creatoare, în scopul adaptării normei unor realităţi, altele decât cele ce i-au determinat apariţia , sau altele decât cele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării.
A. Interpretarea gramaticală constă în clarificarea textului normei ce urmează a fi interpretată, prin analiza sensului cuvintelor, analiza morfolo¬gică şi sintactică a textului, ţinând seama de regulile gramaticale, reţinând că, uneori, interpretul trebuie să acorde o atenţie deosebită cuvintelor de legătură, conjuncţiilor sau şi şi şi chiar semnelor de punctuaţie. Cele mai frecvente probleme sunt determinate de sensul multiplu al unor termeni. În astfel de situaţii trebuie observate câteva reguli, precum cele ce urmează:
• nu trebuie să acorzi unor termeni un sens juridic particular, dacă nu există raţiuni puternice şi serioase pentru a o face;
• cuvintele care au în mod evident o semnificaţie juridică aparte faţă de limbajul comun, trebuie interpretate în lumina acestei semnificaţii .
• stabilind semnificaţia juridică deosebită ce o are un termen într-o ramură de drept, acesta trebuie interpretat într-o strânsă legătură cu semnificaţia ce o are în alte ramuri ale dreptului .
• în conţinutul lingvistic al aceleaşi norme juridice sau aceluiaşi act juridic, cuvintele asemănătoare nu trebuie sa primească semnificaţii deosebite fără raţiuni întemeiate .
Metoda gramaticală ridică probleme deosebite atunci când sensul unor termeni nu poate fi degajat cu uşurinţă , când este susceptibil de mai multe interpretări, când un cuvânt şi-a schimbat semnificaţia prin trecerea timpului, când acelaşi termen este utilizat în acte juridice diferite, cu sensuri diferite etc.
Interpretarea logică constă în utilizarea regulilor logicii formale şi a sistemului de argumente pe care se sprijină pentru stabilirea înţelesului unei norme. Cu toate că orice procedeu de interpretare cuprinde o interpretare logică, există, totuşi, o seamă de raţionamente, de judecăţi folosite în procesul interpretării normelor care, întemeindu-se îndeosebi pe regulile logicii formale şi nefiind condiţionate de celelalte procedee de interpretare, pot fi considerate ca procedee pur logice ale interpretării. Această logică formală este logica generală, iar nu o logică juridică specifică. Nu pot fi considerate ca reprezentând o logică juridică separată acele argumente logice care prin frecvenţa folosirii lor, au dat naştere unor dictoane (adagii), adică unor expresii rezumative ale argumentaţiei respective.
Aceste argumente sunt acceptate cu prudenţă şi numai dacă întrunesc condiţiile raţionamentului ştiinţific. Practica judiciară din ţara noastră reflectă folosirea concomitentă a metodelor logice cu celelalte metode amintite de noi, fără a da o prioritate vreuneia din ele şi fără a absolutiza metoda logică care, uneori, după cum vom avea ocazia să o demonstrăm, nu ne poate conduce la dezvăluirea adevăratului sens al normei juridice. În interpretarea ce se face prin intermediul metodelor logice, şi practica judiciară din ţara noastră face trimitere la câteva reguli ce se folosesc frecvent. Astfel se amintesc următoarele: 1. excepţiile sunt de strictă interpretare ; 2. nu ne este îngăduit să distingem acolo unde legea nu distinge ; 3. o normă trebuie interpretată într-un sens care să permită aplicarea ei, nu într-un sens care să o înlăture de la aplicare .
De asemenea practica judiciară ca şi literatura de specialitate utilizează frecvent o serie de argumente ca: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
Argumentul ad absurdum, ceea ce în logică poartă denumirea de demons¬traţie indirectă apagogică, constă în stabilirea tezei de demonstrat prin infir¬marea tezei care o contrazice, ceea ce în matematică se numeşte reducerea la absurd şi implică efectuarea a două operaţii: 1. presupunerea că teza (soluţia) contrară ar fi adevărată; 2. dovedirea falsităţii acesteia.
Argumentul a contrario este un tip de raţionament care se bazează pe legea terţului exclus din cadrul logicii formale şi care înseamnă că în cazul noţiunilor contradictorii (noţiuni care se neagă una pe alta), una este adevărată, cealaltă falsă, iar a treia nu există .
Argumentul a majori ad minus este considerat de unii autori ca o particu¬larizare a lui a fortiori ratione. Este, spun aceşti autori, un mijloc prin care se dezvoltă o dispoziţie legală spre ipotezele pe care nu le-a prevăzut şi în care se întâlneşte, pe o treaptă superioară, motivul în sensul căreia s-a decis. Alteori a majori ad minus e socotit ca o exprimare concentrată în limbajul schemei de raţionament de tip Cine poate mai mult poate şi mai puţin .
De reţinut că, utilizarea regulilor şi argumentelor logicii formale nu se poate face abuziv, de multe ori acestea neputând conduce interpretul la aflarea adevărului conţinut al normei ce formează obiectul preocupărilor sale. Interpretul, depăşind etapa utilizării metodei gramaticale şi a celei logice, trece la o etapă superioară a investigaţiilor sale, aceea a utilizării metodei sistematice, care presupune sau înglobează, după părerea noastră, unele investigaţii ce sunt apreciate în doctrină ca metode independente: istorică şi teleologică.
Interpretarea sistematică impune analiza normei (al cărei conţinut şi scop trebuie clarificat în vederea aplicării ei corecte) ca un element al structurii normative, în care se încadrează aceasta, fiind strâns legată de toate celelalte norme cuprinse în acelaşi capitol sau paragraf al actului normativ din care face parte. La fel, ea trebuie analizată în strânsă legătură cu toate celelalte norme cuprinse în acest act, de multe ori unele elemente ale normei, în mod deosebit sancţiunea, fiind cuprinse în acelaşi act normativ, dar într-un capitol distinct. Astfel, de exemplu, pentru toate abaterile de la Regulamentul Adunării Deputaţilor care cuprinde norme privind obligaţiile deputaţilor, sunt prevăzute sancţiuni într-o entitate structurală distinctă – secţiunea a cincea a capitolului IV – toate normele acestui regulament trebuind a fi raportate la prevederile care stabilesc sancţiunile, numai în felul acesta putându-se clari¬fica problema structurii sale logico-formale.
Uneori, însă, nu este suficientă această operaţiune de clarificare a conţinutului unei norme prin prisma raporturilor sale cu celelalte norme din actul normativ în care este inclusă. Sfera investigaţiei trebuie lărgită adesea, prin compararea şi clarificarea conţinutului unei norme în raport cu reguli ce se află în alte acte normative. Astfel, de exemplu, în practica judiciară, articolul 2 şi 29 din Codul familiei, au fost interpretate în lumina articolului 1-3 din Decretul nr. 31/1954 (referitor la persoanele fizice şi juridice), arătându-se că dreptul de întreţinere al soţului care se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă nu poate fi exercitat decât în conformitate cu normele de convieţuire socială, cu normele şi principiile morale, soţul care, părăsind domiciliul şi plecând să locuiască cu un concubin, neavând dreptul la pensie de întreţinere .
De asemenea, toate normele trebuie interpretate în lumina principiilor ce guvernează ramura de drept căreia îi aparţin, a principiilor fundamentale ale dreptului şi a normelor Constituţionale, de aşa natură încât să se depisteze eventualele contraziceri dintre diverse acte normative şi să se evite aplicarea normelor inferioare ce contravin unor norme aflate într-un izvor de drept ce se situează pe o treaptă superioară ierarhiei lor.
Interpretarea sistematică presupune, uneori, şi necesitatea clarificării raporturilor dintre normele de drept şi normele morale sau alte categorii de norme sociale. Uneori chiar legea face trimitere la un astfel de principiu, normă, cum o face de exemplu articolul 1 al Decretului 31/1954 alteori însă, pe cale logică se ajunge la ideea necesităţii unor astfel de corelări între diverse categorii de norme sociale.
În sfârşit, când clarificarea conţinutului, al sensului, a sferei de aplicare etc. a normei prezintă unele dificultăţi, interpretul trebuie, după caz, să analizeze condiţiile istorice în care a apărut, precum şi scopul urmărit de legiuitor.
Astfel, sunt situaţii în care trebuie analizate împrejurările social – istorice în care a fost adoptată norma respectivă, materialele pregătitoare ale legii din care face parte, luările de cuvânt cu ocazia dezbaterii proiectului de lege, necesităţile care au determinat adoptarea ei, conţinutul legii pe care a înlocuit-o etc. Uneori, prin cunoaşterea exactă a acestor necesităţi şi a conţinutului legii se determină şi scopul ce s-a urmărit prin reglementare, analiza istorică îmbinându-se cu cea teleologică. În legătură cu metodele de inter¬pretare expuse până acum în literatură s-au ridicat o serie de probleme, din care amintim două: 1. dacă exista o ordine în succesiunea folosirii lor; 2. dacă pot fi ierarhizate, stabilindu-se un anumit grad de importanţă pentru fiecare din ele. În legătură cu prima problemă trebuie precizat că, din cele arătate de noi anterior, se vede preferinţa, logică după părerea noastră, de a încerca mai întâi să afli conţinutul şi sensul normei prin clarificarea unor probleme lingvistice şi logice şi numai apoi de a utiliza metoda sistematică (care presupune pe cea istorică şi teleologică) nefiind necesar întotdeauna de a utiliza absolut toate metodele. De altfel, ordinea folosirii acestor metode se impune, de la caz la caz, în funcţie de specificul normei, cel mai adesea fiind utilizate concomitent şi nu succesiv.
În sfârşit, o altă metodă utilizată în practica judecătorească şi în literatura de specialitate este cea creatoare. De reţinut că în ţara noastră nu s-a amintit de existenţa unei astfel de metode dar că, după părerea noastră, ea există şi trebuie recunoscută ca atare. În ce constă: atunci când prin toate metodele utilizate nu s-a putut ajunge la un rezultat al interpretării care să facă posibilă soluţionarea unor cazuri concrete, care nu-şi găsesc uşor locul într-o normă sau alta, dar pe care judecătorul (cei ce aplică legea), trebuie neapărat să le rezolve, această rezolvare presupune o interpretare creatoare a normei, fie în sensul extinderii sferei ei de cuprindere dincolo de ceea ce reiese printr-o interpretare gramaticală, fie în sensul restrângerii sferei de cuprindere.
Şi într-un caz şi în celălalt activitatea de interpretare are o valoare normativă, organul judecătoresc (sau un alt organ), completând norma cu detalii care fac ca aceasta să se aplice la o altă sferă de relaţie decât cea stabilită printr-o interpretare gramaticală sau chiar logică a ei. Iată, de exemplu, prin articolul 30 din Legea nr. 58/1974 şi, respectiv, 44 din Legea nr. 59/l 974 s-a interzis dobândirea sau înstrăinarea de terenuri prin acte juridice (acestea putând fi dobândite numai prin moştenire legală). Iniţial instanţele judecătoreşti, interpretând normele respective mai ales printr-o metodă teleologică şi logică, (folosind argumentul unde legea nu distinge…), au ajuns la concluzia că ele se referă atât la transmiterea dreptului de proprietate, cât şi la constituirea unor dezmembrăminte ale acestuia. Apoi ţinând cont de principii şi norme existente în sfera reglementării juridice în momentul apariţiei legilor amintite – principii şi norme care guvernau concomitent relaţiile ce formau obiectul noii reglementări, s-a ajuns la o interpretare restrictivă a respectivului principiu – imposibilitatea înstrăinării terenurilor prin acte juridice – în sensul că, în anumite situaţii, s-a statuat că este posibilă constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Astfel, de exemplu, s-a admis constituirea unui drept de superficie în cazul partajului bunurilor comune ale soţilor în favoarea soţului neproprietar al terenului (pe care soţii şi-au construit un imobil) .
O altă situaţie în care regula cuprinsă în articolul 30 al Legii nr. 58/1974 a fost interpretată în alt mod decât imposibilitatea constituirii unor drepturi reale cu privire la terenuri, este şi cea privind partajul unor bunuri, altele decât bunurile comune ale soţilor. Şi în acest caz, ca şi în cel precedent, instanţa a ţinut seama atât de regula privind interdicţia înstrăinării unor terenuri prin acte juridice civile, cât şi de alte reguli şi principii, cum sunt cele ce guvernează partajul .
În aceste cazuri, instanţele judecătoreşti au ţinut cont, în interpretarea articolului 30 din legea numărul 58/1974, de toate celelalte norme care, total sau parţial, reglementau aceleaşi relaţii sociale. Astfel, ele au ţinut cont atât de normele cuprinse în articolul 30 şi 36 din Codul familiei referitoare la bunurile comune ale soţilor cât şi de principiile cuprinse în Codul de proce¬dură civilă care guvernează partajul, ajungând la o interpretare sistematică. Această interpretare a avut drept efect aplicarea normei cuprinse în art. 30 Legea numărul 58/1974, cu unele rezerve, instanţele judecătoreşti comportându-se în această situaţie de aşa natură, încât activitatea lor s-a situat la graniţa dintre aplicarea dreptului şi crearea lui. Ele au realizat astfel ceea ce noi numim o interpretare creatoare , în sensul că, prin dezvăluirea sensului adevărat al normei, ele au desfăşurat mai mult decât o activitate de interpretare creând de fapt excepţii de la legea care interzicea înstrăinarea terenurilor prin acte juridice.

