Dreptul Uniunii Europene – suport de curs

Dreptul Uniunii Europene – Lect.drd.Crina Verga – UMK Iasi

                                        Cuprinsul cursului                                   

 

I. Caracterele dreptului comunitar

Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene

Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene

Supremaţia dreptului Uniunii Europene

 

II. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

  1. Izvoare scrise

Dreptul originar (primar)

Dreptul derivat

Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană

Dreptul complementar

  1. Izvoare nescrise

Jurisprudenţa

Principiile dreptului Uniunii Europene

Principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre, precum şi în ordinea juridică a Uniunii Europene

 

III. Principiile care stau la baza organizării şi funcţionării instituţiilor Uniunii Europene

Principiul legalităţii

Autonomia dreptului Uniunii Europene faţă de ordinea juridică internă

Principiul subsidiarităţii

Principiul atribuirii

Principiul proporţionalităţii

Principiul unităţii instituţionale sau al cadrului instituţional unic

Principiul echilibrului instituţional

 

IV. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Consiliul (fostul Consiliu al Uniunii Europene)

Consiliul European

Comisia Europeană

Parlamentul European

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene constituită din:

– Curtea de Justiţie

– Tribunalul (fostul Tribunalul de Primă Instanţă ca instituţie asociată Curţii de Justiţie începând din 1988)

– Tribunalul Funcţiei Publice

Curtea de Conturi

Banca Centrală Europeană

Banca Europeană de Investiţii

Mediatorul European

Organe consultative

– Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)

– Comitetul Regiunilor

V. Colaborarea instituţiilor Uniunii Europeneîn procesul de luare a deciziilor

Colaborarea instituţiilor Uniunii Europeneîn vederea elaborării şi adoptării bugetului

Colaborarea instituţiilor în cadrul diferitelor proceduri legislative ale Uniunii Europene

Procedura de adoptare a deciziilor în cadrul politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene

 

VI. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor

 

VII. Etapele extinderii Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene

  • Consideraţii introductive
  • Fundamentele juridice ale extinderii Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene
  • Criteriile extinderii Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene
  • Etapele extinderii  Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene

 

VIII.Negocierile multilaterale şi bilaterale
cu şi în cadrul Uniunii Europene

Specificul negocierilor în cadrul Uniunii Europene

Realizarea propriu-zisă a negocierilor dintre Uniunea Europeană şi statele candidate la aderare

 

IX.Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

I. Caracterele dreptului Uniunii Europene

Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene se referă la faptul că normele juridice ale Uniunii Europene sunt aplicabile în ordinea juridică a statelor membre imediat ce au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Acest principiu este corelat cu alte două principii, ce stau la baza raporturilor existente între dreptul internaţional ce rezultă din tratate şi dreptul intern al statelor semnatare ale tratatelor – principiul monist şi principiul dualist.

 

  1. Ce aspecte are aplicabilitatea directa a dreptului Uniunii Europene ?

Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene are în vedere două aspecte.

Primul se referă la raportarea acestei trăsături a dreptului Uniunii Europene la principiul monist de receptare a normelor internaţionale în legislaţia internă a unui stat.

Al doilea aspect are în vedere efectul direct al dreptului Uniunii Europene, adică instituirea, prin normele comunitare, de drepturi şi obligaţii pentru toate subiectele acestei ordini juridice.

 

2.La ce se refera suprematia dreptului uniunii europene ?

Supremaţia dreptului Uniunii Europene se referă la aplicarea, cu prioritate, a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică naţională a statelor membre în raport cu dreptul intern al acestora.

Acest principiu are două efecte principale:

prin legi naţionale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate acte normative ale Uniunii Europene;

normele Uniunii Europene posterioare pot modifica sau face inaplicabile normele juridice naţionale.

 

II. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

3.Care sunt izvoarele scrise ale Uniunii Europene ?

II.1.Izvoare scrise

Dreptul originar (primar)

Dreptul derivat

Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană

Dreptul complementar

 

Dreptul originar cuprinde:

 

Tratatele originare (constitutive)

1. Tratatul instituind C.E.C.O.

2. Tratatul instituind C.E.E.

3. Tratatul instituind EURATOM

 

Tratatele şi actele ce modifică şi completează tratatele constitutive

  1. Tratatul de la Bruxelles de fuziune a executivelor din 1965
  2. Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi de la Bruxelles din 1975, prin care se modifică regulile în materie bugetară
  3. Decizia din septembrie 1976 privind alegerea Parlamentului European prin sufragiu direct
  4. Acordul de la Schengen din 1985, intrat în vigoare în 1990
  5. Actul Unic European din 1986, intrat în vigoare în 1987
  6. Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare în 1993
  7. Tratatul de la Amsterdam din 1997, intrat în vigoare în 1999
  8. Tratatul de la Nisa din 2001, intrat în vigoare în 2003
  9. Tratatul de reformă de la Lisabona din 2007, intrat în vigoare în 2009

 

Tratatele şi actele de aderare ce modifică tratatele originare

1. Tratatele şi actele de aderare ale Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii din 1972, intrate în vigoare în 1973

2. Tratatul şi actul de aderare al Greciei din 1979, intrat în vigoare în 1981

3. Tratatele şi actele de aderare ale Spaniei şi Portugaliei din 1985, intrate în vigoare în 1986

  1. Tratatele şi actele de aderare ale Austriei, Finlandei şi Suediei din 1994, intrate în vigoare în 1995

5. Tratatele şi actele de aderare ale Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, Ungariei, Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Maltei şi Ciprului din aprilie 2003, intrate în vigoare în mai 2004

6. Tratatele şi actele de aderare ale României şi Bulgariei din aprilie 2005, intrate în vigoare în ianuarie 2007

7. Tratatul şi actul de aderare a Croaţiei, intrat în vigoare la 1 iulie 2013

 

4.Ce inseamna drept derivat?

Dreptul derivat(actele juridice ale Uniuniii Europene)

5.Care sunt actele unilterale ale Uniunii Europene ?

Acte unilaterale ale Uniunii Europene prevăzute de tratate (art. 249 T.C.E.)

Regulamente, directive, decizii –au caracter obligatoriu

Recomandări, avize – au caracter facultativ

Acte informale ale instituţiilor Uniunii Europene – sunt născute din practică şi nu intră în nici o categorie definită de tratate (rezoluţii, concluzii, luări de poziţie)

 

Acte convenţionale ale Uniunii Europene

Declaraţii şi acorduri interinstituţionale (acte ce exprimă luări de poziţie comune, declaraţii de intenţie sau angajamnete reciproce de comportare a instituţiilor)

 

Acte luate în cadrul politicii externe şi de securitate comună, precum şi în cadrul cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală

 

Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană

 

Dreptul complementar cuprinde acordurile internaţionale încheiate între statele membre şi care servesc atingerii obiectivelor Uniunii Europene. Încheierea acestor acorduri internaţionale e prevăzută de art. 293 (art. 220) din T.C.E.

 

II.2. Izvoare nescrise

Jurisprudenţa

Principiile dreptului Uniunii Europene

Principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre, precum şi în ordinea juridică a Uniunii Europene

 

III.Principiile care stau la baza organizării şi funcţionării instituţiilor Uniunii Europene

 

Ordinea juridică a Uniunii Europene – acquis comunitar – reprezintă totalitatea actelor juridice normative adoptate la nivelul Uniunii Europene.