D. Rezultatul interpretării normelor juridice
În exemplele luate de noi am vorbit de o aplicare a normei la o sferă mai restrânsă de relaţii decât cea pe care am putea s-o stabilim printr-o interpretare ad literam a acesteia. Se pune astfel problema rezultatului interpretării, adică a sferei de relaţii, mai restrânse sau mai largi, cărora se aplică norma.
Conţinutul normei juridice, aşa cum este el determinat ca rezultat al interpretării în raport cu formularea literală a acesteia, poate să coincidă perfect cu această formulare, caz în care vorbim de o interpretare literară sau declarativă. Alteori, însă, conţinutul literar al normei este mai restrâns decât cercul de relaţii cărora legiuitorul a înţeles să o aplice (sau cărora interpretul consideră că trebuie aplicate, potrivit unor principii care guvernează această operaţiune), situaţie în care vorbim de o interpretare extensivă. Şi, în sfârşit, este posibil, precum a fost în exemplul dat de noi mai înainte formularea textului legii să fie mai largă decât conţinutul ei real (decât conţinutul stabilit prin interpretare). În acest caz vorbim de interpretarea restrictivă.
Dacă un exemplu de interpretare restrictivă am dat, să dăm şi un exemplu de interpretare extensivă. Prin decizia civilă numărul 375 din 31.III.1975 pronunţată de Tribunalul Judeţean Timiş s-a dat o interpretare extensivă articolelor 60-64 din Legea numărul 5/1973 stabilindu-se că aceste prevederi se aplică nu numai proprietarului unei locuinţe, ci şi aceluia care are un drept de abitaţie asupra ei . Pentru a se ajunge la această interpretare, s-a folosit argumentul identităţii de raţiune, susţinându-se că raţiunile care l-au condus pe legiuitor la adoptarea soluţiilor obţinute de articolele 60-64 ale legii amintite (determinarea reală a nevoilor de locuit ale proprietarului şi familiei sale, obligativitatea închirierii camerelor separate care depăşesc nevoile de locuit etc.) le regăsim şi în cazul în care asupra locuinţei există un drept de abitaţie. Deci, aceste dispoziţii au fost aplicate – ca urmare a unei interpretări extensive – şi locuinţelor asupra cărora nu există un drept de proprietate, ci un drept de habitaţie .
Din exemplele date reiese faptul că rezultatul interpretării depinde în mare măsură şi de metodele utilizate în stabilirea conţinutului normei, folosirea uneia sau alteia din metodele utilizate punându-şi amprenta asupra acestuia.
În strânsă legătură cu interpretarea se pune şi problema analogiei legii şi analogiei dreptului . Dacă ne întoarcem la speţa comentată de noi privind dreptul de abitaţie, vom observa că decizia dată de tribunal se bazează pe aplicarea prin asemănare a dispoziţiilor articolelor 60-64 din Legea nr. 5/1973 şi dreptului de abitaţie, chiar dacă aceste articole se referă la dreptul de proprietate (la nevoie de locuit a titularului acestuia). În acest caz, în lipsa unei norme care să reglementeze modul de stabilire a nevoilor de locuit ale titularului unui drept de abitaţie, s-au aplicat prin analogie normele amintite. Tribunalul analizând situaţia de fapt şi normele în vigoare, a constatat mai întâi lipsa unei reguli care să reglementeze situaţia dată, iar apoi, existenţa unei norme care reglementa un caz asemănător. Prin interpretarea acestei din urmă reguli, organul judecătoresc a ajuns la concluzia că ea, prin asemănare poate fi aplicată şi abitaţiei (cazului dat). Vedem astfel că analogia legii constă în aplicarea legii la un raport social nereglementat, prin aplicarea unor norme juridice ce reglementează un caz asemănător.
Dar există şi situaţii în care instanţa are de rezolvat un caz pentru care nu găseşte nici o normă în sistemul dreptului care să-i poată fi aplicată. Având în vedere cerinţele articolului 3 Cod civil, care prevăd că judecătorul nu poate refuza judecarea pe motiv că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, acesta trebuie să dea o soluţie bazându-se, în lipsa unor norme care să o prevadă, pe principiile generale ale dreptului. În această situaţie vorbim de analogia dreptului .
Desigur că este de dorit ca instanţele judecătoreşti, precum şi alte organe de aplicare a dreptului – inclusiv cele administrative – să găsească, să identifice norma pentru toate cazurile pe care le au de rezolvat, dar trebuie să admitem şi posibilitatea apelării la principii generale ale dreptului, atunci când cauza cu care este investită instanţa (sau alt organ) nu formează obiectul unei reglementări directe. În această situaţie, însă, judecătorul ajunge adesea, şi nici nu s-ar putea altfel, la o interpretare creatoare a unor norme, a unor principii, dacă acestea sunt cuprinse în vreo lege, (dacă sunt scrise), sau la o postură asemănătoare aceleia a organului de creare a dreptului, fiind nevoit să găsească o soluţie unei situaţii nereglementată sau nereglementată direct.
La astfel de situaţii se ajungea, de regulă, în perioadele când realitatea o ia înaintea reglementării.

6. Acţiunea normelor juridice în spaţiu, în timp şi asupra persoanelor

1. Noţiuni introductive
Asemănări şi deosebiri dintre normele care reglementează acţiunea normelor în timp şi în spaţiu
2. Acţiunea normelor juridice în timp ( Conflictele de legi în timp)
3. Acţiunea normelor juridice în spaţiu (Conflictele de legi în spaţiu)
4. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

1. Noţiuni introductive

Pentru a ne familiariza cu cu problemele pe care le vom studia în capitolul de faţa să luăm întâi câteva exemple:

• Un cetăţean străin conduce cu 200Km/oră pe drumurile publice din România. Va fi el supus legilor române privind circulaţia pe drumurile publice sau lugilor ţării lui?
• Un cetătean român plecat în croazieră pe un vas românesc doreşte să se căsătorească în rada portului Pireu. După ce legi o va face? După legea română sau după legea portului?
• Un inculpat savârşeşte o faptă penală sub imperiul unei anumite legi. Ulterior intervine o nouă lege care schimbă caracterul faptei din infracţiune în contravenţie. Va beneficia inculpatul în cauză de legea nouă?

Veţi răspunde singuri la aceste întrebări, după ce veţi studia cele ce urmează.

În cele ce urmează vom aborda problema conflictelor de legi în timp şi în spaţiu, precum şi acţiunea normelor asupra persoanelor.
Chestiunea conflictului de legi în spaţiu face obiectul de studiu al disciplinei Dreptului internaţional privat care elucidează problema legii aplicabile raporturilor juridice ce conţin elemente de extraneitate (străine). La disciplina „Introducere în studiul dreptului” vom analiza numai aspectele generale ale conflictelor de legi în spaţiu. Spre deosebire de acestea, conflictele de legi în timp constituie preocuparea tuturor ramurilor de drept, interesându-le în egală măsură.
Ceea ce au în comun aceste chestiuni este faptul că toate formează un ius supra iure, adică un ansamblu de norme care determină normele aplicabile într-un caz dat. Este vorba deci, despre norme care nu ni se aplică direct, care nu ne ghidează nemijlocit conduita noastră ca indivizi, ci care se adresează în primul rînd judecătorilor sau, mai general, celor care trebuie să ştie ce reguli să aplice pentru a soluţiona un caz concret. În consecinţă, aceste norme ni se aplică şi nouă, dar indirect.

2. Acţiunea normelor juridice în timp ( Conflictele de legi în timp)

Un prim aspect ce trabuie stabilit în ce priveşte acţiunea normelor în timp este acela referitor la momentul de la care o normă îşi începe aplicarea şi la cel în care aplicarea ei ia sfârşit.
O normă îşi începe aplicarea din momentul în care intră în vigoare.
De regulă, o normă intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial. Pentru actele normative de o importanţa deosebită, textul actului poate stabili că acesta intră în vigoare la o dată ulterioară publicării. Stabilirea unei date ulterioare, de regulă după 30 de zile, pentru intrarea în vigoare a actului normativ are rolul asigurării unui timp suficient pentru ca noile reglementări să fie cunoscute de către toţi cei interesaţi.
Este obligatorie publicarea în Monitorul Oficial al României a actelor juridice normative cu aplicabilitate pe întreg teritoriul : Constituţia, legile, decretele Preşedintelui României, ordonanţele Guvernului, hotărârile de Guvern, instrucţiunile miniştrilor, actele autorităţilor administrative autonome etc.
Dintre aceste acte, Constituţia şi legile constituţionale (de revizuire a Constituţiei) au un statut aparte şi în ceea ce priveşte intrarea în vigoare. Acestea nu intră în vigoare nici la data publicării, nici la o dată ulterioară certă prevăzută în textul lor, ci la data aprobării lor prin referendum.
Actele juridice normative adoptate de autorităţile locale autonome au aplicabilitate numai în raza teritorială a unităţii teritorial-administrative pe care o conduc. Pentru aceste acte, Legea adminstraţiei publice locale prevede obligativitatea publicătii lor sau a „aducerii lor la cunoştinţa cetăţenilor” pe orice cale, de exemplu a afişării în locuri publice.

Actele juridice normative îşi încetează aplicarea, de regulă, la data abrogării lor. Abrogarea constă în abolirea legii sau, în general, a actului normativ ori a unei dispoziţii juridice.
În legătură cu abrogarea actelor normative se pun cîteva probleme: cine poate să facă abrogarea? şi cum se face abrogarea?
La prima întrebare răspundem că, în general, organul care a adoptat regula poate să o şi abroge. Dar şi un organ ierarhic superior poate să abroge actele emise de organele subordonate.
Cu toate acestea, şi Guvernul poate abroga sau modifica prin intermediul ordonanţelor legile adoptate de Parlament cu specificarea că legile organice se modifică sau abrogă numai prin ordonanţă de urgenţă.Considerăm aceasta o excepţie de la regula enunţată mai sus deoarece Parlamentul este „unica putere legiuitoare”(art.58 teza a II-a, iar Guvernul are atribuţii legislative doar prin delegare. Această excepţie are însă o aplicabilitate temporară deoarece toate ordonanaţele de urgenţă şi o parte din cele obişnuite vor fi supuse aprobării de către Parlament, dispoziţiile lor urmând a fi cuprinse în legea de aprobare. Pentru ordonanţele obişnuite, chiar Parlamentul a abilitat Guvernul să le emită, prin intermediul legii speciale de abilitare, adoptată anterior de către organul legiuitor.
La întrebarea „cum se poate realiza abrogarea unui act normativ?” raspunsurile sunt variate. Abrogarea poate fi expresă sau tacită.
Se spune că abrogarea este expresă când ea este conţinută într-un text formal care abrogă legea veche. Dimensiunea, măsura abrogării este dată chiar de textul care o dispune efectiv. Abrogarea expresă poate fi totală sau parţială. În general, legea nouă, prin unul din articolule sale finale, dispune abrogarea acelor dispoziţii anterioare pe care le enumeră.
Abrogarea expresă este directă atunci când actul abrogator determină după toate criteriile de identificare necesare prevederea abrogată ( de exemplu „Se abrogă art.2 din Codul Civil), sau indirectă, când, deşi se specifică faptul abrogării, nu se identifică norma abrogată ( de exemplu „ Se abrogă orice dispoziţie contrară”).
Abrogarea tacită este aceea care nu rezultă dintr-un text expres, ci din incompatibilitatea care există între o lege veche şi una nouă. Aplicarea lor simultană este irealizabilă; având să alegem între ele, este evident că legea care exprimă cea mai recentă voinţă a legislatorului trebuie să primeze. De altfel, abrogarea tacită nu operează decât în măsura în care există contradicţie între cele două texte. Abrogarea tacită sau implicită intervine când actul normativ nou aduce o soluţie legislativă nouă, diferită de cea veche, dar nu specifică nimic în legătură cu abrogarea. Simplul fapt al apariţiei unei noi reglementări, deosebite de cea anterioară are semnificaţia abrogării vechii reglementări.
Dimensiunea abrogării este uşor de determinat când se pune problema incompatibilităţii între două reguli generale sau între două reguli speciale succesive: regula veche se abrogă. Dar vom proceda diferit atunci când legea nouă edictează o normă specială (o excepţie), în timp ce legea veche formulează o normă generală (un principiu, o regulă). Vom admite atunci că legea veche rămâne în vigoare în toate cazurile, în afară de domeniul special al legii noi (specialia generalibus derogant). Astfel, presupunând că o lege veche loveşte o categorie de persoane cu incapacitatea generală de a încheia acte juridice şi că legea nouă le conferă dreptul de a încheia un anumit tip de acte juridice, legea veche va continua să se aplice, ţinând însă cont de excepţia rezultând din legea nouă. Dar, în ipoteza contrară în care conflictul se produce între o lege veche specială şi una nouă generală, soluţia este îndoielnică: legea nouă nu ebrogă în mod necesar legea specială contrară mai veche, existenţa unei excepţii nefiind incompatibilă cu existenţa unei reguli. Totul depinde de intenţia legiuitorului . În legislaţia română Legea 24/2000 referitoare la tehnica legislativă soluţionează această problemă stipulând că norma nouă generală o poate abroga pe cea veche specială doar prevăzând expres acest lucru. Deci, normele speciale care derogă de la regula generală nu se abrogă implicit, prin intervenţia unei reglementări-cadru diferite. Ele pot fi abrogate numai expres .
Abrogarea este totală când întregul act normativ vizat iese din vigoare, sau parţială, când are efect numai asupra unor prevederi ale actului normativ supus abrogării.

Abrogarea expresă şi tacită
Abrogarea constă în abolirea legii sau a regulamentului.
Se spune că abrogarea este expresă când ea este conţinută într-un text formal care abrogă legea veche. Dimensiunea, măsura abrogării este dată chia de textul care o dispune efectiv. Abrogarea expresă poate fi masivă (totală). În general, legea nouă, prin unul din articolule sale finale, dispune abrogarea acelor dispoziţii anterioare pe care le enumeră.
Abrogarea tacită este aceea care nu rezultă dintr-un text expres, ci din incompqatibilitatea care există între o lege veche şi una nouă. Aplicarea lor simultană este irealizabilă, trebuiesă alegi între ele şi este evident că legea care exprimă cea mai recentă voinţă a legislatorului trebuie să primeze. De altfel, abrogarea tacită nu operează decât în măsura în care există contradicţie între cele două texte. Dimensiunea abrogării este uşor de determinat când se pune problema incompatibilităţii între două reguli generale sau între două reguli speciale succesive: regula veche se abrogă. Dar vom proceda diferit atunci când legea nouă edictează o normă specială (o excepţie), în timp ce legea veche formulează o normă generală (un principiu, o regulă). Vom admite atunci că legea veche rămâne în vigoare în toate cazurile, în afară de domeniul special al legii noi (specialia generalibus derogant). Astfel, presupunând că o lege veche loveşte o categorie de persoane cu incapacitatea generală de a încheia acte juridice şi că legea nouă le conferă dreptul de a încheia un anumit tip de acte juridice, legea veche va continua să se aplice, ţinând însă cont de excepţia rezultând din legea nouă. Dar, în ipoteza contrară în care conflictul se produce între o lege veche specială şi una nouă generală, soluţia este îndoielnică: legea nouă nu ebrogă în mod necesar legea specială contrară mai veche, existenţa unei excepţii nefiind incompatibilă cu existenţa unei reguli. Totul depinde de intenţia legiuitorului . ( în legislaţia română Legea 24/2000 referitoare la tehnica legislativă soluţionează această problemă stipulând că norma nouă generală o poate abroga pe cea veche specială doar prevăzând expres acest lucru n.n.).

Ieşirea din vigoare a unei norme legale poate apărea şi ca efect al suspendării. Acest procedeu legislativ are specific faptul că actul normativ suspendat poate reintra în vigoare la încetarea suspendării( art.68 din Legea 24/2000).

Căderea în desuetudine sau caducitatea este o altă situaţie care are ca efect încetarea aplicării unei norme juridice. Desuetudinea constă în dispariţia unei dispoziţii neaplicate sau în stabilirea unui uzaj contrar. Desuetudinea poate fi descrisă şi ca dispariţia unei dispoziţii neaplicate în cazul stabilirii unui uzaj contrar.

Pentru legile temporare, ieşirea lor din vigoare se produce la data stabilită char în textul lor sau în momentul încetării situaţiei pentru reglementarea cărora au intervenit. Spre exemplu, o lege temporară intervenită pentru a reglementa o stare de urgenţă determinată de un cutremur va ieşi din vigoare la data încetării stării de urgenţă.

Încetarea aplicării unei norme juridice intervine şi în situaţia în care respectiva prevedere este declarată neconstituţională în urma controlului pe cale de excepţie efectuat de către Curtea Constituţională ( prevăzut de art. 144 lit, c din Constituţie) .

Trebuie să sublineim faptul că, de la 8 decembrie 1991, principiul neretroactivităţii a devenit principul constituţional, el făcând obiectul art. 15 al 2 din Constituţie care statează că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Totuşi, realizarea efectivă a principiului neretroactivitătii ridică o serie de probleme referitoare, mai ales, la modul în care statornicim hotarul între legea veche şi cea nouă în cazul în care o situaţie juridică se află, la data intrării în vigoare a legii noi, în curs de constituire, modificare sau stingere sau în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia).
Astfel, de exemplu, în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 21/1991 (6 aprilie) se aflau în curs de rezolvare o serie de cereri privind acordarea cetăteniei române. Legera nouă, comparativ cu cea veche (legea 24/1971), prevedea reguli materiale şi procedurale noi. În aceste condiţii, s-a pus problema modului de rezolvare a cererilor deja depuse, după legea din momentul depunerii lor, adică legea veche, sau după cea în vigoare la data soluţionării cererilor, legea 20/1991? Legiuitorul a rezolvat această problemă statuînd aplicarea imediată a legii noi.
Deşi, în domeniul aplicării legii în timp se aplică principiul conform căruia legea nu retroactivează şi nici nu ultraactivează ( nu se aplică situaţiilor intervenite anterior intrării ei în vigoare şi nici celor ce apar după ieşirea ei din vigoare), există excepţii atât în ce priveşte retroactivitatea, cât şi ultraactivitatea legii în timp.

Excepţia retroactivităţii intervine în două situaţii: în cazul legii interpretative şi în cazul legii penale mai favorabile. Legea interpretativă este acea lege care nu intervine cu dispoziţii noi, ci doar clarifică sensul unor noţiuni dintr-o lege deja aflată în vigoare, legea interpretată. Se consideră că legea interpretativă face corp comun cu legea interpretată, motiv pentru care prima urmează să se alice de la data intrării în vigoare a celei de a doua, adică de la o dată anterioară intrării in vigoare a legii interpretative. În cazul în care de la data săvârşirii unei infracţiuni şi până la data condamnării definitive a intervenit o lege nouă mai blândă, favorabilă inculpatului, judecătorul urmează să o aplice pe aceasta din urmă, deşi infracţiunea a fost săvârşită anterior intrării în vigoare a legii penale noi .
Excepţia ultraactivităţii poate apărea şi ea în cazul legii penale mai favorabile sau în cazul legii temporare. Regula aplicării legii penale mai favorabile poate determina şi ultraactivitatea legii vechi, atunci când legea nouă pedepseşte mai sever pe infractor. Explicaţia acestei preferinţe pentru legea mai blândă constă, pe de o parte, în umanismul legii penale şi, pe de altă parte, în spiritul de justiţie, deoarece s-ar putea crea o inechitate inculpatului care, săvârşind o faptă penală sub imperiul unei legi mai blânde, s-ar vedea condamnat în baza unei legi mai aspre care nu era în vigoare la data săvârşirii infracţiunii. Legile temporare pot constitui o excepţie de la regula aplicării legii penale mai favorabile. În cazul comiterii unei infracţiuni în timpul stării de urgenţă determinate, spre exemplu, de un cutremur, când cetătenii ar fi mai vulnerabili şi profitând de acest lucru, infractorul urmează să fie condamnat în baza legii temporare, chiar dacă ar fi mai aspră şi chiar dacă starea de urgenţă şi aplicarea legii temporare a încetat.

Un alt principiu care guvernează aplicarea legii în timp îl constituie principiul aplicării imediate a legii noi. Aplicabilitatea acestui principiu este legată de situaţia juridică în curs de constituire, modificare sau stingere, ori de efectele produse de aceasta după intrarea în vigoare a legii noi. Spre deosebire de principiul neretroactivitătii, care este consacrat de Constituţie şi de Codul Civil (art.1), principiul aplicării imediate, prin care se refuză supravieţuirea legii vechi, se întemeiază pe voinţa tacită a legiuitorului. Se admite, în general, că normele de drept constituţional şi administrativ, ca norme de ordine publică, sunt de aplicare imediată.
Aplicarea imediată a legii noi nu trebuie confundată cu neretroactivitatea. Problema alpicării imediate a legii noi se pune doar în cazul situaţiilor juridice în curs de a-şi produce efectele, adică a unor facta pendentia. Neretroactivitatea stipulează că legea nouă nu se va aplica faptelor juridice pe de-a întregul intervenite înainte de intrarea ei în vigoare şi nici efectelor trecute ale acestor fapte (facta praeterita).

3. Acţiunea legii în spaţiu ( Conflictele de legi în spaţiu)

Cicatrice lăsată de istorie, frontiera îl interesează pe jurist. Ea contribuie la realizarea distincţiei între drepturile naţionale, sau între dreptul naţional şi cel internaţional. Totuşi, pentru statele membre ale Uniunii Europene, pe teritoriul lor se aplică simultan legea naţională şi legea comunitară.
Dezvoltarea de relaţii internaţionale între particulari a favorizat aplicarea şi extinderea dreptului internaţional privat.
Unele relaţii juridice private sunt susceptibile de a fi diriguite de reguli emanând de la state diferite, când elementele raportului de drept pun în cauză concomitent sistemele juridice a două sau mai multe state. De exemplu, un belgian se căsătoreşte în România cu o italiană. Ce lege va fi competentă să stabilească condiţiile de validitate a căsătoriei sau efectele ei personale sau patrimoniale? Putem concepe aplicarea legii române ca lege a locului celebrării căsătoriei sau ca loc unde cei doi soţi îşi au, eventual, domiciliul, sau a legii belgiene sau a legii italiene ca legi naţionale a unuia dintre soţi. Acest exemplu este suficient pentru a arăta că legea română nu se aplică în mod obligatoriu tuturor situaţiilor născute pe teritoriul României. Străinii rezidenţi în România pot fi tinuţi, în unele cazuri, de legea lor naţională; invers, românii ce efectuează acte în străinătate pot, într-o anumită măsură, continua să fie ţinuţi de dreptul românesc. Studiul acestor conflicte de legi este o problemă de drept internaţional privat .
Din perspectiva Teoriei generale a dreptului, vom aborda doar câteva aspecte ale conflictului de legi în spaţiu. În acest sens, vom aminti că acţiunea legii în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii, adică de regula conform căreia toate persoanele aflate pe teritoriul României trebuie să respecte legea română, în sens larg. Amintim că teritoriul constituie acea parte a globului pământesc pe suprafaţa căreia un stat îşi exercită suveranitatea.
Constituie excepţii de la acest principiu toate situaţiile de extrateritorialitate, adică atât cazurile în care, pe teritoriul României se aplică legea altui stat, cât şi acelea în care legea română se aplică în afara teritoriului României, aşa cum a fost definit mai sus. Astfel, în sediul ambasadelor şi consulatelor, ca efect al imunităţii diplomatice, se aplică legea statului trimiţător. La fel se întâmplă la bordul navelor şi aeronavelor, fie că se află în marea liberă sau în marea teritorială sau în spaţiul aerian al altui stat. Aceste aspecte sunt reglementate de tratatele internaţionale, adică de norme ale dreptului internaţional public.
Cicatrice lăsată de istorie, frontiera îl interesează pe jurist. Ea contribuie la realizarea distincţiei între drepturile naţionale, sau între dreptul naţional şi cel internaţional. Dezvoltarea de relaţii internaţionale între particulari a favorizat aplicarea şi extinderea dreptului internaţional privat.
Conflictele de legi în raporturile internaţionale de drept privat:
Unele relaţii juridice private sunt susceptibile de a fi diriguite de reguli emanând de la state diferite, când elementele raportului de drept pun în cauză concomitent sistemele juridice a două sau mai multe state. De exemplu, un belgian se căsătoreşte în Franţa cu o italiană. Ce lege va fi competentă să stabilească condiţiile de validitate a căsătoriei sau efectele ei personale sau patrimoniale? Putem concepe aplicarea legii franceze cal lege a locului celebrării căsătoriei sau ca loc unde cei doi soţi îşi au, eventual, domiciliul, sau a legii belgiene sau a legii italiene ca legi naţionale a unuia dintre soţi. Acest exemplu este suficient pentru a arăta că legea franceză nu se aplică în mod obligatoriu tuturor situaţiilor născute pe teritoriul francez. Străinii rezidenţi în Franţa pot fi tinuţi, în unele cazuri, de legea lor naţională; invers, francezii ce efectuează acte în străinătate pot, într-o anumită măsură, continua să fie ţinuţi de dreptul francez. Studiul acestor conflicte de legi este o problemă de drept internaţional privat.

4. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Tot o excepţie de la principiul conform căruia legea română se aplică tuturor persoanelor şi situaţiilor de pe teritoriul României sunt şi diferitele regimuri recunoscute cetăţenilor străini. Acestora le se poate aplica un regim special, regimul naţional sau regimul naţiunii celei mai favorizate .
Regimul special vizează acordarea pentru străini a unor drepturi diferite decât cele prevăzute pentru cetăteni, de exemplu, în baza unor tratate internaţionale. Imunitatea diplomatică poate constitui un asemenea regim special.
Regimul naţional constă în acordarea pentru străini a drepturilor divile de care se bucură cetăţenii statului respectiv.
Regimul naţiunii celei mai favorizate se referă la acordarea străinilor, cetăteni ai altui stat a unor drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate cetătenilor oricărui stat terţ.
În legătură cu situaţia străinilor, art. 18 al.1 din Constituţie prevede că „Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor garantate de Constituţie şi de alte legi”.
Sunt unele norme ce se aplică numai cetăţenilor, cum ar fi cele privind drepturile cetăţeneşti, precum dreptul de vot sau dreptul de a fi ales, sau cele privind obligaţiile specifice cetăţenilor, cum este cea privind serviciul militar; altele ce se aplică tuturor, cum este cazul normelor de ordine publică sau reglementărilor din domeniul drepturilor omului. Sunt şi norme ce se aplică numai unor categorii de persoane: pensionarii, militarii, persoanele căsătorite etc.

Capitolul V – Raportul juridic

1. Notiuni introductive
2. Condiţii sau premize ale naşterii raportului juridic
3. Caracterele şi definiţia raporturilor juridice
4. Elementele raporturilor juridice

I. Noţiuni introductive
Norma de drept nu constituie un scop în sine. Pentru atingerea obiectivului urmărit de legiuitor prin reglementare se iau măsuri organizatorice de concretizare, de detaliere a unor norme şi principii, se îndeplinesc o serie de fapte materiale necesare punerii în aplicare a legii şi, mai ales, se constituie o mare varietate de raporturi sociale pe baza normelor în vigoare, raporturi între persoane fizice, între persoane fizice şi juridice, între persoane individuale şi colective etc.
Normele juridice se obiectivează astfel în raporturi juridice. Dreptul este cel ce reglează raporturile sociale, într-un anume fel, pentru atingerea unor anume scopuri. Şi, în felul acesta, acele raporturi care cad sub incidenţa normelor juridice capătă trăsături care le detaşează de celelalte raporturi sociale reglementate de normele morale, politice, religioase etc. Raportul juridic apare astfel ca acea relaţie socială care e reglementată prin intermediul formelor juridice şi în care subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii prevăzute (consacrate) în aceste norme, drepturi care pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat.
În lumina celor arătate, relaţia juridică apare ca un stadiu obligator în procesul de realizare a normelor juridice, un element constitutiv necesar al ordinii juridice. Or, tocmai prin intermediul acestor raporturi, elementele normative ale ordinii juridice – normele de drept – se alătură elementelor activităţii practice, comportamentelor umane şi a celor materiale ale indivizilor .
Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină adesea încheierea unor raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin acţiunile sau inacţiunile ei faţă de alte persoane, faţă de organele de stat sau faţă de alte forme organizaţionale nestatale. Pentru cei ce se află sub incidenţa normei juridice, în cuprinsul acesteia găsesc modelul comportamentului pe care trebuie să-l aibă, fie că li se impune o anumită acţiune sau abstenţiune, fie că i se permite să facă sau să nu facă ceva.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a lor. Normele juridice reglementează în principiu, prevăd cazuri ipotetice. Dar conduita prescrisă de normă devine realitate numai atunci când se concretizează într-un anume raport social ale cărui subiecte au drepturi şi obligaţii prevăzute, conferite sau îngăduite de normele juridice.
Aceste raporturi care cad sub incidenţa normelor juridice sunt raporturi juridice .
Apariţia raporturilor juridice este, într-un anume sens, determinată de existenţa normelor juridice şi de scopul urmărit de legiuitor prin reglementare. O normă nu se realizează decât prin activitatea conştientă a oamenilor. Dar, concomitent cu atingerea acestui scop general, cel al societăţii, al statului care o conduce, prin încheierea raporturilor juridice se realizează cele mai diverse scopuri personale ale celor ce constituie subiecte ale acestora. Astfel, dorind să-ţi exerciţi profesia şi să obţii nişte venituri din muncă, închei un contract de muncă cu o unitate, cu o întreprindere sau închei un contract de antrepriză cu o altă persoană fizică. Urmărind publicarea unei lucrări, unei cărţi, închei un contract cu o editură; dorind achiziţionarea unui bun, închei un contract-de vânzare-cumpărare sau un contract de schimb. În sfârşit, încheind aceste contracte, intri în raporturi juridice cu alte persoane, supunându-te, în ce priveşte comportamentul, unor norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri sau alte izvoare ale dreptului. Dar, dacă de cele mai multe ori oamenii intră în raporturi juridice pentru că o doresc, fiindu-le necesare atingerii unor scopuri, alteori ei sunt obligaţi să o facă, norma acţionând ca un comandament asupra comportamentului lor. Astfel, de exemplu, dacă ai dobândit un autoturism eşti obligat să intri într-un raport cu organele financiare, legea reglementând imperativul plăţii unui impozit de către fiecare proprietar de autoturisme. De asemenea, raportul juridic poate apare şi independent de voinţa subiectelor, ca rezultat al producerii unor fapte exterioare ce nu depind de voinţa lor. Astfel, de exemplu, accidentarea unei persoane, prin fapta culpabilă a alteia, rănirea ei în urma unui accident de circulaţie determină apariţia unui raport juridic între autorul accidentului şi victimă, raport care nu a fost dorit de nici unul din cele două persoane. Ba, mai mult, uneori un viitor raport nici nu poate fi prevăzut sau avut în vedere de către viitoarele subiecte, aşa cum se întâmplă în cazul unor calamităţi naturale, care determină, de exemplu, decesul unor persoane şi naşterea unor raporturi juridice între moştenitorii acestora. Dar, indiferent că sunt dorite sau nu, raporturile juridice, toate, se caracterizează prin faptul că, pentru naşterea lor trebuiesc întrunite anumite condiţii sau premise, cum le numesc unii autori.