 

1. Principiul legalităţii implică respectarea normelor Uniunii Europene atât de către instituţiile europene, cât şi de către statele membre ale Uniunii.

 

2. Autonomia dreptului Uniunii Europene faţă de ordinea juridică internă constituie baza întregului sistem juridic al Uniunii Europene şi constă în aceea că dreptul Uniunii Europene dispune pentru toate domeniile aflate în competenţa  Uniunii şi instituţiilor sale şi nu poate fi modificat prin norme de drept intern, iar dreptul intern dispune pentru tot ceea ce nu este reglementat la nivelul Uniunii Europene.

În baza acestui principiu, instituţiile Uniunii Europene au dreptul de a-şi adopta propriile regulamente interne de organizare şi funcţionare şi îşi pot numi proprii funcţionari.

 

3. Un alt  principiu care stă la baza activităţii instituţiilor Uniunii Europene şi care reflectă raporturile dintre Uniunea Europeană şi statele membre este subsidiaritatea care afirmă că fiecare nivel de putere nu trebuie să aibă alte competenţe decât cele pe care este în măsură să le exercite.

Principiul subsidiarităţii este consacrat în dreptul Uniunii Europene :

în Tratatul de la Paris din 1951 instituind C.E.C.O. ;

în Tratatul asupra Uniunii Europene;

în Tratatul de la Lisabona (în domeniile care nu relevă competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de statele membre şi pot fi, deci, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii dorite, mai bine realizate la nivel comunitar).

 

  1. Delimitarea competenţelor instituţiilor Uniunii are la bază şi principiul atribuirii, ce este în deplin acord cu „teoria puterilor implicite”[1] consacrată de jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Potrivit acestui principiu, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite de către statele membre pentru atingerea obiectivelor fixate în tratatele constitutive. Prin această prevedere, Uniunea capătă competenţă de drept comun, orice altă competenţă neatribuită Uniunii aparţinând statelor membre.

 

5. Instituţiile Uniunii îşi exercită competenţele lor având ca reper de bază principiul proporţionalităţii, prin care se urmăreşte ca modul de acţiune al Uniunii să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratate.

 

6. Un alt principiu de o importanţă deosebită în ceea ce priveşte acţiunile întreprinse de instituţiile comunitare este şi principiul unităţii instituţionale sau al cadrului instituţional unic.

Deşi se impunea un asemenea principiu, el a fost instaurat în mod progresiv; astfel, prin Tratatul cu privire la fuziunea executivelor din 1965 au fost instituite un Consiliu şi o Comisie unice. Dar, deşi existau instituţii comune ale Comunităţilor Europene, competenţele lor erau distincte în funcţie de Comunitatea în care erau exercitate. Mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht, s-a prevăzut în art. 3 că „Uniunea dispune de un cadru instituţional unic”.

Proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, ca şi Tratatul de la Lisabona  instituie, în mod expres, acest principiu în art. 18, conferindu-i, în acest sens, o valoare întărită.

 

  1. Principiul echilibrului instituţional are în vedere două coordonate esenţiale:

separarea funcţiilor instituţiilor Uniunii Europene;

cooperarea între aceste instituţii ale Uniunii Europene.

 

IV. Sistemul instituţional al Uniunii Europene

Conform art. 9 din Tratatul de la Lisabona[2], Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale. Acest cadru instituţional comunitar cuprinde, potrivit noilor reglementări în materie, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii Europene.

Având în vedere modificările recente, instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană (denumită în continuare «Comisia»), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.

Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.

Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social şi de Comitetul Regiunilor, ce exercită funcţii consultative (art. 9).

Din cadrul sistemului instituţional comunitar vom analiza, în continuare, mai multe instituţii şi organe comunitare, precum: Consiliul, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (care cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul ca instituţie asociată Curţii de Justiţie începând din 1988 şi Tribunalul Funcţiei Publice), Curtea de Conturi, Consiliul European, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Mediatorul European, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii[3].

În literatura juridică se face distincţie între instituţii şi organe comunitare. Astfel, instituţiile au un rol esenţial în cadrul construcţiei comunitare, având un statut bine determinat, participând direct la luarea deciziilor comunitare (spre deosebire de organele comunitare), însă neavând personalitate juridică, deoarece ele reprezintă Uniunea şi acţionează pentru şi în numele acesteia. Potrivit noilor modificări aduse de Tratatul de la Lisabona, instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Potrivit principiului subsidiarităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor (art. 3b, alineatele 3 şi 4).

Organele comunitare au fost create pentru a sprijini activitatea instituţiilor, acţiunea lor cu caracter tehnic, auxiliar concretizându-se în pregătirea luării deciziilor.

 

Secţiunea I – Consiliul

Consiliul (înainte de Tratatul de la Maastricht, numit Consiliul Comunităţilor Europene) a fost consacrat în proiectul privind Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa sub denumirea de Consiliu de Miniştri. El este principalul for de decizie al Uniunii, reprezentând, pe de o parte, interesele statelor membre şi, pe de altă parte, interesul comunitar.

Potrivit art. 203 din Tratatul asupra U.E., „Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”. Instituţia poate lua forma unui „Consiliu general”, atunci când e compusă din miniştri de externe ai statelor membre sau a unor Consilii „specializate” sau „sectoriale”, când e constituită din miniştri specializaţi într-un anumit domeniu. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona, „statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor” (art. 8 A, alin. 2).

Prin urmare, Consiliul e alcătuit din 28 de membri, câte unul din partea fiecărui stat membru, care au, în mod obligatoriu, calitatea de membri ai guvernelor, identitatea miniştrilor fiind determinată de problemele înscrise pe ordinea de zi:

–            miniştrii afacerilor externe, când Consiliul decide cu privire la afacerile generale sau la relaţiile externe ale Uniunii Europene; în această configuraţie poartă denumirea de Consiliul Afacerilor generale şi relaţiilor externe;

–            miniştrii de resort, când deciziile urmează a fi luate în domenii specializate; de exemplu, în probleme legate de agricultură se va reuni Consiliul pentru Agricultură şi pescuit.

Funcţionarea Consiliului se face pe baza tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene, a Tratatului asupra Uniunii Europene, a Tratatului de la Lisabona şi a Regulamentului interior. În vederea desfăşurării unei activităţi eficiente, Consiliul dispune de mai multe organisme şi organe auxiliare: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Preşedinţia Consiliului, Secretarul General, grupurile de experţi şi comitetele pe diferite domenii.

Funcţionarea Consiliului. are în vedere: Preşedinţia Consiliului, modul de deliberare şi organele auxiliare.

Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie de către fiecare stat membru, pentru o perioadă de şase luni, în conformitate cu modalităţile de rotaţie stabilite de art. 203 din Tratatul asupra Uniunii Europene, de art. 201b din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona şi de alte acte cu caracter legislativ[4].

În privinţa votului,  „Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ. Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei privind Afacerile Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în conformitate cu articolul 201b din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (art. 9 D din Tratatul de la Lisabona).

Conform noilor modificări, un rol important în cadrul Consiliului îl are o nouă figură în peisajul instituţional comunitar – Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi securitate comună. Reglementări cu privire la acesta regăsim în Tratatul de la Lisabona. În acest sens, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia, în conformitate cu aceeaşi procedură.

Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii. Acesta contribuie, prin propuneri, la elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună.

Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii.

Prin acelaşi tratat menţionat mai sus, postul de ministru al Afacerilor Externe a Uniunii Europene a fost eliminat, atribuindu-se, în schimb, puteri sporite Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă. Acesta va prezida reuniunile Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE).

În exercitarea Preşedinţiei Uniunii Europene au loc următoarele activităţi:

–            conducerea Consiliului European de către şeful de stat sau de guvern al statului, ce asigură Preşedinţia Uniunii Europene; Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an pentru a fixa marile orientări ale politicii comunitare şi pentru a da o impulsionare politică;

–            prezidarea Consiliului de către miniştrii statului ce exercită preşedinţia; Consiliul se reuneşte lunar pentru a lua decizii comune, ce angajează toate statele membre;

–            realizarea unor funcţii de către Preşedinţia Consiliului.

Preşedinţia Consilului are, în sens larg, trei funcţii esenţiale:

a)                    organizarea şi conducerea reuniunilor Consiliului şi a grupurilor sale de lucru, precum şi elaborarea de compromisuri susceptibile de a rezolva problemele existente;

b)                   reprezentarea Consiliului atât în activitatea sa cu alte instituţii şi organisme ale U.E., cât şi la nivel internaţional (de exemplu, în cadrul Naţiunilor Unite sau în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului); preşedinţia reprezintă, de asemenea, U.E. în raporturile cu state terţe, membre ale Uniunii Europene;

c)                    asigurarea continuării activităţilor şi a negocierilor în curs începute în timpul preşedinţiei precedente şi pregătirea preşedinţiei următoare pentru a le prelua.

Preşedinţia pregăteşte şi conduce lucrările Consiliului, stabileşte priorităţile, fixează o ordine de zi provizorie care se aprobă prin adoptarea ei de către Consiliu şi este mediator între Consiliu şi celelalte instituţii comunitare.

La începutul fiecărei preşedinţii, un calendar de activităţi este prezentat Parlamentului European, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor.

La sfârşitul perioadei de şase luni, un raport este adresat Parlamentului cu privire la rezultatele obţinute pe parcursul preşedinţiei.

Ca o noutate importantă, potrivit Tratatului de la Lisabona, un Preşedinte al Consiliului European este numit pentru 2 ani şi jumătate.

Funcţia de Preşedinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice demnitate publică naţională.

Actualmente, pe lângă preşedinţia permanentă  a Uniunii instituită prin crearea postului de Preşedinte al Consiliului European funcţionează şi preşedinţia „turnantă” sau rotativă, deţinută de Grecia până la sfârşitul lunii iunie 2014.

În activitatea sa de administrare, Preşedinţia beneficiază de sprijinul unui Secretariat General, cu sediul la Bruxelles, care prin activitatea sa, asigură buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului. Din 1999, când a fost desemnat în funcţia de Secretar General al Consiliului Javier Solana, acesta a fost şi Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (1999- 2009). În această calitate, el a ajutat Consiliul în elaborarea şi executarea deciziilor politice şi, în numele acestuia, a fost susţinut dialogul politic cu statele terţe. Secretarul General–adjunct e însărcinat cu gestionarea Secretariatului General.

Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) este organismul ce asigură pregătirea lucrărilor Consiliului, cu excepţia problemelor agricole, care cad în sarcina Comitetului special pentru agricultură. Acest organism (COREPER) este format din totalitatea reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre ale Uniunii Europene. Aceste state au fiecare câte o reprezentanţă, permanentă la Bruxelles ce are drept scop apărarea intereselor naţionale. Această reprezentanţă este o misiune diplomatică, şeful ei fiind ambasadorul ţării sale pe lângă Uniune ce se numeşte reprezentant permanent. COREPER este asistat în activitatea sa de mai multe grupe de lucru ce sunt constituite din funcţionari ai administraţiilor naţionale.

Grupurile de experţi sunt alcătuite din experţi desemnaţi de Comisie şi experţi ai statelor membre şi ei au rolul de a susţine iniţiativele legislative.

Comitetul pentru Agricultură are rolul de a pregăti proiectele legislative din domeniul agriculturii.

Comitetul economic financiar a fost înfiinţat cu denumirea de Comitet monetar prin Tratatul asupra Uniunii Europene cu scopul coordonării şi promovării politicilor în domeniul monetar. Odată cu trecerea la moneda unică, Comitetul economic financiar are rolul de a urmări situaţia monetară şi financiară a statelor membre şi a Uniunii, raportând periodic Consiliului şi Comisiei.

Comitetul politic, instituit prin Tratatul de la Maastricht, are rolul de a urmări situaţia, internaţională din perspectiva politicii externe şi de securitate comună. El contribuie la definirea politicilor din acest domeniu şi la cerere sau din oficiu, emite avize Consiliului.

Prin Tratatul de la Lisabona, în cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent, care să asigure în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de securitate internă. Fără a aduce atingere art. 207, comitetul promovează coordonarea acţiunii autorităţilor competente ale statelor membre. La lucrările comitetului pot fi implicaţi reprezentanţii organelor, ai oficiilor şi ai agenţiilor în cauză ale Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la derularea acestor lucrări (art. 61 D).

Consiliul este asistat şi de alte organe auxiliare, precum: Comitetul pentru vize, Comitetul permanent pentru forţa de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru cercetare ştiinţifică şi tehnică; Comitetul pentru educaţie, Comitetul pentru acordurile de cooperare cu ţările lumii a treia.

 

Activitatea deliberativă a Consiliului

Deciziile Consiliului sunt luate prin vot, ţinând seama de populaţia statelor, însă există şi o reponderare a voturilor în favoarea statelor cu populaţii mai mici.

Începând cu 1 noiembrie 2004, repartiţia celor 321 de voturi în Consiliu a fost următoarea: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, câte 29 de voturi; Spania şi Polonia – câte 27 de voturi; Olanda – 13 voturi; Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia – câte 12 voturi; Austria şi Suedia – câte 10 voturi, Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda – câte 7 voturi, Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi; Malta – 3 voturi. În cadrul Uniunii celor 27 s-au adăugat din ianuarie 2007 şi cele 24 voturi ce aparţin României (14 voturi) şi Bulgariei (10 voturi).

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, adoptarea deciziilor în Consiliul se realiza cu majoritate simplă, majoritate calificată şi unanimitate. După acest moment, se prevede în mod expres: „Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel” (art. 9 C alin. 3). Prin urmare, majoritatea calificată devine regula, iar votarea cu majoritate simplă sau cu unanimitate excepţia.

Majoritatea simplă (jumătate plus unu din voturile membrilor Consiliului)  a  fost – la începutul creării Comunităţilor –  modalitatea de drept comun de adoptare a deciziilor; astăzi, aceasta este utilizată în cazuri limitate, precum: adoptarea Regulamentului interior al Consiliului (conform art. 207, Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în privinţa adoptării regulamentului său de procedură); solicitarea de studii şi propuneri ori cererea de informaţii de la Comisia Europeană; avizul favorabil la reuniunea în conferinţe ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene.