II. Condiţii sau premize ale naşterii raportului juridic

A. Norma juridică
Din cele arătate deducem că apariţia unui raport juridic este determinată mai întâi de existenţa unei norme juridice care îl prevede. Este faptul pentru care adesea raportul juridic este definit succint ca un raport social reglementat, de o normă de drept. Astfel, prima condiţie pentru ca un raport social să fie apreciat ca având caracter juridic este aceea ca el să formeze obiectul de reglementare al unei norme de drept. În cadrul acesteia găsim de obicei descrierea faptelor ce trebuiesc îndeplinite sau săvârşite. Deci, aceste relaţii sociale ce sunt guvernate de actele normativ-juridice sunt sau devin juridice.
Dar problema care s-a pus în literatura de specialitate este aceea de a şti dacă pot exista raporturi juridice fără ca ele să fie expres reglementate de drept, sau fără ca ele să-şi găsească originea într-o normă juridică . Răspunsurile au fost diferite. Credinţa noastră este că astfel de raporturi există, uneori ele nefiind expres reglementate de o normă juridică, dar putându-se ghida după norme ce reglementează raporturi asemănătoare sau după principiile care guvernează dreptul la un moment dat. Astfel, de exemplu, nevoia de locuit a unui titular al dreptului de abitaţie nu este reglementată de lege, dar se poate, şi s-a determinat în fapt prin asemănare cu aceea a proprietarului, care este reglementată prin articolul 60 din Legea numărul 5/1973. De aceea, în situaţia în care instanţele judecătoreşti au avut de soluţionat o cerere cu privire la stabilitatea acestui drept, nu au respins-o pe motiv că raportul social al cărui subiect era titularul dreptului de abitaţie nu era un raport juridic (pentru că nu era reglementat de o normă de drept).
Uneori, însă, unele raporturi sociale sunt unanim apreciate ca juridice, prin obiectul şi specificul lor, neputând fi îndepărtate din sfera juridicului, chiar dacă nu sunt, sau nu sunt încă, reglementate printr-o normă juridică. Astfel, de exemplu, în condiţiile vidului de putere care s-a creat în ţara noastră prin actele revoluţionare de la 16-22 decembrie 1989, constituirea ad-hoc, în lipsa unor norme juridice, a unor forme organizaţionale temporare care să coordoneze activitatea politico-statală pe plan central şi local, a primelor consilii ale Frontului Salvării Naţionale nu a fost de nimeni considerat ca o activitate în afara dreptului, aceste raporturi prin conţinutul şi trăsăturile lor fiind categoric juridice. În momente de răscruce, când poporul renunţă la forme organizaţionale vechi, compromise etc., cele noi, instituite adesea, anterior reglementării lor prin norme juridice, sunt şi trebuie să fie recunoscute ca având acest caracter, raporturile dintre membrii care le compun, ca şi dintre aceştia şi conducerea organizaţiei fiind considerate, pe bună dreptate, ca fiind de natură juridică.
În condiţii normale, însă, norma precede raportul juridic.
Dar, simpla existenţă a unei norme juridice nu duce automat la formarea unui raport juridic. În marea majoritate a cazurilor, pentru formarea acestuia este necesară apariţia, producerea unor împrejurări prevăzute în ipoteza normelor de drept. Aceste împrejurări, în prezenţa cărora ia naştere raportul juridic, poartă denumirea de fapte juridice.
B. Faptele juridice
După cum ştim, normele juridice au în vedere numai situaţii ipotetice. De aceea ele nu creează, de regulă, raporturi juridice prin simpla lor apariţie. Pentru ca un raport să ia naştere pe baza unei norme de drept, trebuie să se producă acele fapte pe care norma le prevede în mod ipotetic. Aceste fapte, împrejurări care atrag după sine, potrivit prevederilor normelor juridice, apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice se numesc fapte juridice. Producerea lor are drept consecinţă apariţia, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Astfel, de exemplu, încheierea unui contract de muncă, duce la naşterea unui raport între o întreprindere, instituţie şi o persoană fizică etc., adică între cel ce angajează şi cel angajat. Sau, oferta de vânzare făcută într-un bazar, în cazul în care cineva face o acceptare, duce la naşterea unui raport de vânzare-cumpărare între cele două persoane: titularul ofertei şi titularul acceptării. În alte cazuri, însă, raportul juridic poate apărea în lipsa unei manifestări de voinţă, cum ar fi, de exemplu, naşterea unei persoane care provoacă apariţia unui raport juridic aparţinând dreptului familiei, raport în virtutea căruia părinţii au obligaţia de întreţinere a copilului.
În legătură cu naşterea unor raporturi juridice s-a pus şi problema dacă simpla intrare în vigoare a unei legi poate determina acest fapt. De exemplu, o lege de împroprietărire, determină ea naşterea unui drept de proprietate şi deci un raport juridic? Cu alte cuvinte, legea este izvor al unui raport juridic? în acest sens trebuie spus că cei mai mulţi autori au susţinut că aceasta nu este prin ea însăşi un izvor al raportului juridic, că pentru naşterea acestuia trebuie să mai intervină ceva, deci, un fapt juridic.
Şi totuşi, după părerea noastră, sunt situaţii în care intrarea în vigoare a unei legi poate determina naşterea sau modificarea unui raport juridic. Astfel, de exemplu, raporturile juridice dintre cei angajaţi în unităţile de stat şi aceste unităţi s-au modificat în ceea ce priveşte sumele ce trebuie atribuite chenzinal, cele existente în momentul intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului privind indexarea salariilor şi pensiilor ca urmare a liberalizării preţurilor şi tarifelor urmând a fi completate, prin acordarea unor sume fixe lunare, aşa cum prevede articolul 3 al acestei hotărâri.
În funcţie de caracterul lor voliţional sau nu faptele juridice se clasifică în două mari categorii: evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului, cum sunt naşterea, moartea, producerea unor calamităţi naturale etc. De exemplu, naşterea este un eveniment, deci un fapt juridic în care voinţa nu joacă nici un rol, deoarece producerea lui este urmată de anumite consecinţe juridice ce sunt prevăzute în dreptul pozitiv. Astfel, între noul-născut şi părinţii lui apar raporturi juridice, al căror conţinut îl formează, printre altele, obligaţia părinţilor de a întreţine şi îngriji copilul. Acelaşi eveniment duce şi la naşterea unui raport juridic sui-generis între stat şi copil, care, dacă are potrivit legii cetăţenia română, urmează a fi ocrotit de către acesta, statul având anumite obligaţii faţă de cetăţenii săi.
Alteori, acelaşi eveniment poate avea mai multe consecinţe juridice, provocând, concomitent, naşterea unor raporturi şi stingerea altora. Astfel, de exemplu, decesul unei persoane duce la stingerea acelor raporturi juridice în care acesta era subiect şi naşterea unor raporturi de succesiune între moştenitorii lui.
Acţiunile sau faptele voluntare sunt cele ce se nasc prin manifestarea de voinţă a omului (încheierea unui contract, ridicarea unei construcţii, acceptarea unei candidaturi etc.). Acţiunile, la rândul lor, pot fi:
• săvârşite cu intenţia, de a produce efecte juridice;
• fără intenţia de a produce efecte juridice.
Acestea din urmă pot fi: a) licite sau b) ilicite. De exemplu, găsirea unui lucru, ce constituie obiect al dreptului de proprietate care aparţine altei persoane, – fapta licită – dă naştere unui raport juridic între cel ce l-a găsit, care are obligaţia de a-l restitui, şi cel ce l-a pierdut, care are dreptul să-l primească.
Dacă cel ce a găsit bunul nu îl restituie – faptă ilicită – proprietarul are dreptul la acţiune în revendicare şi la eventuale despăgubiri. Dar, locul cel mai important în cadrul faptelor juridice îl constituie actele juridice, adică acţiunile săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice licite . De reţinut că noţiunea de act juridic are mai multe înţelesuri. În limbajul curent el este folosit cel mai adesea în sensul de înscris doveditor, adică un înscris prin care se poate proba un fapt juridic. În acest sens sunt acte juridice: o decizie de numire pe post, o chitanţă primită în urma achitării unei sume de bani, o declaraţie a unui martor, un contract scris de vânzare-cumpărare a unui televizor etc. În limbaj juridic, tehnic, noţiunea de act juridic poate desemna, după caz, fie o manifestare de voinţă a unui organ de stat competent, care elaborează şi adoptă un act ce constituie un izvor de drept, fie o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, a modifica sau a atinge un raport juridic concret. În acest din urmă sens actul juridic este cel mai important şi cel mai frecvent izvor al raporturilor juridice. Pentru a nu se crea confuzie , actul juridic care cuprinde reguli generale este numit act juridic normativ, iar cel de aplicare este numit act juridic individual (de aplicare).
Prin intermediul actelor juridice se realizează cerinţele normelor de drept, prin încheierea lor urmărindu-se realizarea unor diverse interese: personale, de grup, publice. Dar, indiferent de scopul constituirii unor raporturi juridice, atâta vreme cât actele juridice care constituie izvoarele lor sunt în acord cu legea, ele vor fi implicit canalizate în sensul realizării scopului urmărit prin reglementare, creării unei ordini juridice bazate pe legalitate.
Actele juridice sunt foarte variate, fapt pentru care, în vederea stabilirii corecte a regimului lor juridic, sunt structurate în mai multe categorii.
Astfel, după numărul voinţelor exprimate, le clasificăm în: 1) acte juridice unilaterale, cum este, de exemplu, testamentul; 2) acte juridice bilaterale, cum este, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare şi 3) acte juridice multilaterale cum este, de exemplu, contractul de societate.
După scopul urmărit de părţi la încheiere le clasificăm în: 1) acte cu titlu oneros cum este de exemplu, contractul de schimb, şi 2) acte cu titlu gratuit, cum este de exemplu, donaţia (fără sarcini). După forma pe care trebuie să o îmbrace pentru a lua fiinţă în mod valabil se clasifică în 1) acte formale sau solemne – exemplu căsătoria – şi 2) acte consensuale – exemplu vânzarea – cumpărarea.
O clasificare importantă este aceea în acte oficiale şi acte juridice neoficiale. Exemplu de acte oficiale: o sentinţă judecătorească. Exemplu de act neoficial: o chitanţă ce atestă un împrumut contractat de o persoană particulară.
În legătură cu izvoarele raporturilor juridice mai trebuie să precizăm faptul că, dacă cele mai multe dintre ele constituie acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, există şi omisiuni care pot duce la naşterea unor astfel de raporturi. Astfel, de exemplu, neîmplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege, constituie abandon de familie care se pedepseşte, potrivit articolului 305 Cod penal (dacă omisiunea de a plăti duce la naşterea unui raport juridic de drept penal).
Deci, pentru ca un raport juridic să ia naştere trebuie întrunite cele două condiţii arătate anterior: existenţa unei norme juridice şi producerea unui fapt juridic. Dar, alături de aceste condiţii sau premize unii autori enumără şi o altă premisă: existenţa unor persoane care au capacitatea cerută de lege pentru a deveni subiecte ale raporturilor juridice.

III. Caracterele şi definiţia raporturilor juridice
Când sunt întrunite condiţiile arătate mai înainte iau naştere raporturi juridice.
Raportul juridic este raportul social ce se încheie între oameni, priviţi fie individual, fie în cadrul unor colectivităţi, atunci când întrunesc anumite condiţii cerute de lege. Totdeauna este vorba de o relaţie între oameni şi nu între oameni şi lucruri chiar dacă aparent – ca în cazul raportului de proprietate – norma reglementează direct puterea, prerogativele pe care titularul dreptului le are cu privire la un bun. Şi în acest caz raportul se încheie tot între oameni, dar cu privire la bunuri. Raportul juridic se detaşează de celelalte raporturi social-politice, etice, religioase etc. prin trăsături distincte care îi conferă un loc aparte înlăuntrul sistemului raporturile sociale. Astfel, acesta, spre deosebire de raportul economic, aparţine de domeniul suprastructurii societăţii, luând naştere prin intermediul manifestării de voinţă a părţilor, reflectând, deci, conştiinţa şi voinţa omului. De aceea, spunem că raportul juridic are un caracter conştient şi voliţional. Dar, dacă de regulă raportul juridic ia naştere prin manifestarea de voinţă a părţilor, există şi situaţii în care poate apărea şi în lipsa acesteia. Astfel, de exemplu, prin decesul unei persoane apare un raport juridic între moştenitorii ei, raport pentru naşterea căruia cele două sau mai multe părţi ale acestuia nu şi-au manifestat voinţa. De asemenea, raportul juridic, spre deosebire de alte raporturi sociale, are un conţinut complex, părţile având drepturi şi obligaţii corelative. Şi, în sfârşit, caracteristica fundamentală care deosebeşte acest raport de toate celelalte raporturi sociale, este aceea că titularul dreptului subiectiv îşi poate realiza această îndrituire, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat.
Astfel, în lumina celor arătate, raportul juridic poate fi definit ca un raport social, constituit pe baza normelor juridice în vigoare, în care participanţii ????? fi realizate, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat.

IV. Elementele raporturilor juridice
Structural, raporturile juridice presupun trei elemente: 1) subiecte, 2) conţinut şi 3) obiect. Subiectele sunt părţile între care se încheie raportul juridice, conţinutul este format din drepturile subiective ale părţilor şi din obligaţiile corelative lor, iar obiectul îi formează conduita părţilor, acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite sau de care sunt ţinute acestea.

A. Subiectele raportului juridic
Subiectele raportului juridic sunt oamenii, priviţi individual sau încadraţi în anumite organizaţii, colective. De regulă, raportul juridic se încheie între două persoane. Dar, de multe ori, pot participa mai multe persoane la încheierea raportului juridic. Subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii corelative. Unele sunt titulare de drepturi, altele titulare de obligaţii sau, fiecare din subiecte pot avea atâtea drepturi cât şi obligaţii.
Astfel, de exemplu, în cazul unui raport juridic de drept financiar de impunere, organul financiar este titular al dreptului de a primi plata impozitului, iar contribuabilul este titularul obligaţiei de plată. În cazul raportului de vânzare-cumpărare însă, cumpărătorul şi vânzătorul au fiecare atât drepturi cât şi obligaţii, vânzătorul are obligaţia de a transmite bunul şi de a garanta pentru evicţiune şi pentru vicii, dar şi dreptul de a primi plata preţului, pe când cumpărătorul are dreptul să primească obiectul cumpărat şi obligaţia de plată a preţului acestuia.
De regulă subiectele raportului juridic sunt determinate în mod concret, ca în exemplele luate de noi: X este vânzătorul, Y este cumpărătorul. Dar sunt şi situaţii în care doar un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de proprietate, când este individualizat doar titularul acestui drept, titularul obligaţiei nefiind individualizat. Toate persoanele din societate sunt ţinute să respecte acest drept, să se abţină de la săvârşirea unor fapte ce ar împiedica pe proprietar să-şi exercite liber prerogativele sale.
a) Persoanele fizice – subiecte ale raportului juridic
În cele mai frecvente cazuri, oamenii priviţi individual sunt subiecte ale raportului juridic. Pentru a deveni subiecte ale acestuia ei trebuie să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este fixată prin lege. În acest sens trebuie să facem precizarea că au existat unele societăţi unde categorii întregi de oameni erau lipsite de capacitatea juridică. În societăţile moderne, însă, potrivit principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, toate persoanele au capacitatea de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, subiecte ale celor mai diverse raporturi juridice, în condiţiile şi cu restricţiile mai mult sau mai puţin justificate de lege. Astfel, în ţara noastră, potrivit articolului 4 al Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juri¬dice (nr. 31/1954), capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoa¬nelor, articol ce trebuie interpretat şi în lumina textelor Constituţiei Româ¬niei care consacră egalitatea tuturor în faţa legii (articolul 16 aliniatul 1).
Arătam că, pentru ca o persoană să poată participa la un raport juridic, trebuie să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic, capacitate ce este reglementată prin lege. Ea capătă trăsături specifice în unele ramuri de drept. De aceea se face o deosebire între capacitatea civilă, capacitatea administrativă, de drept constituţional etc. Aşa, de exemplu, capacitatea civilă (de folosinţă) începe de la naştere sau chiar de la concepţiune în anumite situaţii, pe când capacitatea politică, cea privind dreptul de a alege, începe la 18 ani.
Capacitatea juridică este de două feluri: generală şi specială.
Prima reprezintă posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii obişnuite, pe care le poate avea orice cetăţean. Cea de a doua reprezintă posibilitatea de a avea anumite drepturi, strâns legate de situaţia în care se află subiectul sau de specificul raportului juridic. Astfel, de exemplu, o capacitate specială au deputaţii. Întotdeauna au capacitate juridică specială formele organizaţionale, organele de stat în special, determinată de legea care le reglementează competenţa. Competenţa este în acest caz identică cu capacitatea juridică .
În anumite ramuri de drept, precum dreptul civil şi dreptul procesual civil, se face o distincţie între capacitatea de folosinţă, recunoscută în mod egal tuturor persoanelor şi capacitatea de exerciţiu, care este atribuită de lege potrivit unor principii care reflectă anumite împrejurări de fapt, ce se impun în mod obiectiv legiuitorului. Astfel, de exemplu, numai la o anumită vârstă o persoană acţionează conştient, putând aprecia corect însemnătatea, necesitatea şi urmările acţiunilor sale. În dreptul civil, capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice, pe când capacitatea de exerciţiu este definită ca aptitudine a unei persoane de a exercita drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin acte şi fapte juridice proprii. Pentru a-ţi putea exercita drepturile trebuie să îndeplineşti anumite condiţii prevăzute de lege – precum cea de a avea vârsta majoratului – condiţii a căror întrunire este necesară tocmai pentru ocrotirea copiilor şi tinerilor, în general a celor lipsiţi de discernământ. Astfel, sunt lipsiţi complet de capacitate de exerciţiu minorii sub 14 ani, deoarece sunt prezumaţi a nu avea discernământ, precum şi alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. În general, capacitatea de folosinţă (în domeniile unde poate fi desprinsă de capacitatea de exerciţiu) se dobândeşte, cum arătam mai înainte, din momentul naşterii şi însoţeşte persoana umană până la sfârşitul vieţii, ea putând fi pierdută, în timpul vieţii numai în mod excepţional, în condiţiile prevăzute de lege .
Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte, potrivit Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, din momentul împlinirii vârstei majoratului. Dar legea stabileşte şi o capacitate restrânsă, acordând minorilor între 14 şi 18 ani posibilitatea de a încheia anumite acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui şi, în anumite domenii, cu încuviinţarea autorităţilor tutelare. De asemenea, aceştia pot face unele acte de administrare, de conservare, fără încuviinţarea reprezentanţilor lor legali . Minorul care a împlinit şaisprezece ani poate să încheie contract de muncă sau să intre într-o organizaţie cooperatistă, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor (articolul 10 aliniatul 2 al Decretului nr. 31/1954). După abrogarea legii care statua obligativitatea învăţământului de 10 ani, minorul care se angajează nu mai este ţinut de această condiţie. Minorul care nu a împlinit şaisprezece ani se poate angaja doar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor (după caz, a tutorelui) şi pe baza unui aviz medical. Pentru a afla vârsta de la care se poate angaja în condiţiile arătate, trebuie interpretat articolul 10 aliniatul 2 din Decretul nr. 31/1954 în lumina articolului 45 aliniatul 4 din Constituţia adoptată la 21 noiembrie 1991 (şi aprobată prin referendum la 8 decembrie) care prevede că minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. În aceste condiţii considerăm abrogată implicit prevederea din Decretul amintit care permitea minorului de 14 ani să se angajeze. Şi capacitatea de exerciţiu, ca şi capacitatea de folosinţă, este inalienabilă şi intangibilă. Ea poate fi îngrădită în mod excepţional, numai în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, potrivit articolului 64 din Codul penal, unei persoane i se pot interzice anumite drepturi, precum cel de a alege şi de a fi ales în organele de stat, numai în condiţiile prevăzute de acest cod, printr-o hotărâre judecătorească şi pe termen limitat.
Dacă în ramura dreptului civil şi a dreptului procesual civil, de exemplu, se face deosebirea între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, în celelalte ramuri de drept nu se face această distincţie. Astfel, în dreptul constituţional cine are aptitudinea de a alege sau de a fi ales într-un organ reprezentativ, are şi aptitudinea de a exercita aceste drepturi .
b) Subiecte colective
Cele mai frecvente raporturi juridice dintr-o societate se încheie între cetăţeni (fiind posibilă şi încheierea unor relaţii între cetăţeni şi străini, sau cetăţeni şi apatrizi), ca persoane fizice. Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni şi anumite colective, organe de stat sau organizaţii obşteşti sau chiar statul, privit ca o entitate de sine stătătoare. Aceste forme organizaţionale care pot deveni subiecte de drept, pot fi desemnate generic prin denumirea de subiecte colective de drepturi . Sunt astfel de subiecte: Statul, care are această calitate mai ales în raporturi de drept constituţional şi de drept internaţional public, organele de stat, care apar ca subiecte de drept mai ales în dreptul constituţional, dreptul administrativ şi dreptul procesual penal şi civil, unităţile administrativ teritoriale, mai ales în raporturile de drept constituţional, unităţile economice de stat sau private , instituţiile de stat, adică acele unităţi de stat sau private care desfăşoară o activitate fără caracter economic, organizaţiile cooperatiste care au mai rămas după procesul de dizolvare determinat de evenimentele din decembrie 1989, organizaţiile obşteşti fără caracter patrimonial, fundaţiile, organizaţiile de cult şi societăţile mixte .
În legătură cu subiectele colective apare necesară o precizare. Multe din ele, având capacitate de drept civil, sunt apreciate ca persoane juridice.
Noţiunea de persoană juridică este creaţia ştiinţei dreptului civil şi acest subiect de drept nu poate fi confundat cu alte subiecte colective. Nu toate subiectele colective de drepturi sunt persoane juridice. Aşa, de exemplu, judecătoriile din ţara noastră nu au personalitate juridică. Dar ele sunt subiecte de drept procesual civil, penal etc. Pe de altă parte, capacitatea juridică civilă a organelor de stat, instituţiilor, organelor obşteşti la care ne-am referit ca fiind subiecte colective de drepturi nu epuizează întreaga lor capacitate juridică. Ele intră în raporturi de drept civil, dar şi în alte raporturi, de drept constituţional, administrativ, financiar etc. Pentru multe din aceste subiecte – precum organele locale ale administraţiei de stat, ministerele etc. – faptul că posedă şi calitatea de persoană juridică este o latură secundară a activităţii lor juridice, în comparaţie cu atribuţiile pe care le au potrivit actelor juridice care le reglementează, în realizarea cărora apar ca subiecte de drept, fără a avea nevoie de calitatea de persoană juridică.
Persoanele juridice nu sunt colective de oameni, având un patrimoniu distinct de cel al statului şi al persoanelor fizice care îl compun, o organizare de sine stătătoare şi un scop în acord cu interesul obştesc care, datorită calităţilor întrunite, participă în nume propriu la circuitul civil.
Specificul subiectelor colective care au personalitate juridică este acela că participă la raporturile juridice ca persoane egale în drepturi cu cealaltă parte a acestora .

B. Conţinutul raportului juridic
Conţinutul raportului juridic este format din drepturi subiective şi din obligaţii aparţinând subiecţilor, participanţilor la aceste raporturi. Subiectele sunt legate tocmai prin aceste drepturi şi obligaţii care, în cadrul raportului juridic, sunt reciproce.
Dreptul subiectiv este puterea subiectului unui raport juridic de a acţiona într-un anumite fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anume comportare, o anume prestaţie, putând la nevoie apela la ajutorul organelor de stat. În felul acesta dreptul subiectiv al unui raport juridic se deosebeşte de alte drepturi subiective de natură etică, religioasă etc. deoarece, potrivit regulilor de drept, titularul obligaţiei poate fi constrâns prin intermediul unor organe competente ale statului, la exercitarea prestaţiei ce corespunde dreptului subiectiv. În cadrul unui raport juridic, cel mai frecvent ambele subiecte sunt atât titulare de drepturi, cât şi titulare de obligaţii. Astfel, de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, fiecare din părţi are atât drepturi cât şi obligaţii. Există însă şi raporturi juridice în care unul din subiecte este titularul unui drept, iar celălalt titular al unei obligaţii. Astfel, de exemplu, în cazul unui contract de donaţie (fără sarcini), donatorul este titularul obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri determinate, pe când donatarul este titularul dreptului de a primi aceste bunuri. Toate drepturile subiective sunt reglementate prin norme juridice, între dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv existând legături constante. Şi totuşi, după cum am văzut, există uneori situaţii când se recunosc de către organele competente ale statului anumite drepturi subiective ce nu sunt prevăzute sau nu sunt prevăzute expres într-o normă juridică. Astfel, de exemplu, nici o lege din ţara noastră nu prevede vreun drept pentru concubini. Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti au acceptat unele acţiuni introduse de concubină împotriva autorului unei fapte ilicite ce a avut drept urmare moartea concubinului în a cărei îngrijire se găsea. În felul acesta, prin intermediul practicii judiciare, a fost recunoscut dreptul la acoperirea pagubelor create printr-o faptă ilicită provocatoare de prejudicii, drept subiectiv ce nu este reglementat expres de normele dreptului nostru.
Celălalt element al conţinutului raportului juridic îi formează obligaţia. Obligaţia, în sens juridic, desemnează îndatorirea pe care o are un subiect al raportului juridic de a avea o anume conduită, de a săvârşi o acţiune sau de a se abţine de la săvârşirea unei acţiuni, conduită care-i poate fi impusă cu ajutorul organelor de stat.
Drepturile subiective şi obligaţiile care formează conţinutul unui raport juridic sunt corelative, fiecărui drept corespunzându-i o anume obligaţie şi invers. Astfel, de exemplu, dreptului vânzătorului unui bun de a primi plata preţului îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a o efectua. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute fie de lege, fie de actele de aplicare a legii, acte încheiate în conformitate cu legea şi în limitele ei.
Drepturile subiective sunt foarte variate. De aceea, pentru înţelegerea lor aprofundată este necesară efectuarea unor distincţii între diversele categorii de drepturi, fiecare din ele fiind guvernate şi de norme juridice proprii. Distincţiile se fac în funcţie de mai multe criterii. După întinderea efectelor lor, aceste drepturi sunt clasificate în mod tradiţional în drepturi absolute şi drepturi relative.
Drepturile absolute sunt acele drepturi ce produc efecte faţă de toată lumea şi sunt opozabile erga omnes. Acestora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a nu face nimic de natură a împiedica pe titularul dreptului să şi-l exercite. Sunt drepturi absolute, dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, la sănătate, integritate corporală etc. Drepturile relative sunt acele drepturi ce produc efecte numai între titularul dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei (numai între părţile raportului juridic). În această categorie intră numai drepturi patrimoniale, adică drepturi cu un conţinut economic, drepturi ce pot fi evaluate în bani. În felul acesta trebuie să amintim de o altă clasificare a drepturilor subiective, efectuată după conţinutul ei, şi anume în drepturi patrimoniale cum sunt dreptul de prioritate, dreptul cumpărătorului de a primi bunul plătit, dreptul furnizorului de a primi plata preţului produselor livrate etc. – şi drepturi nepatrimoniale, al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani – cum ar fi dreptul la nume, la viaţă, integritate corporală etc.
De reţinut că unele drepturi pot avea o latură patrimonială şi una nepatrimonială, cum ar fi, de exemplu, dreptul de autor.
Există multe alte clasificări , ca cele efectuate de ştiinţa dreptului civil, în drepturi reale şi de creanţă, drepturi principale şi drepturi accesorii, drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi etc. Şi alte ramuri ale dreptului reglementează o diversitate de drepturi subiective, astfel încât ştiinţa fiecărei ramuri de drept efectuează propriile ei clasificări .
Drepturile şi obligaţiile părţilor din cadrul unui raport juridic reprezintă o concretizare, o materializare a disponibilităţilor normelor juridice. Ele se prezintă într-o strânsă corelaţie. Raporturile dintre ele sunt determinate de reglementările dreptului obiectiv şi de cerinţele principiului echităţii, care guvernează (ar trebui să guverneze) întreaga viaţă juridică a societăţii.