Anterior Tratatului de la Lisabona, majoritatea calificată a impus adoptarea deciziilor cu două treimi din voturile de care dispun membrii Consiliului. În cazul Uniunii cu 27 de membri s-a urmărit reflectarea în capacitatea decizională atât a puterii economice, cât şi a ponderii demografice a statelor membre.

O altă formulă a majorităţii calificate consta în luare deciziei cu excluderea votului statului interesat în adoptarea acesteia.

Majoritatea calificată a fost prevăzută în mai multe domenii enumerate în diferite tratate comunitare. Astfel, în Actul Unic European sunt determinate următoarele materii: tarifele vamale comune; protecţia economiilor (depunerilor); libera prestare a serviciilor; libera circulaţie a capitalurilor, transporturi maritime şi aeriene; piaţa internă, cu excepţia fiscalităţii, libera circulaţie a persoanelor, drepturile şi interesele muncitorilor, pentru care se cere unanimitate; coeziune; cercetare; mediu (cu unele excepţii). În Tratatul asupra UE, domeniile în care se cere majoritatea calificată sunt: politica vizelor, educaţie, sănătate publică; consumatori; reţele transeuropene; cooperare în domeniul dezvoltării, sancţiuni economice. Şi în Tratatul de la Amsterdam sunt identificate materiile în care e necesară o astfel de majoritate; autorizarea cooperării consolidate; refugiaţi; ocuparea locurilor de muncă; cooperare vamală; lupta împotriva excluderii sociale; egalitate între bărbaţi şi femei; sănătate publică; transparenţă; lupta antifraudă, statistici, protecţia vămilor; regiuni ultraperiferice. În Tratatul de la Lisabona, majoritatea calificată se extinde la alte 51 de domenii, precum: cooperarea judiciară şi poliţienească, politica economică, educaţie, sănătate, agricultură, securitate energetică, imigrare, fonduri structurale, politica socială, protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, energie, turism, protecţie civilă, cooperare admnistrativă, cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună, cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare, acţiunile de ajutor umanitar ale Uniunii Europene, statutul partidelor politice la nivel european, întreruperea sau restrângerea relaţiilor economice, financiare cu unul sau mai multe state terţe. Începând cu 1 noiembrie 2014 şi sub rezerva dispoziţiilor tranzitorii stabilite prin Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii, în cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toţi membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se defineşte după cum urmează: (a) majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor state. Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puţin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35% din populaţia statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită. (b)Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia respectivelor state (art. 205). Prin urmare, acest sistem va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014, în urma compromisului realizat  la Consiliul European din iunie 2007. De asemenea, la insistenţele Poloniei, în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017, statele membre care se apropie de numărul de voturi necesar minorităţii de blocaj, vor putea cere să aplice actualul sistem de vot, prevăzut de Tratatul de la Nisa.

Prin Tratatul de la Lisabona s-a desfiinţat structura pe „piloni” în ceea ce priveşte legislaţia Uniunii Europene. Astfel, materiile ce vizau fostul pilon al treilea – cooperare judiciară în materie penală şi cooperare poliţienească – vor fi reglementate pe baza procedurilor legislative ce se aplicau pentru fostul „pilon” întâi. Astfel, deciziile în cele mai multe dintre aceste domenii nu se mai iau de către Consiliu cu unanimitate, ci cu majoritate calificată, în cadrul procedurii de codecizie, care s-a transformat, în virtutea noilor modificări, în procedură legislativă „ordinară”.

Prin urmare, procedura codeciziei, în care este practicată majoritatea calificată menţionată mai sus, este consacrată ca procedură legislativă „ordinară” de adoptare a actelor juridice cu caracter obligatoriu la nivelul Uniunii Europene.

Unanimitatea este modalitatea potrivit căreia fiecare stat are un drept de veto, cu precizarea că abţinerea de la vot nu are valoarea unui veto. Unanimitatea este rezervată în cazuri limitate: uniune economică şi monetară, industrie, cultură (Tratatul de la Maastricht), fiscalitate, libera circulaţie a persoanelor, drepturile şi interesele muncitorilor (Actul Unic European); constatarea încălcării de către un stat a principiilor Tratatului asupra UE, aplicarea acordurilor încheiate de parteneri sociali; suspendarea dreptului de vot, politică externă şi de securitate comună (Tratatul de la Amsterdam); autorizarea de a recurge la o formă de cooperare consolidată (Tratatul de la Lisabona).

Atribuţiile Consiliului sunt enumerate în tratatele constitutive – Actul Unic European (art. 145), Tratatul de la Maastricht (art. 202) şi Tratatul instituind C.E.E.A. (art. 115). De asemenea, aceste competenţe sunt precizate în mod expres şi în Tratatul de la Lisabona: Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.

Prin urmare, Consiliul exercită în cadrul Uniunii, în principal, atribuţii legislative, care nu sunt absolute, ci sunt explicit prezente în tratate. Acest rol legislativ este împărţit cu Parlamentul European, a cărui importanţă a crescut din ce în ce mai mult din punct de vedere normativ.

Consiliul adoptă acte juridice cu forţă obligatorie (regulamente, directive), acte care fac parte din dreptul derivat al Uniunii şi trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. În cazul în care tratatele statuează doar obiectivul comunitar şi necesitatea luării unei decizii, fără a preciza instituţia competentă să facă acest lucru (art. 235 C.E.E. şi art. 236 Euratom), competenţa aparţine Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi cu avizul Parlamentului. De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare.

Politica externă şi de securitate comună, precum şi politica privind afacerile interne şi justiţia sunt în sarcina Consiliului. Astfel, Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate în vederea aderării sau cu alte state sau organizaţii internaţionale în scopul încheierii unor acorduri internaţionale; de asemenea, aprobă acordurile internaţionale încheiate de Comisie. Conform Tratatului de la Lisabona, politica externă şi de securitate comună face obiectul aplicării unor norme şi proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu, hotărând în unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte legislative este exclusă. În aceeaşi ordine de idei, se mai prevede că „deciziile referitoare la politica de securitate şi apărare comună, inclusiv cele cu privire la lansarea unei misiuni menţionate la prezentul articol, se adoptă de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, la propunerea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate sau la iniţiativa unui stat membru. Înaltul Reprezentant poate propune recurgerea la mijloace naţionale, precum şi la instrumente ale Uniunii, după caz, împreună cu Comisia”.

Prin aplicarea noului tratat, Consiliul şi Comisia asigură coerenţa acţiunilor întreprinse în cadrul unei forme de cooperare consolidată, precum şi coerenţa acestor acţiuni cu politicile Uniunii şi cooperează în acest scop.

În domeniul politicii externe şi de securitate comună, misiunile în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora. Consiliul adoptă decizii privind misiunile prevăzute mai sus, definind obiectivele şi întinderea acestora, precum şi condiţiile generale de punere în aplicare. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, sub autoritatea Consiliului şi în contact strâns şi permanent cu Comitetul Politic şi de Securitate, supraveghează coordonarea aspectelor civile şi militare ale acestor misiuni (art. 28 B).

Consiliul are atribuţii de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare. Sunt două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile comunitare (politicile comune) şi cele organizate de statele membre (politicile de armonizare) ce trebuie armonizate la nivel comunitar. Coordonarea acestor politici se realizează printr-o multitudine de documente, deoarece tratatele nu prevăd mijloacele de realizare a acestei competenţe. Prin Tratatul de la Lisabona (art. 2 D), statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici.

Consiliul adoptă bugetul comunitar împreună cu Parlamentul European în cadrul unei proceduri complexe, prevăzute de Tratatul de la Lisabona, care este detaliată într-o altă secţiune.

Consiliul numeşte membrii unor organe comunitare, cum sunt Comitetul Economic şi Social, Curtea de Conturi.

Tot în Tratatul de la Lisabona se mai prevede că în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European.

 

Secţiunea a II-a – Consiliul European

Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi de miniştri lor de externe, plus preşedintele Comisiei Europene, asistat de comisarul european responsabil cu relaţiile externe. Această instituţie s-a format pe cale cutumiară şi s-a instituţionalizat prin Actul Unic European şi prin Tratatul de la Maastricht. Acesta din urmă prevede în art. 4 rolul acestui organism: „Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale”. Aceleaşi atribuţii sunt stabilite şi prin Tratatul de la Lisabona, precizându-se şi faptul că această instituţie comunitară nu exercită funcţii legislative. De asemenea, deciziile Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica externă şi de securitate comună, precum şi celelalte domenii ale acţiunii externe a Uniunii. Deciziile pot să privească relaţiile Uniunii cu o ţară sau o regiune sau pot aborda o anumită tematică. Acestea precizează durata lor şi mijloacele care urmează a fi puse la dispoziţie de Uniune şi statele membre. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, la recomandarea Consiliului, adoptată de acesta în conformitate cu normele prevăzute pentru fiecare domeniu în parte. Deciziile Consiliului European sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate (art. 10 B). Tratatul de la Lisabona mai prevede că, potrivit art. 61 A, Consiliul European defineşte orientările strategice ale planificării legislative şi operaţionale în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

Tot ca o noutate, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. Acest Înalt Reprezentant al Uniunii are trei responsabilităţi: reprezintă Consiliul în politica externă şi de securitate comună (PESC); este preşedinte al Consiliului Afacerilor Externe (CAGRE); este vice-preşedinte al Comisiei Europene. El este însărcinat să conducă politica externă – reprezentând Uniunea pe plan internaţional în domeniul PESC -, ca şi politica de apărare comună; a fost numită de Consiliul European în această funcţie, cu acordul preşedintelui Comisiei şi în urma învestiturii Parlamentului European – de la 1 decembrie 2009 – Catherine Ashton. Durata mandatului său este de cinci ani şi ea coincide cu cea a mandatului Comisiei.

Sub autoritatea Înaltului Reprezentant al Uniunii a fost plasat un serviciu nou înfiinţat – Serviciul European pentru acţiune externă.

Printre modificările de mare importanţă, menţionăm şi o nouă instituţie în peisajul comunitar – Preşedintele Consiliul European. Astfel, conform art. 9 B, Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul preşedintelui în conformitate cu aceeaşi procedură. Funcţia de Preşedinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice demnitate publică naţională.

La 1 decembrie 2009, actualul preşedinte – M. Herman Von Rumpuy  – a fost ales cu unanimitate de statele membre pentru un mandat cuprins între 1 decembrie 2009 şi 31 mai 2012, fiind apoi reales pentru încă un mandat de la 1 iunie 2012.

Preşedintele Consiliului European are ca sarcină organizarea lucrărilor acestuia şi, de asemenea, veghează la asigurarea consensului între statele membre. El este şi reprezentantul, la nivel înalt, al Uniunii în domeniul politicii externe şi de securitate comună, fără a aduce atingere în vreun fel atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi securitate comună.

Consiliul European devine, din punct de vedere juridic, prin Tratatul de la Lisabona, o instituţie comunitară, fiind considerat un „organ paracomunitar”, subliniindu-se, astfel, puterea sporită pe care o are în spaţiul comunitar.

În urma Consiliului European de la Sevilla din iunie 2002, această instituţie interguvernamentală se reuneşte de patru ori pe an (în fiecare semestru de câte două ori). Reuniunea în şedinţe extraordinare are loc doar în cazuri excepţionale.

În prezent, reuniunile se desfăşoară la Bruxelles, precum şi în statul care deţine preşedinţia Consiliului; la Nisa s-a decis ca o întâlnire pentru fiecare preşedinţie să se ţină la Bruxelles, iar când Uniunea va avea 28 de membri, toate reuniunile să fie organizate, în principiu, la Bruxelles. Fiecare Consiliu European se finalizează prin concluzii.

Prin noul tratat intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea preşedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

Consiliul European dă impulsurile la marile probleme politice privind construcţia Europei: modificarea tratatelor şi a instituţiilor, declaraţii diplomatice în cadrul politicii externe şi de securitate comună. El îndeplineşte funcţia de forum de discuţie la nivel politic cel mai înalt în situaţii de criză şi încearcă să aducă soluţii în caz de dezacord între statele membre. După negocieri între statele membre, Consiliul European poate să emită, prin consens:

orientări (acestea indică Consiliului şi Comisiei priorităţile Consiliului European cu privire la gestionarea Uniunii Europene şi a politicilor comune, orientările iau forma unor orientări politice generale, cu definirea unui program şi a unor obiective concrete);

declaraţii şi rezoluţii (ele exprimă, într-o manieră solemnă, poziţia şefilor de stat şi de guvern cu privire la o problemă determinată).

Orientările şi declaraţiile nu au, totuşi, valoare juridică. Pentru a fi puse efectiv în practică, ele trebuie să urmeze procedura legislativă obişnuită.

În cazul în care Consiliul European se pronunţă prin vot, preşedintele acestuia şi preşedintele Comisiei nu participă la vot. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea deliberărilor Consiliului European pentru care este necesară unanimitatea.

Preşedintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul European pentru a fi audiat.

Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură (art. 201 a).

Prin excepţie, Consiliul European adoptă cu majoritate calificată: o decizie de stabilire a listei formaţiunilor Consiliului, altele decât cea Afaceri Generale şi cea Afaceri Externe; o decizie referitoare la preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe (art. 201 b).

Consiliul European joacă un rol cheie, dar distinct de cel al Consiliului, ai cărui membri reprezintă şi angajează guvernele statelor membre.

Consiliul European este asistat în activitatea sa de un Secretariat General al Consiliului, iar Preşedintele Consiliului European de un Cabinet.

Consiliul European diferă de Consiliul Europei – organizaţie internaţională –  creată la Londra, în 1949, care are în vedere educaţia, cultura şi, în principal, apărarea drepturilor omului. Consiliul Europei are 47 de membri.

 

Secţiunea a III-a – Parlamentul European

“Reprezentarea cetăţenilor a fost una din principalele idei din retorica politică, indiferent de epocă, filosofie sau ideologie guvernantă. Parlamentul sau Adunarea reprezentativă şi-a creat legitimitate în viaţa publică europeană, o dată cu apariţia constituţionalismului şi principiului separaţiei puterilor în stat”[5].

Parlamentul este definit ca fiind reprezentarea poporului, în statele democratice, iar parlamentarismul este definit ca fiind concepţia politică, potrivit căreia poporul îşi exercită guvernarea prin reprezentanţii săi în parlament.