C. Obiectul raportului juridic
Prin încheierea raporturilor juridice părţile urmăresc anumite scopuri. Astfel, cel ce are nevoie de un bun încheie un contract de vânzare-cumpărare în vederea obţinerii lui, cel ce are nevoie de un garaj încheie un contract de antrepriză pentru efectuarea acestei lucrări, autorul unui roman care doreşte publicarea lui încheie un contract cu o editură etc.
Intrând în aceste raporturi juridice, fiecare se bucură de drepturile sau obligaţiile prevăzute în lege sau în contractul încheiat. În literatura de specialitate se face o distincţie între dreptul subiectiv, care este o putere de a acţiona într-un anume fel sau de a pretinde altuia de a avea un anume comportament, şi acţiunea propriu-zisă, înfăptuirea dreptului (materializarea lui) şi exercitarea obligaţiei. Astfel, se spune că drepturile subiective şi obligaţiile corelative formează conţinutul raportului juridic, iar conduita părţilor, acţiunile şi abţinerile lor formează obiectul raportului juridic.
Exemplu: faptul de a transmite dreptul de proprietate asupra unui bun ce constituie obiectul material al vânzării şi de a-l remite cumpărătorului constituie obiect al raportului juridic de vânzare-cumpărare. Dar în astfel de raporturi în care conduita părţilor, acţiunile lor se referă la un bun material extrinsec raportului juridic, vorbim de obiect al acestuia (al raportului juridic) şi într-un alt sens decât cel explicat de noi anterior, şi anume de obiect material. Bunul a cărei proprietate va fi transmisă de la vânzător la cumpărător constituie obiect material al raportului juridic, obiect extrinsec acestuia, în legătură cu care se exercită acţiunile părţilor. Acest fapt nu trebuie să ne conducă la concluzia că celelalte raporturi juridice, a căror încheiere nu presupune scopuri legate de transmiterea sau constituirea unor drepturi asupra bunurilor, nu au obiect. Sunt multe alte raporturi care nu au nici o legătură cu bunurile materiale exterioare relaţiei juridice. Dar şi acest relaţii juridice au un obiect şi anume conduita părţilor, prestaţia pe care o exercită un subiect şi la care are dreptul celălalt subiect.
Totuşi, sunt autori care susţin că numai anumite raporturi juridice au obiect şi anume acelea ale căror drepturi şi obligaţii se referă la bunuri materiale, în legătură cu care se constituie raportul. Alţi autori consideră ca obiect al raportului juridic atât bunurile, cât şi acţiunile sau abţinerile părţilor. Alţii vorbesc de un triplu obiect al raportului juridic:
• 1. Obiectul juridic, adică conduita părţilor;
• 2. Obiectul ideologic, adică voinţa părţilor;
• 3. Obiectul material, adică lucrul (bunul) la care se referă.
În sfârşit, unii consideră ca obiecte ale raportului juridic:
• lucrurile materiale;
• conduita umană exteriorizată (acţiuni sau inacţiuni);
• anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia, imaginea);
• rezultatul creaţiei intelectuale, opera ca unitate de idei şi imagini şi forma de exprimare obiectivă (opera literară, artistică, ştiinţifică, precum şi invenţia, marca de fabricaţie şi de comerţ , desenul şi modelul industrial.
Considerăm că, brevitatis causa, putem spune că orice raport juridic are obiect şi că acesta poate fi identificat în conduita părţilor, în acţiunile sau abstenţiunile lor, fără ca prin aceasta să negăm faptul că, în diverse categorii de raporturi juridice, această acţiune poate prezenta trăsături specifice, care face posibilă şi necesară stabilirea mai multor specii (categorii) de obiecte.
Astfel, de exemplu, în raporturile juridice patrimoniale acţiunea este îndreptată întotdeauna spre constituirea sau transmiterea, modificarea sau stingerea unor drepturi ce se referă la un bun concret, care poate şi trebuie să fie apreciat ca obiect – obiectul material – al raportului juridic . În dreptul civil, bunurile – ca obiect al raportului juridic – formează un capitol important, regimul lor juridic determinând anumite drepturi şi obligaţii pe care părţile le pot avea cu privire la acestea.

Capitolul VI – Răspunderea juridică

1. Ce este răspunderea juridică
2. Formele răspunderii juridice
3. Principii generale ale răspunderii juridice
4. Condiţiile răspunderii juridice

Introducere
Socrate afirma că, fără respectarea unor reguli, statul nu poate dăinui. Responsabilitatea este un principiu fundamental al dreptului, categoriile de răspundere şi responsabilitate fiind necesare apărării valorilor sociale, ordinii sociale, ordinii de drept. În general normele juridice care formează ordinea de drept sunt respectate de bunăvoie de către cetăţeni, din convingerea că ele exprimă ceea ce este drept, sau de teama intervenirii sancţiunii. În aceste cazuri vorbim despre răspundere difuză. Atunci când normele juridice sunt aplicate prin intervenţia organelor de stat, şi răspunderea juridică devine concretă. Nerespectarea normelor juridice are manifestări multiple şi motivaţii complexe. Declanşarea răspunderii juridice este o sarcină comună a organelor statului şi a particularilor, legea consfinţind atât temeiul declanşării răspunderii, cât şi limitele acesteia.
Originile şi evoluţia răspunderii juridice. Ce legitimează sancţiunea?
1. Noţiunea răspunderii juridice
Răspunderea ca şi noţiune, are un conţinut complex, tratat pe larg, din diferite perspective, în cadrul mai multor ştiinţe, în încercarea de a clarifica şi a aprofunda câte o faţetă a acestui concept.
Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre exemplu, unul dintre tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Pentru uzul studenţilor din anul I, vom încerca să facilităm apropierea de instituţia răspunderii juridice, urmând ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie îndrumaţi spre tratele fundamentale în domeniu .
Răspunderea, ca si responsabilitatea, sunt noţiuni filozofice al căror conţinut s-a circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul noţiunilor de liber arbitru, discernământ si liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume fapta nu se poate concepe decât in condiţiile in care acesta a acţionat liber si in deplina cunoştinţa de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evoluţia răspunderii juridice evidenţiindu-se rolul răspunderii juridice si al sancţiunii administrate de stat in ruperea cercului vicios al răzbunării, ca metoda primitiva de tragere la răspundere sociala. Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forţa si de a executa sancţiunea este considerat momentul naşterii răspunderii juridice.
O alta abordare a răspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat noţiunea de răspundere socială ca răspundere a individului in faţa societăţii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei societăţi. Răspunderea şi sancţiunea apar ca două ipostaze ale aceluiaşi fenomen. Răspunderea politica, răspunderea morala, răspunderea juridica sunt tipuri de răspunderea sociala. Dreptul societăţii si al statului de a impune răspunderea juridica si de a aplica sancţiunea a fost justificat prin interesul societăţii de a se apăra împotriva acelora cere o vătăma.
Ştiinţele juridice de ramură, tratează, fiecare forma specifică de răspundere juridica, iar Teoria generală a dreptului, îintr-un efort de sinteză, îşi propune să definească şi să circumscrie cât mai exact noţiunea de răspundere juridică în scopul clarificării acestei noţiuni pe cât de complexă, pe atât de necesară sistemului juridic şi societăţii, ca ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de buna voie de către cetăţeni, din convingerea ca ele exprimă valorile de just si echitabil, sau de teama sancţiunii ce ar trebui suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin aplicarea unei sancţiuni, răspunderea juridică se concretizează. Pentru a delimita cele două tipuri de relaţii ce pot interveni între subiectele de drept şi stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrângerea publică, în ramura penală s-au propus noţiunile de raport juridic de conformare – pentru a defini situaţia înj care persoanele fizice sau juridice îşi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile – şi raport juridic de conflict – pentru cazul în care este necesara intervenţia coerciţiei etatice .
Răspunderea juridica a fost definita ca o situaţie juridică , ca un raport juridic sau ca o instituţie juridică complexă, ca un sistem complex de norme . Ea constă în reacţia de reprimare venita din partea societăţii, fata de o acţiune umana care contravine unei norme, acţiune imputabila, in principal, individului. Doctrina româneasca a îmbrăţişat, in mod predominant, opinia ca răspunderea juridica reprezintă un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancţiunea juridica , ca un complex de drepturi si obligaţii conexe care se nasc – potrivit legii – ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept .
Fapta ilicita ce reprezintă fundamentul răspunderii juridice consta in neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, adică in încălcarea cu discernământ a unei norme juridice. Astfel, răspunderea juridica apare ca obligaţia subiectului de a îndeplini îndatorirea care înlocuieşte o îndatorire anterioara neîndeplinita, deci, asemenea unei novaţii, cum arăta prof. Djuvara . Încălcarea normelor legale, in sens larg, constituie singurul temei al răspunderii juridice. Eficacitatea normelor juridice este, in mod determinant, legata de existenta sancţiunilor si a unui cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem instituţionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea juridica înseamnă si un ansamblu de mecanisme si instituţii specializate, abilitate sa aplice sancţiunile corespunzătoare in cazul unei conduite care înfrânge exigentele modelului de comportament prescris.

2. Principiile răspunderii juridice
Principiul legalităţii a fost formulat iniţial in ramura penala sub forma adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare constituţionala si este valabil in toate ramurile de drept.
Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptele săvârşite cu vinovăţie consta in aceea ca nimeni nu răspunde decât daca i se imputa si i se dovedeşte o greşeala si numai in limitele vinovăţiei sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod esenţial la realizarea scopului educativ al răspunderii juridice.
Principiul răspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare răspunde doar pentru fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atât o răspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.
Conform prezumţiei de nevinovăţie nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica, nimănui nu i se poate aplica o sancţiune pana când nu i se dovedeşte vinovăţia. Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie relativa ce poate fi răsturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumţie se concretizează, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, părţii vătămate etc., in funcţie de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justeţei sancţiunii sau al proporţionalizării sancţiunii cu fapta, cu rezultatul ei, precum si cu gradul de vinovăţie al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor formelor de răspundere juridica.
Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice ii corespunde o singura imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sancţionat de doua ori pentru aceeaşi fapta (non bis in idem). Se admite insa cumulul formelor răspunderii juridice in cazul in care prin aceeaşi fapta sunt încălcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, săvârşeşte o infracţiune, el va trebui sa suporte, pe lângă pedeapsa penala corespunzătoare infracţiunii săvârşite, si o sancţiune civila patrimoniala, corespunzătoare obligaţiei de reparare a prejudiciului produs prin infracţiune, precum si o alta sancţiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii încălcate prin neîndeplinirea întocmai a atribuţiunilor de serviciu.
Principiul celerităţii tragerii la răspundere porneşte de la ideea ca momentul aplicării sancţiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al săvârşirii faptei, pentru ca sa se producă efectul sancţionator, si mai cu seama efectul preventiv al tragerii la răspundere juridica. Scopul aplicării sancţiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar si in prevenirea unor noi încălcări a normelor juridice de către autorul faptei – prevenţia individuala – sau de către alte persoane – prevenţia generala -. Aceste scopuri nu pot fi atinse pe deplin decât daca procesul de descoperire a celui vinovat si de aplicare a sancţiunii se desfăşoară cu rapiditate, dovedind capacitatea societăţii de a reacţiona rapid la încălcarea normelor edictate de autorităţile sale. Trecerea unui timp prea îndelungat de la săvârşirea faptei ilicite poate determina pierderea probelor sau intervenirea prescripţiei răspunderii juridice.
Alături de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si principii specifice răspunderii penale, administrative etc. care se studiază de către ştiinţele juridice de ramura.

3. Formele răspunderii juridice
Noţiunea de răspundere juridică apare, aşa cum am arătat anterior, ca rezultat al sintetizării tipurilor de răspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecărei ramuri de drept. Astfel, s-a remarcat că aproape fiecărei ramuri de drept i se poate atribui propria formă de răspundere juridică. Astfel natura normei juridice încălcate determina genul răspunderii juridice: răspundere civilă, penală, administrativa, de dreptul muncii, comercială etc.
Alături de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice încălcate, şi alte criterii mai pot fi utilizate pentru a determina formele răspunderii juridice. Putem deosebi răspunderea juridică de drept public de răspunderea juridică de drept privat dacă ţinem cont de apartenenţa normei de drept încălcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului: public sau privat. Apoi este posibilă detaşarea răspunderii individuale de cea colectivă în funcţie de subiectul căruia îi incubă răspunderea: unei persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie, facem precizarea ca, o dată cu intrarea in vigoare a noului Cod Penal, se va putea vorbi de existenta în dreptul romanesc a unei răspunderi penale colective în sensul că persoana juridică va putea fi subiect al răspunderii penale.
Rămânând la delimitarea clasică a formelor răspunderii juridice în funcţie de natura normei încălcate, vom trece în revista câteva din cele mai des întâlnite forme de răspundere în dreptul românesc, pentru ca proaspătul student să se poată familiariza cu aceste noţiuni de bază.
Răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.
Răspunderea civila delictuală are ca fundament o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudicial cauzat prin fapta sa, a celui pentru care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre deosebire de răspunderea penală care intervine doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, adică a unei fapte incriminate de legea penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei convenţii, prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.
Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanţă deoarece constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură .
Răspunderea penală are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie. Sancţiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea si se poate aplica doar persoanei fizice .
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noţiunea de răspundere administrativă ca formă a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării unei norme de drept administrativ. Aceasta poate fi o răspundere contravenţionala, materială sau disciplinară.
Răspunderea administrativă contravenţională intervine doar în cazul săvârşirii unei contravenţii, adică a unei fapte reglementate de lege ca şi contravenţie. Cele mai întâlnite sancţiuni contravenţionale sunt amenzile contravenţionale.
Alături de aceste doua forme de răspundere ce au ca obiect o sancţiune represivă, răspunderea administrativă mai cunoaşte şi o a treia formă – răspunderea materială, ce are ca obiect o sancţiune reparatorie – este vorba de răspunderea organelor administraţiei publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe încălcarea unei obligaţii de drept administrativ, pe săvârşirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizaţii sau închiderea unei unităţi economice sunt sancţiuni administrativ-disciplinare atunci când nu însoţesc aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.
In dreptul muncii s-a fundamentat răspunderea disciplinară şi răspunderea patrimonială (materială). Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariat săvârşeşte cu vinovăţie o abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspundere de natură contractuală, bazată pe contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare pot merge de la mustrare şi avertismentul scris până la concediere. Răspunderea disciplinară îşi are izvorul prioritar, în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, ca şi cea disciplinară, îşi are izvorul tot în Codul Muncii. Aceasta constă în obligaţia salariaţilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Atunci când s-a constatat săvârşirea unei fapte ilicite, persoana vinovată va trebui sa suporte o sancţiune corespunzătoare. Sancţiunea reprezintă instrumentul de realizare a răspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul sancţiunii poate fi represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu.
Deşi noţiunile de pedeapsă şi sancţiune sunt sinonime, totuşi, în drept, sancţiunea apare ca o categorie generală, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancţiune tipică ramurii penale.
In funcţie de norma juridica încălcată, sancţiunile vor fi de drept civil, precum despăgubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea situaţiei anterioare, penală ( pedepse, măsuri de siguranţă sau educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplică sancţiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar în dreptul constituţional – suspendarea sau demiterea din funcţie, spre exemplu.

4. Condiţiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă sunt îndeplinite câteva condiţii referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legătura cauzala dintre faptă şi rezultat şi la subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitatea sa de a răspunde şi la vinovăţia sa. In plus este necesar să nu intervină nici una din cauzele exoneratoare de răspundere.
Fapta ilicită, sau conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii juridice, în lipsa unei exteriorizări a relei intenţii, răspunderea juridică nu se poate materializa, gândul vinovat poate determina eventual, răspunderea morală, ca formă a răspunderii sociale.
In general, fapta ilicită consta intr-un comportament (acţiune sau inacţiune) care nesocoteşte o prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabileşte în funcţie de dispoziţia normei. Astfel, dacă norma interzice o acţiune (norma prohibitivă), conduita ilicită va consta în chiar acţiunea prohibită. Tot astfel, în cazul normelor ce impun o acţiune, a normelor onerative, inacţiunea determină aplicarea sancţiunii. Este cazul medicului de gardă care nu acordă bolnavului internat de urgenţă asistenţa medicală necesară. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului de drept să aleagă o conduită din mai multe posibile, au fost avute îin vedere cu o ocazia studierii normei juridice.
In funcţie de natura normei încălcate, faptele ilicite pot fi infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare, delicte civile etc.
O a doua condiţie necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă în cauzarea unui rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societăţii în ansamblu. In unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atât ca existentă, cât şi ca întindere; în schimb, în cazul dreptului penal, nu este necesară totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea stării de pericol ca urmare a săvârşirii infracţiunii poate fi suficientă pentru a interveni răspunderea penală.
Intre fapta ilicită şi prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzală în sensul că prejudiciul trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legăturii cauzale nu este la fel de facilă în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor la care concură mai mulţi factori, printre care se poate afla şi culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre aceşti factori a avut caracter determinant şi care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a uşura acest proces de analiză, s-a dovedit utilă folosirea noţiunilor de « cauza » şi « condiţie ». Astfel, se consideră cauză a prejudiciului acela dintre factorii interveniţi care a putut determina în mod direct şi nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influenţat, favorizând producerea rezultatului, este considerat că a avut doar rolul de condiţie în producerea prejudiciului. Atât acţiunea cat şi inacţiunea pot avea caracter cauzal.
Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică, este necesară stabilirea existenţei vinovăţiei, considerată uneori fundamentul subiectiv al răspunderii.
Rudolf von Ihering arata că fapta ilicită trebuie sa fie conştientă. Vinovăţia constă în atitudinea psihică a autorului faptei faţă de propria conduită şi de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovăţia au fost în modul cel mai clar definite de către normele de drept penal. In acest act normativ se stabileşte că atitudinea negativă a autorului faptei faţă de conduita sa şi de rezultatul acesteia poate lua forma intenţiei sau a culpei. Intenţia este considerată directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi îl urmăreşte. Atunci când acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă, ne aflăm în faţa intenţiei indirecte. Culpa intervine atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl urmăreşte, sperând în mod uşuratic că el nu se va produce (imprudenţa) sau atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).
Intenţia este forma cea mai gravă a vinovăţiei şi, deseori faptele ilicite sunt intenţionate numai atunci când se dovedeşte intenţia autorului lor. Culpa, ca ipostază mai puţin gravă a vinovăţiei, determină, de cele mai multe ori, o formă mai uşoară a răspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul.
In ramura civilă, intenţia rea poartă numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub denumirea de greşeală, imprudenţă, nepricepere sau neatenţie, în mod tradiţional acoperind şi forma intenţiei din ramura penală .

In situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii, se poate aplica sancţiunea. Trebuie subliniat faptul că aplicarea sancţiunii juridice, indiferent de ramura juridică sau de tipul sancţiunii, nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei, ci numai în cadrul şi ca o consecinţă a acesteia .
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancţionat dacă se va putea stabili existenţa vreuneia din cauzele care exclud existenţa răspunderii juridice. Unele din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite (minoritatea, iresponsabilitatea, beţia involuntara) sau voinţa acestuia (eroarea de fapt, constrângerea fizica sau moravurile), altele justifică fapta (starea de necesitate, legitima apărare), în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul vătămător (cazul fortuit).
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia totală involuntară, minoritatea şi eroarea de fapt .
In materia civilă, în dreptul muncii sau în dreptul administrativ mai sunt considerate cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terţ sau fapta victimei, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competentă (ordinului de serviciu) .
Minorul sub 14 ani nu poate răspunde juridic. Minorul peste 14 ani răspunde din punct de vedere civil, alături de reprezentantul său legal, părinte sau tutore, în cazul răspunderii delictuale, nu însă şi în cazul răspunderii contractuale . In materia dreptului muncii, minorul poate răspunde de la vârsta de 15 ani, când poate deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul răspunde daca a împlinit vârsta de 16 ani, iar dacă are peste 14 ani, răspunde numai dacă i s-a dovedit discernământul. Motivaţia pentru care legea apără de răspundere juridică persoanele minore este că aceste persoane nu au dezvoltat discernământul necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice şi nu răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelaşi motiv, al lipsei discernământului necesar. Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de semnificaţia faptei sale sau de a-şi dirija voinţa.
Beţia involuntara intervine în situaţia în care discernământul autorului faptei este afectat de ingerarea sau inhalarea unei substanţe alcoolice, halucinogene etc., independent de voinţa lui.
Constrângerea fizică sau morală sunt cauze ce exonerează de răspundere juridică atunci când, fiind exercitată asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu le-a putut înlătura.
Legitima apărare înlătură răspunderea penală sau contravenţională atunci când se stabileşte că autorul a săvârşit fapta ilicită ca răspuns la un atac material, direct imediat şi injust îndreptat împotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima apărare, este obligatoriu ca atacul să provină de la o persoana fizica responsabilă. In caz contrar, s-ar putea invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima apărare, înlăturând caracterul ilicit al faptei, înlătură şi răspunderea de natură civilă .
Starea de necesitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este ameninţat el, o altă persoană, sau bunurile acestora, de un pericol grav şi iminent, care nu poate fi înlăturat altfel. Aflat în starea de necesitate, făptuitorul îşi dă seama de rezultatul faptei sale ilicite, dar îl accepta, în dorinţa de a salva o valoare mai importantă decât cea a prejudiciului cauzat. Starea de necesitate produce efecte atât în ramura penală, cât şi în ramura civilă.
Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanţă care, alăturându-se actului făptuitorului, determină caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vătămător. Este cazul tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat din timpul războiului, obuz care explodează, rănind o altă persoană sau distrugând un bun material. Este, de asemenea, cazul persoanei care administrează alteia o substanţă toxică dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui medicament. In asemenea cazuri, deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, totuşi, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări imprevizibile . In ambele cazuri este vorba de o cauză străină, neimputabilă, aşa cum prevede şi C.civ., art. 1082 şi urm .
Forţa majoră a fost considerată, în dreptul civil român clasic, sinonimă cu cazul fortuit .
In prezent, se consideră că forţa majoră reprezintă un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit, care exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului .
Distincţia dintre cele două prezintă interes dacă avem în vedere că, în dreptul penal, doar cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei, iar, în latura civilă, răspunderea contractuală este înlăturată, în funcţie de contract, fie doar de forţa majoră, fie atât de forţa majoră cât şi de cazul fortuit.
Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaşte existenta unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Aşa cum arata prof. C. Bulai, „nu există eroare în caz de îndoială (dubiu). Nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională care a dus la greşeala de calcul sau la aplicarea greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii (inginer, farmacist, medic chirurg etc.) fiindcă în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru cei în cauză de a cunoaşte realitatea” .
Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme de drept. Daca această eroare poartă asupra unei norme de drept penal, ea nu înlătură caracterul penal al faptei.

Alături de aceste cauze care exclud existenţa răspunderii juridice, mai pot interveni si alte circumstanţe care deşi nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv al răspunderii juridice, totuşi împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în sensul afirmării vinovăţiei făptuitorului. Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal, sau de altă natură, prescripţia răspunderii sau a dreptului la acţiune, împăcarea părţilor sau retragerea acţiunii/plângerii pot împiedica tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite, datorită trecerii unei perioade de timp prea îndelungate de la data încălcării normei juridice – în cazul prescripţiei răspunderii sau a dreptului la acţiune – ori datorită relaţiilor dintre făptuitor şi persoana prejudiciată, în celelalte cazuri.

Bibliografie:
5. Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, ed. Dacia, 1994 p.217-225.
6. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. CH Brck, 2008
7. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, ERd. AllBack, 2000, p.199-212.
8. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p.251-278
9. Francois Terre, Introduction generale au droit , 4e edition, Dalloz , Paris, p.430-431, p.441-462
10. Genoveva Vrabie şi Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Stefan Procopiu, Iasi, 1995, p. 96-107.
11. Eugeniu Sperantia, Filosofia dreptului
12. Al. Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
13. Francois Terre, Introduction generale au droit, Ed.Dalloz, Paris, 4eme edition, 1998

ANEXE:
FISA DISCIPLINEI

Denumirea disciplinei Introducere in studiul dreptului Codul disciplinei DZ1101
Anul de studiu I Semestrul* 1 Tipul de evaluare finală (E / V / C) E
Categoria formativă a disciplinei
DF-fundamentală, DG-generală, DS-de specialitate, DE-economică/managerială, DU-umanistă DG
Regimul disciplinei {Ob-obligatorie, Op-opţională, F- facultativă} Ob Numărul de credite 5
Total ore din planul de învăţământ 56 Total ore studiu individual 94 Total ore pe semestru 150
Titularul disciplinei Lect.dr. Mihaela Roxana Prisacariu
* Daca disciplina are mai multe semestre de studiu, se completeaza câte o fişă pentru fiecare semestru

Facultatea DREPT
Numărul total de ore (pe semestru) din planul de invatamant
(Ex: 28 la C dacă disciplina are curs de 14_saptămâni x 2_h_curs pe saptămână)
Catedra Drept Public
Domeniul fundamental de
ştiinţă, artă, cultură ŞTIINŢE JURIDICE
Domeniul pentru studii universitare de licenţă DREPT

Total
C**
S
L
P
Direcţia de studii ––
56 28 28 0 0
** C-curs, S-seminar, L-activităţi de laborator, P-proiect sau lucrări practice

Discipline
anterioare Obligatorii
(condiţionate) Nu este cazul

Recomandate
Nu este cazul

Estimaţi timpul total (ore pe semestru) al activităţilor de studiu individual pretinse studentului
(completaţi cu zero activităţile care nu sunt cerute)
1. Descifrarea şi studiul notiţelor de curs 14 8. Pregătire prezentări orale 2
2. Studiu după manual, suport de curs 20 9. Pregătire examinare finală 10
3. Studiul bibliografiei minimale indicate 14 10. Consultaţii 2
4. Documentare suplimentară în bibliotecă 10 11. Documentare pe teren 0
5. Activitate specifică de pregătire
SEMINAR şi/sau LABORATOR 0 12. Documentare pe INTERNET 2
6. Realizare teme, referate, eseuri, traduceri etc. 14 13. Alte activităţi: consultare bibliografie facultativa 4
7. Pregătire lucrări de control 2 14. Alte activităţi … 0
TOTAL ore studiu individual (pe semestru) = 94
Competenţe generale (competenţele generale sunt menţionate în fişa domeniului de licenţă şi fişa specializării)
Competenţe specifice
disciplinei 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)

Intelegerea limbajului tehnico-juridic de baza, a noţiunilor şi principiilor fundamnetale
Intelegerea structurii sistemului dreptului
Cunoasterea componentelor de baza ale sistemului dreptului
Cunoasterea elementelor principale ale fenomenului juridic

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

Capacitatea de a explica interactiunea normelor juridice cu mediul social
Interpretarea normelor juridice
Explicarea raportului dintre diversele tipuri de norme in contextul actiunii sociale sau a unui eveniment concret

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
Deprinderea abilitatii de studiu individual
Deprinderea abilitatii de cercetare, de analiza si sinteza a lucrarilor studiate
Deprinderea abilitatii de a intocmi o lucrare stiintifica
Obtinerea capacitatii de a utiliza in cazuri concrete notiunile de limbaj si logica specifice stiintelor juridice
Redactarea unui inscris juridic
Argumentarea orala si scrisă
Alegerea normei aplicabile cazului concret
Recunoasterea conditiiilor si a cauzelor cu efect juridic

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile fata de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optima şi creativa a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională)

Sustinerea judecatilor bazate pe argumente obiective si pe cercetarea stiintifica
Promovarea respectarii legii
Capacitatea de reactie impotriva actelor si actiunilor ilegale
Sustinerea valorii statului de drept
Atitudinea activa in promovarea legalitatii si a jusititiei

Tabla de materii 1. Sensurile noţiunii de “drept”. Locul “Teoriei generale a dreptului” în cadrul ştiinţelor juridice ……………… ….2 ore
2. Marile curente ale gândirii juridice ………………………2 ore
3. Sistemul dreptului – parte a sistemului normelor sociale 2
4. Organizarea sistemului judiciar………………………………. 2 ore
5. Izvoarele dreptului …………………………………………2 ore
6. Norma juridica:
• definiţie, elemente …………… ………….………2 ore
• clasificare ……………………………………..…..2 ore
• interpretare ……………………………… …..…..2 ore
• realizare………………………………… ………..2 ore
7. Raportul juridic: noţiune, trasaturi, premise, elemente…2 ore
8. Raspunderea juridică; noţiune, principii, forme, condiţii, cauze care înlătură răspunderea juridică ………………2 ore
9. Probele si mijloacele de probă ………………………………. 2 ore
10. Introducere în tehnica legislativ…… ……………………2 ore
11. Legalitate si legitimitate în drept …………………………2 ore
TOTAL = 28 ORE CURS

Bibliografia
Bibliografia generală:
1) Genoveva VRABIE şi Sofia POPOESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. ŞT. Procopiu, Iaşi, 1995
2) Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatică a Romaniei, Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura institutului European Iaşi, 2004, cu participarea lui Marius BALAN – selectiv
3) Alexandru VALLIMARESCU, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999
4) Simona CRISTEA, Mihai Constantin EREMIA, Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a si ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005 sau 2008
Bibliografia recomandată:
5) Genoveva VRABIE, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999 – selectiv
6) Gheorghe BOBOS, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
7) Sofia POPESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002
8) Mihai Daniel DRAGNEA, Mihai Constantin EREMIA, Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005
9) Mihai GHEORGHE, Fundamentele dreptului, vol. I-V, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2003-2006
10) Victor Dan ZLATESCU, Introducere în legistica formală, Ed. Rompet, Bucureşti, 1995
11) Mircea DJUVARA, Teoria generala a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998

Lista materialelor didactice necesare
Note de curs
Bibilografie enumerate
Video-proiector pentru prezentare Power-Point
Laptop
Tabla si carioci speciale