Parlamentul European este una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene, care reprezintă din punct de vedere politic popoarele ţărilor membre ale Uniunii, fiind singurul corp legislativ comunitar care este ales prin vot direct.

Deşi s-au purtat discuţii cu privire la existenţa unui sediu unic, actualmente Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei oraşe diferite: sediul Parlamentului este la Strasbourg, sediile administrative sunt la Luxemburg, iar comisiile parlamentare îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles.

Parlamentul European îşi începe istoria aproximativ o dată cu cea a construcţiei Europei Unite şi anume la 9 mai 1950, când ministrul de externe francez Robert Schuman propune înfiiţarea unei Adunări comune a Comunitaţilor Cărbunelui şi Oţelului, care să coordoneze folosirea acestor resurse.

Tratatul de la Paris din 1951 propune înfiiţarea unor instituţii care să facă posibilă integrarea şi crearea unei Adunări comune. Tratatele de la Roma din 1958 au dus la înfiiţarea unei Adunări parlamentare ca o adunare comună a C.E.C.O, C.E.E.A, şi C.E.E. În 1962, această Adunare ia numele de Parlament, prin autoproclamare. În 1970, prin Tratatul de la Luxemburg, Parlamentul European capătă puteri bugetare şi de control, fiind responsabil cu adoptarea bugetului şi a controlului execuţiei bugetare. Tratatul de la Bruxelles din 1975 îi sporeşte Parlamentului puterile bugetare, având dreptul de a respinge bugetul. O dată cu primele alegeri directe a membrilor Parlamentului European – desfăşurate în iulie 1979 – , creşte şi rolul acestei instituţii. Prin Actul Unic European din 1986 Parlamentul European primeşte dreptul de aviz conform şi de cooperare legislativă în câteva domenii.

Prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentului îi sunt recunoscute puterea bugetară, puterea de control şi de nominalizare a comisarilor, precum şi puteri colegislative, Parlamentul European fiind responsabil cu învestirea Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam îi aduce Parlamentului şi puterea de a primi rapoartele Comisiei, de a aproba preşedintele acesteia şi Colegiul Comisarilor şi de a demite Comisia  printr-o moţiune de cenzură.

Competenţa de a declanşa recursuri jurisdicţionale pentru incompetenţă, violarea formelor substanţiale şi violarea tratatelor care instituie Comunitatea Europeană, precum şi recursuri împotriva actelor Comisiei sau Consiliului îi este atribuită Parlamentului în 1999 prin Tratatul de la Nisa.

Perspectiva Parlamentului asupra noului Tratat este redată prin Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale (CIG): avizul Parlamentului European. Documentul susţine păstrarea în substanţă a vechiului Tratat Constituţional, subliniind poziţia Parlamentului European, care consideră că principalul interes al Uniunii este “să consolideze construcţia europeană şi metoda comunitară, care au generat pace, stabilitate şi prosperitate de peste 50 de ani”[6].

Documentul identifică şapte tendinţe negative în pregătirea consensului constituţional, tendinţe legate de renunţarea la: “a) ideea unui singur tratat constituţional; b)simbolurile Uniunii; c)o denumire inteligibilă a actelor juridice ale Uniunii; d)o declaraţie clară privind prioritatea dreptului Uniunii şi definirea Uniunii Europene ca Uniunea cetăţenilor şi a statelor; e) sporirea posibilităţilor de opt-out pentru anumite state membre; g)evoluţia atitudinilor opuse ideilor europene de solidaritate şi integrare; h)mandatul care permite modificarea denumirii actelor juridice, dar nu prevede nicio schimbare în structura şi ierarhia lor”[7].

Documentul salută, de asemenea, consolidarea modalităţilor Parlamentului European de participare la Conferinţa inter-guvernamentală şi voinţa de a menţine o relaţie strânsă cu parlamentele naţionale şi cu societatea civilă în timpul procesului de revizuire a tratatelor. Parlamentul European solicită “publicarea rezultatelor Conferinţei inter-guvernamentale şi sub forma unui proiect de versiune consolidată a tratatelor”[8].

Constituirea Parlamentului European

Parlamentul European[9] a fost denumit „Adunare generală” în tratatele institutive, fiind consacrată denumirea actuală în Actul Unic European.

Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct pentru un mandat de 5 ani – mandat reprezentativ[10] -, ultimele alegeri desfăşurându-se în iunie 2009, cu participarea a 27 de state membre. Sistemul electoral nu este unitar în toate statele membre, alternând reprezentarea majoritară cu principiul reprezentării proporţionale.

Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislaţia naţională a fiecărui stat.

Alegerile au loc timp de 3-4 zile, orice persoană care a împlinit 18 ani având dreptul la un singur vot.

În România, legislaţia privind alegerea europarlamentarilor se referă la: Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României[11], Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European[12] cu modificările ulterioare[13] completată de Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului cu modificările ulterioare[14]. Finanţarea campaniei electorale este supusă prevederilor Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale[15].

Ca urmare a modului de desemnare, Parlamentul European este format din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre[16]. Până în 2004, această instituţie a avut 626 de membri, iar din 2004, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Tratatului de la Nisa şi a Protocolului anexat acestuia, cuprindea 732 de membri. Din momentul în care Uniunea a avut 27 de state membre, numărul locurilor alocate fiecărui stat a fost din nou schimbat, totalul fiind de 786 de locuri.În urma organizării alegerilor din iunie 2009 pentru Parlamentul European, Germania are 99 de parlamentari; Marea Britanie, Franţa, Italia câte 72, Spania, Polonia – 50; România 33; Olanda –25; Ungaria, Portugalia, Grecia, Cehia, Belgia – 22; Suedia – 18; Austria şi Bulgaria –17; Filanda, Danemarca, Slovacia – 13; Irlanda şi Lituania – 12; Letonia – 8, Slovenia –7, Luxemburg, Cipru, Estonia – 6; Malta 5.

În urma alegerilor  pentru Parlamentul European din 2009 au fost desemnaţi un număr de 736 europarlamentari.

Conform Tratatului de la Lisabona, numărul parlamentarilor europeni nu va depăşi 750 membri, la care se adaugă preşedintele. Numărul europarlamentarilor va fi fixat printr-un sistem proporţional descrescător, cu un maxim de 96 şi un minim de 6 pentru fiecare stat membru. Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European (art. 9 A alin. 1).

 

Structura Parlamentului European

Conducerea Parlamentului revine unui preşedinte[17], unui număr de 14 vicepreşedinţi – care împreună cu cei 5 chestori formează Biroul Parlamentului European, precum şi unui secretariat general. Preşedinţii şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului pe o perioadă de 2 ani şi jumătate. Alegerea Preşedintelui se face cu votul secret al majorităţii absolute, în trei tururi de scrutin, la propunerea unui grup parlamentar sau a 32 de parlamentari.

Preşedintele conduce şedinţele plenare, Conferinţa preşedinţilor şi Biroul Parlamentului European. El este însărcinat cu aplicarea Regulamentului instituţiei. În această calitate, el conduce ansamblul activităţilor Parlamentului European şi a organelor sale. Preşedintele reprezintă Parlamentul în problemele juridice. El ia cuvântul în faţa Consiliului European înainte de fiecare dintre reuniunile acestuia. Cu această ocazie, el exprimă punctul de vedere al instituţiei pe care o reprezintă cu privire la temele înscrise pe ordinea de zi. Preşedintele este reprezentantul Parlamentului în relaţiile internaţionale. De asemenea, Preşedintele hotărăşte, prin semnătura sa, bugetul Uniunii Europene după votul Parlamentului European în cea de-a doua lectură. În cursul procedurii, el conduce delegaţiile ce reunesc Parlamentul European şi Consiliul. El semnează împreună cu Preşedintele Consiliului toate actele legislative luate în cadrul procedurii legislative ordinare.

Preşedintele Parlamentului, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori sunt aleşi de Parlament, prin scrutin secret, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Ei formează Biroul. în care cei cinci chestori au un vot consultativ.

Conferinţa preşedinţilor e formată din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice. Ea reprezintă organul politic al Parlamentului care are următoarele atribuţii: organizează lucrările Parlamentului şi programarea legislativă; are dreptul de a atribui competenţe comisiilor, delegaţiilor, structurilor lor; stabileşte relaţii cu alte instituţii ale Uniunii Europene, cu parlamentele naţionale sau cu ţări terţe; fixează calendarul Parlamentului şi ordinea de zi a sesiunilor plenare.

Parlamentul este asistat în activitatea sa de un Secretar General, numit de Biroul Parlamentului.

Secretarul General conduce Secretariatul general, care cuprinde aproximativ 3500 de persoane, dintre care marea majoritate sunt folosite pentru traducerile în şi din cele 24 limbi de lucru.

 

Organizarea Parlamentului European

&1. Grupurile politice

Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice cu caracter mixt, adică multinaţional, nu în delegaţii naţionale. Cele mai importante grupări parlamentare sunt: Grupul Socialiştilor Europeni; Grupul Partidului Popular European; Grupul „Europa Libertăţii şi Democraţiei”; Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Grupul verzilor, Stânga Europeană Unită şi Stânga Verde Nordică, Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, Grupul celor neînscrişi într-un grup parlamentar, fiind în total  736 deputaţi.

În urma aderării Bulgariei şi României la U.E. la 1 ianuarie 2007 s-a mai constituit un grup – Identitate, Tradiţie, Suveranitate – , însă grupul nu a rezistat decât până în toamna lui 2007.

Numărul minim de formare a unui astfel de grup parlamentar este de 25 membri, dacă provin din cel puţin o pătrime din statele membre.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, partidele politice la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii (art. 8A alin.4).

Grupul Partidelor de orientare Populară Europeană şi al Democraţilor Europeni,  cu 265 de deputaţi, are aproximativ 37% din totalul voturilor şi colectează membrii democraţi creştini, conservatori şi alte partide de centru dreapta din toate statele membre. Preşedintele grupului este de la 1 ianuarie 2007 Joseph Daul, care este ajutat în conducerea grupului de 8 vicepreşedinţi şi un trezorier. Fiind principalul grup politic, acesta deţine 9 posturi de şef de Comisie parlamentară, 7 posturi de vicepreşedinţi din totalul de 14 şi trei din cele  şase posturi de chestori. Din cauza multitudinii de partide componente, valorile şi ideile politice ale grupului sunt greu de identificat, politica de grup fiind cât mai multe voturi, cât mai multe partide.

Grupul Socialist din Parlamentul European  se află pe locul doi ca importanţă şi a fost fondat în 1953 în Adunarea Comună a Comunităţilor Cărbunelui şi Oţelului. Numără 184 deputaţi, care provin din 25 de ţări. Miezul programului politic este de-birocratizarea şi dezvoltarea serviciilor publice pentru cetăţeni, fără creşterea taxelor. Valorile şi ideile politice sunt definite prin: solidaritate socială şi echitate. Socialiştii se luptă pentru a asigura europenilor dreptate socială şi libertate individuală şi de grup. Principalul proiect politic este Europa Socială,socialiştii pronunţându-se pro pentru Constituţia Europeană.

Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa numără 84 deputaţi, avându-l ca lider pe Graham Watson, care este ajutat de cinci vicepreşedinţi.Grupul deţine preşedinţia a trei comisii parlamentare. Valorile acestui grup sunt libertatea individuală,dreptatea procedurală, competiţia între elite şi limitarea ordinii politice la asigurarea securităţii individuale şi sociale.

Grupul Verzilor şi Alianţa Liberală Europeană are 55 de deputaţi.Preşidenţia grupului este asigurată de Daniel Cohn-Bendit şi Monica Frassoni, asistaţi de un prim vicepreşedinte şi patru vicepreşedinţi.Obiectivele partidului sunt crearea unei societăţi europene bazate pe respectul drepturilor fundamentale şi a justiţiei mediului, creşterea libertăţii în cadrul relaţiilor de muncă şi crearea unei Europe a oamenilor liberi bazată pe principiul subsidiarităţii.

Grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni ocupă locul al cincilea în ceea ce priveşte ponderea sa în cadrul Parlamentului, având un număr de 54 de membri.

Grupul Stânga Europeană Unită şi Stânga Verde Nordică a fost fondat în 1973 şi are 35 de deputaţi proveniţi din 12 ţări. Preşedintele grupului este Francis Wurtz .Obiectivele grupului sunt creşterea solidarităţii şi a componenţei sociale în politicile comunitare şi o mai mare atenţie asupra problemelor de mediu.

Grupul „Europa Libertăţii şi Democraţiei” a fost fondat în 2004 şi are 32 de deputaţi proveniţi din 10 state, deputaţi conduşi de Jens-Peter Bonde şi Nigel Farage.

Grupul celor neînscrişi într-un partid politic este constituit din 27 de deputaţi.

 

 

§2. Comisiile parlamentare

Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20 comisii permanente şi membru supleant într-o alta. Comisiile parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale instituţiei, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului European. Fiecare comisie este condusă de un preşedinte şi trei vicepreşedinţi, aleşi la propunerea grupurilor parlamentare şi de un număr de membri, proporţional cu importanţa comisiei.

O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi, având un preşedinte, un birou şi un secretariat. Preşedintele unei comisii parlametare are următoarele atribuţii: conduce şedinţele, este purtătorul de cuvânt al comisiei, are un rol important în stabilirea Agendei Comisiei Parlamentare, reprezintă comisia în Conferinţa Preşedinţilor. În legislatura 2009-2014 există 20 de comisii permanente:1.Afaceri externe; 2.Dezvoltare; 3.Comerţ internaţional; 4.Buget; 5.Control bugetar; 6.Afaceri economice şi afaceri sociale; 7.Angajare şi afaceri sociale; 8.Mediu, sănătate publică şi securiate alimentară; 9.Industrie,cercetare şi energie; 10.Piaţa internă şi protecţia consumatorului; 11.Transport şi turism; 12. Dezvoltare regională; 13.Agricultură; 14.Pescuit; 15.Cultură şi educaţie; 16. Afaceri juridice; 17.Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interioare; 18.Afaceri constituţionale; 19.Drepturile femeii şi egalitate de şanse; 20.Petiţii.