La stabilirea notei finale se iau în considerare

Ponderea în notare, exprimată in %
{Total=100%}
– răspunsurile la examen / colocviu (evaluarea finală) 40%
– răspunsurile finale la lucrările practice de laborator 0
– testarea periodică prin lucrări de control 40%
– testarea continuă pe parcursul semestrului 5%
– activităţile gen teme / referate / eseuri / traduceri / proiecte etc. 15%
– alte activităţi (precizaţi) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . –
Descrieţi modalitatea practică de evaluare finală, E/V. {de exemplu: lucrare scrisă (descriptivă şi/sau test grilă şi/sau probleme etc.), examinare orală cu bilete, colocviu individual ori în grup, proiect etc.}.
Examinare orala cu bilete – proba a II-a ( 40% din nota examinării finale)
Cerinţe minime pentru nota 5
(sau cum se acordă nota 5) Cerinţe pentru nota 10
(sau cum se acordă nota 10)

Redactarea unui referat conform cerintelor comunicate anterior
Cunoasterea notiunilor de baza privind
• dreptul obiectiv,
• dreptul subiectiv,
• norma juridica,
• raportul juridic si
• raspunderea juridica
• Capacitatea de exprimare scrisă şi orală logică, la nivel universitar
• Capacitatea de analiză comparativă, argumentare, sinteză
• Insusirea informatiilor din notele de curs
• Redactarea unui referat conform cerintelor comunicate anterior
• Capacitatea de a remarca si intelege relatiile dintre notiunile predate
• Parcurgerea bibliografiei obligatorii

Compatibilitatea cu disciplna similară predată la alte facultăţi de drept :
INTRODUCTION GENERALE AU DROIT, 1ère année AES (1er semestre), Cours de M. Franck PETIT,
Universite Paris 1, Pantheon Sorbonne, 2009-2010
http://epi.univ-paris1.fr/1158680173529/0/fiche___actualite/&RH=epi-033-Cours&RF=epi-033-Cours

Teoria generala a dreptului, anul I, sem. I – lect dr. Veronica Rebreanu
Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de drept, 2009-2010
http://www.law.ubbcluj.ro

Universitatea Mihail Kogălniceanu -Iaşi
Facultatea de Drept

Anul I – Semestrul I

Teme de referat – se vor prezenta la seminarii
Disciplina Introducere în studiul dreptului
Lect. dr. Roxana Prisacariu

Sugestii privind redactarea lucrarii:

Pentru fiecare lucrare propusa spre realizare voi oferi principiile generale de schitare.
Studentii si studentele trebuie sa dezvolte acest plan in functie de:
– cunostintele acumulate pe baza bibliografiei sugerate pentru fiecare lucrare;
– opiniile proprii privind tema sugerata.
Temele sunt astfel alese incat sa ofere un camp vast de investigatie stiintifica. Perspectiva
fundamentala din care trebuie sa fie realizata lucrarea trebuie sa fie cea de drept, orice
alte priviri interdisciplinare fiind incurajate, cu conditia ca acestea sa nu reprezinte mai
mult decat 40% din continutul lucrarii; cu alte cuvinte, lucrarea ramane o lucrare pentru
materia Introducere in teoria dreptului.

1. Sugestii de editare:
– lucrarea va fi realizata in forma electronica. Fontul utilizat va fi Times New Roman
12, distanta de un rand;
– lucrarea trebuie sa aiba maxim 3.000 cuvinte, nefiin recomandabila depasirea acestui
numar; cum formularea este “maxim 3000 cuvinte”, este de inteles ca poate avea si
mai putin de 3000 de cuvinte; totusi, un numar semnificativ redus de cuvinte va
afecta calitatea ideilor exprimate.
– inainte de semnul de punctuaţie nu se foloseste spatiul. Se pune spatiu dupa semnul de punctuatie.
2. Sugestii privind structura tehnica a lucrarii:
– lucrarea va fi structurata in trei mari parti: introducere, cuprins si concluzii finale.
Concluziile pot curpinde, daca este cazul recomandari, care ar trebui sa reflecte
viziunea studentei/studentului cu privire la tema aleasa;
– este recomandabil ca lucrarea sa nu fie o simpla compilatie de informatie, ci ar trebui
sa ofere perspectiva proprie asupra temei alese, prin interpretarea informatiei oferite
ca baza bibliografica; indeplinirea acestui criteriu ca fi analizat in mod special la
notarea lucrarii;
– lucrarea va trebui sa cuprinda o sectiune finala cu lista lucrarilor consultate, trecute in
ordinea alfabetica a autorilor. Bibliografia trebuie sa cuprinda, pentru fiecare lucrare citata, autorul, numele lucrarii, editura, locul si anul apariţiei. Se admite citarea de pe internet cu precizarea corecta a paginii citate si a datei cand s-a efectuat download-ul, deorece continutul paginilor de internet sufera modificari, in timp.
3. Depunerea lucrarii:
– lucrarea va fi depusa intr-un dosar la cadrul didactic titular pana cel târziu la ultimul seminar. depasirea acestui termen va atrage neluarea in considerare a lucrarii;
– prima pagina a lucrarii va cuprinde numele studentei/studentului, titlul temei alese,
precum si anul si forma de invatamant.

Universitatea Mihail Kogălniceanu -Iaşi
Facultatea de Drept

Anul I – Semestrul I

Teme de referat
Disciplina Introducere în studiul dreptului
lect. dr. Roxana Prisacariu

1. Accepţiunile conceptului de DREPT: sensul filozofic/juridic; dreptul ca ştiinţă/fenomen normative; drept subiectiv/obiectiv
2. Raportul dintre stat şi drept. Statul de drept
3. Norma juridică: încadrarea în sistemul normelor sociale şi distincţia de alte norme ale aceluiaşi sistem;
4. Izvoarele dreptului. Teoria generală
5. Izvoarele dreptului în ţara noastră
6. Acţiunea normelor în timp.
7. Acţiunea normelor în spaţiu şi asupra persoanelor
8. Realizarea dreptului
9. Interpretarea dreptului
10. Răspunderea juridică: definiţie, caractere, principii, elemente, forme
11. Raportul juridic: definiţie, caractere, premise, elemente
12. Sistemul dreptului
13. Şcoli şi curente în gândirea juridică
14. Tehnica elaborării normelor juridice
15. Norma juridică: definiţia şi caracterele normelor juridice; structura normei juridice; clasificarea normelor juridice; Raportare la Legea de tehnică juridică nr 24/2000

BIBLIOGRAFIE:

1. Ana Boar, Elemente de teoria dreptului, 1996

2. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, Buc. 1998

3. Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999

4. Ion Craiovan, Tratat elementar de Teoria generală a dreptului, Ed. All Back, Buc. 2001

5. Ion Craiovan, Finalităţile Dreptului, Ed. Continent XXI, Buc. 1995

6. Mircea Djuvara,Teoria generală a dreptului, Ed. All, 1995

7. Corina Adriana Dumitrescu, Introducere în teoria izvoarelor de drept, Ed. Paideia, Buc., 1999

8. Mihail-Constantin Eremia, Interpretarea juridică, Ed. All, 1998

9. Paul Alexandru Georgescu, Filosofia dreptului în contextual actual, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Buc. 2001

10. H.L.A. Hart, Conceptul de drept, ed. Sigma, Chişinău, 1999

11. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Back, Buc. 2000

12. Gheorghe C. Mihai, Radu Motica, Fundamentele dreptului, ed. All, 1997

13. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Back, Buc. 2002

14. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Buc. 2000

15. Al. Vallimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, ed. Lumina Lex., Buc., 2000

16. Romul Petru Vonica, Introducere generală în drept, ed. Lumina Lex, Buc., 2000

17. Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1995

18. Genoveva Vrabie, Direcţii noi în structurarea normelor juridice, extras din rev. Studii şi cercetări juridice, nr.3/1989

19. x x x , Pentru o teorie generală a statului şi dreptului, Ed. Arvin Press, Cluj-Napoca, 2002

Anterior, se vor explica studentilor regulile generale de întocmire a unui studiu ştiinţific, referat: fişarea, citarea, întocmirea planulul lucrării, etc.

Studenţii sunt încurajaţi să completeze material bibliografic recomandat şi cu alte volume citite referitoare la tema aleasă

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
-Bibliografie facultativă-

1. Platon 428-348 î.H. Legile, Dialoguri
2. Aristotel 384-322 î.H. Politica, Etica Nicomahică
3. Toma d’Aquino 1225-1274 Summa theologiae 1266-1273
4. Ibn Khaldun 1332-1406 Istoria universală 1378
5. Nicolo Machiavelli 1469-1527 Il Principe 1513, Arte della guerra 1520
6. Jean Bodin 1530-1596 Les six livres de la Republique 1576
7. Hugo Grotius1583-1645 De iure belli ac pacis 1625
8. Thomas Hobbes 1588-1679 Leviathan 1651, The Elements of Law, Natural and Politics 1640
9. Samuell de Puffendorf 1632-1694 De iure et gentium 1672
10. John Locke 1632-1704 Two Treaties of Government 1690
11. Jean Jacques Rousseasu 1712-1778 Le contract social, ou principes du droit politique 1762
12. Charles Louis de Secondat Montesquieu 1689-1755 De l’esprit des lois 1748
13. Alexis de Tocqueville1805-1859 De la democratie en Amerique 1835-1840
14. Karl Marx 1818-1883 Das Kapital 1867-1894, Manifestul Partidului Comunist 1848
15. Hans Kelsen 1881-1973 Teoria pură a dreptului 1937
16. Emile Durkheim 1858-1917 Deux lois de l’evolution penale
17. Jean Carbonnier 1908 Les hypotheses fondamentales de la sociologie juridique theorique

SUBIECTE
Pentru examenul de
Introducere in studiul dreptului

1. Sensurile notiunii de drept
2. Dreptul ca stiinta
3. Sistemul dreptului.Definitie, caractere si elemente
4. Dreptul si morala
5. Dreptul si religia
6. Diviziunile generale ale dreptului
7. Scurta prezentare a curentelor filosofice in drept
8. Scoala dreptului natural
9. Pozitivismul juridic
10. Izvoarele dreptului: definitie si clasificare
11. Izvoarele dreptului. Teoria generala
12. Ierarhia izvoarelor de drept din tara noastra
13. Legea: sensurile notiunii si tipurile de legi
14. Actele pe care le adopta Guvernul in ansamblu si fiecare dintre ministri
15. Definitia si caracterele normelor juridice
16. Structura logico-juridica a normei
17. Clasificarea normelor juridice
18. Structura tehnico-juridica a normei si varietatea formelor pe care le pot imbraca elementele normei
19. Definitia si necesitatea interpretarii
20. Metode de interpretare a normelor juridice
21. Formele interpretarii din punctul de vedere al rezultatului sau
22. Formele interpretarii din punctul de vedere al fortei sale juridice
23. Actiunea normelor juridice in timp
24. Principii si exceptii privind aplicarea normelor juridice in timp
25. Momentul iesirii din vigoare a normei juridice
26. Momentul intrarii in vigoare a normei juridice
27. Aplicarea normelor juridice in spatiu
28. Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor
29. Clarificati conceptul de realizare a dreptului
30. Metode de realizare a dreptului. Deosebiti actele normative de cele de aplicare
31. Fazele aplicarii dreptului
32. Definitia si caracterele raportului juridic
33. Premisele nasterii raportului juridic
34. Elementele raportului juridic
35. Definitia si formele raspunderii juridice
36. Principiile raspunderii juridice
37. Conditiile raspunderii juridice
38. Cauze care exclud raspunderea juridica

DECIZIA Nr.728 din 9 iulie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr.24 din 3 iulie 2012 privind revocarea domnului Vasile Blaga din funcţia de preşedinte al Senatului

Buna ziua.

Va prezint aici, o tema pe care am avut-o pentru seminarul de drept constitutional. Nu mai este de actualitate, insa o impartasesc cu voi, poate are cineva nevoie.

Avem astfel DECIZIA Nr.728 din 9 iulie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr.24 din 3 iulie 2012 privind revocarea domnului Vasile Blaga din funcţia de preşedinte al Senatului

La data de 3 iulie 2012, Domnul Vasile Blaga, in calitate de presedinte al Senatului, trimite o sesizare referitoare la neconstitutionalitatea Hotararii Senatului din data de 3 iulie 2012 privind revocarea sa din functia de Presedinte al Senatului. Sesizarea se inregistreaza la CCR la data de 7 iulie 2012.

La data de 6 iulie 2012, grupul parlamentar PDL din cadrul Senatului, in numar de 28 de senator, fac aceeasi sesizare la CCR, sesizare care se inregistreaza la CCR in data de 6 iulie 2012.

Obiectul sesizarii:il constituie Hotararea Senatului din data de 3 iulie 2012 privind revocarea domnului Vasile Blaga din functia de Presedinte al Senatului.

Motivarea sesizarilor:Hotararea contestata era neconstutionala prin raportarea la art 64 alin 5 din Constitutie, care stabileste ca birourile permanente si comisiile parlamentare se alcatuiesc potrivit configuratiei politice a fiecarei camere. Prin configuratia politica a fiecarei camere se intelege compunerea acestia rezultata din alegeri, pe baza proportiei pe care grupurile parlamentare o detin in totalul membrilor Camerei respective.
Se mai invoca in sesizare, argumentul ca solicitarea de revocare din functie a domnului Vasile Blaga, se putea face doar prin solicitarea grupului parlamentar care l-a propus, adica PDL.
Un alt argument il constituie faptul ca Parlamentul era in sesiune extraordinara, iar fara instiintarea domnului Vasile Blaga se convoaca Biroul Permanet al Senatului si astfel se incalca Regulamentul Senatului, Biroul Permanent al Senatului putand fi convocat doar de catre Presedintele Senatului sau de catre 5 membri ai grupului parlamentar.
Deasemenea, domnul Vasile Blaga, avea dreptul la libertatea de exprimare si aparare garantate de constitutie prin articolul 24 si 30.

CURTEA DECIDE

Pentru a solutiona acest caz se impun doua conditii si anume : prematuritatea sesizarii si competenta CCR de a se pronunta asupra hotararilor Senatului.

In data de 27 iunie 2012 se incearca o restrangere a competentei CCR prin modificarea art 27 din legea 47/1992. Pentru acest proces se da un termen de judecata pe 9 iulie 2012, astfel la data de 9 iulie trebuie intai sa se rezolve acest dosar dupa care sa se discute despre sesizarea domnului Vasile Blaga. Dosarul se solutioneaza prin hotararea ca CCR este competenta sa judece deciziile luate de senat.
Dar, Hotararea nr 24 din 3 iulie 2012 care priveste revocarea din functie de presedinte al Senatului, este un act juridic cu caracter individual si nu normativ, astfel CCR decide ca nu o privesc astfel de probleme de drept, ea nefiind un arbitru intre confilctele politice.
CCR nu se poate pronunta deoarece nu se incadreaza in sfera actelor parlamentare asupra careia Curtea se poate pronunta =>art 146 din Const.

CCR decide ca inadmisibila sesizarea de neconstitutionalitate referitoare la Hotararea Senatului din 3 iulie 2012 privind revocarea din functie a lui Vasile Blaga.