Comisiile temporare pot fi constituite oricând de Parlament, la propunerea Conferinţei Preşedinţilor, fiind determinate condiţiile, compoziţia şi mandatul lor, ce nu poate depăşi 12 luni, existând posibilitatea prelungirii lui. Aceste comisii temporare sunt înfiinţate pentru a rezolva probleme speciale, durata lor nedepăşind durata unui mandat. În legislatura 2004-2009 au fost înfiinţate două astfel de comisii pentru soluţionarea unor diverse probleme: criza societăţii de asigurare “Equitable Life”; presupusa folosire a unor ţări europene de către C.I.A. pentru transporturi şi deţinere ilegală de prizonieri.

Comisiile de anchetă pot fi formate tot de Parlament la cererea a unui sfert din numărul deputaţilor, având scopul de a examina acuzaţiile aduse fie instituţiilor sau organelor comunitare, fie administraţiei publice a unui stat membru, fie persoanelor mandatate pentru săvârşirea infracţiunilor prin care s-a încălcat dreptul comunitar sau pentru reaua administrare în aplicarea dreptului comunitar. Activitatea comisiei se finalizează cu un raport ce va trebui depus în cel mult 12 luni.

Funcţionarea Parlamentului European

Parlamentul lucrează în sesiuni ordinare lunare de câte o săptămână (cu excepţia lunii august) şi în sesiuni extraordinare, la cererea unei majorităţi ai membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei.

Şedinţele Parlamentului sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei Europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.

Deciziile sunt adoptate cu majoritatea absolută a membrilor şi iau forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul solicită opinii Parlamentul European, care vor fi redactate de o comisie parlamentară specializată în domeniul ce face obiectul solicitării. Opiniile vor fi votate de Parlament, căpătând forma unei rezoluţii.

Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi publicate în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii (bulgara, ceha, croata, daneza, engleza, estoniana, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza[18], italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza, portugheza, româna, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza), existând traduceri simultane.

Deşi tratatele institutive stabilesc obligaţia determinării unui singur sediu al acestei instituţii[19], totuşi lucrările Parlamentului European se desfăşoară în trei oraşe diferite, ca urmare a unei hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie, prin care s-a soluţionat un diferend existent între parlamentari şi unele state (Franţa, Germania şi Luxembourg)[20]. Astfel, sesiunile în plen se desfăşoară la Strasbourg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar Secretariatul General al Parlamentului îşi realizează activitatea la Luxemburg.

Statutul deputaţilor Parlamentului European

Statutul deputaţilor Parlamentului European este reglementat de dispoziţiile comunitare şi de cele naţionale şi el are în vedere existenţa unor incompatibilităţi, a imunităţii parlamentare, a unor drepturi şi indemnizaţii.

Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare. Mandatul parlamentar este compatibil, însă, cu exercitarea oricărei funcţii private. Astfel, pentru a fi asigurată transparenţa, conform Regulamentului interior al Parlamnetului European, se face o declarare a veniturilor de către parlamentarii europeni.

Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi, dacă nu sunt şi parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, concluzie ce se desprinde din deciziile Curţii de Justiţie.

Ca regulă generală, parlamentarii europeni primeau salariul parlamentarilor din ţara de origine; prin urmare, indemnizaţia parlamentarilor europeni şi regimul său de impozitare erau fixate de dispoziţiile naţionale. Egalitatea de tratament se limita la indemnizaţiile de deplasare, asistenţă medicală, cheltuieli de secretariat şi de cercetare. Noul art. 190 § 5 din TCE modificat prin Tratatul de la Nisa prevede că „Parlamentul European stabileşte statutul şi condiţiile generale privind exercitarea funcţiei de către membrii săi, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului, care hotărăşte cu majoritate calificată. Consiliul decide în unanimitate în cazul normelor sau condiţiilor privind regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri”. În urma adoptării, în septembrie 2005, a Statutului membrilor Parlamentului European, care a intrat în vigoare începând cu legislatura 2009, diferenţele salariale au dispărut. Necesitatea „armonizării” salariale a fost generată de discrepanţele extrem de mari, accentuate de extinderea din 2004; astfel, în timp ce unii europarlamentari aveau salarii sub 1.000 de euro, alţii aveau salarii de câteva ori mai mari.

Relaţiile care se stabilesc între Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt puse în evidenţă, conform dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona, „prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale cu Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene” (art. 8C lit. f).

 

 

Rolul Parlamentului European

Rolul pe care îl exercită Parlamentul European în construcţia europeană este pus în evidenţă atât prin atribuţiile pe care le exercită conform legislaţiei comunitare, cât şi prin raporturile stabilite cu alte instituţii comunitare prin participarea Parlamentului European la diferite proceduri reglementate la nivelul Uniunii Europene.

Competenţele exercitate de acest for european sunt prevăzute expres în Tratatul de la Lisabona. Astfel, Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. De asemenea, această adunare reprezentativă a cetăţenilor europeni exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate (art. 9A alin. 1).

 

Atribuţiile Parlamentului European[21]

Potrivit unei opinii, “competenţele Parlamentului European nu sunt identice cu cele ale unui parlament naţional, în primul rând pentru că puterea legislativă a Comunităţii – adică competenţa de a adopta norme de caracter general – este, în principal, a Consiliului sau a Comisiei”[22]. Această afirmaţie era valabilă anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astăzi, conform acestui tratat, Parlamentului îi sunt conferite atribuţii majore în ceea ce priveşte legislaţia. Astfel, se introduce o nouă procedură legislativă, numită „ordinară” în majoritatea domeniilor; pentru celelalte materii, se prevede „procedura legislativă specială”. Prin urmare, se constată o întărire a rolului Parlamentului European datorită extinderii domeniilor politice în care Parlamentul şi Consiliul decid împreună[23] (cum ar fi justiţia şi afacerile interne); sunt conferite, de asemenea,  puteri sporite în procedura adoptării bugetului european.

Până în 1958, Parlamentul European se numea Adunare, el neavând decât competenţa de a depune moţiuni de cenzură cu privire la activitatea Comisiei Europene. Din 1958, denumirea va fi aceea de Adunare Parlamentară, căpătând şi un statut diferit.

Începând cu anii ’90, “o dată cu introducerea şi extinderea procedurii de codecizie, prin tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa, a început să se poată vorbi în termeni realişti de Parlament ca de un colegislator, care împărţea puterea legislativă cu Consiliu în majoritatea domeniilor legate de elaborarea de politici”[24].

 

§1. Control şi supraveghere asupra acţiunilor comunitare şi asupra instituţiilor Uniunii Europene

Parlamentul European exercită o atribuţie de control şi supraveghere asupra acţiunilor comunitare şi asupra instituţiilor Uniunii Europene. În acest sens, Parlamentul poate adresa întrebări scrise şi orale, precum şi interpelări Comisiei Europene sau Consiliului (Consiliul European şi Consiliul sunt audiate de Parlamentul European în condiţiile prevăzute de Regulamentul de procedură al Consiliului European şi al Consiliului)[25]; poate solicita Comisiei să prezinte o propunere Consiliului; dezbate raportul general anual al Comisiei; Parlamentul, la recomandarea Consiliului, descarcă de gestiune Comisia[26];la începutul mandatului preşedintele Consiliului prezintă Parlamentului programul său, iar la sfârşitul mandatului prezintă un raport referitor la activitatea desfăşurată; la sfârşitul unei reuniuni a Consiliului European, acesta din urmă prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele acelei întâlniri la nivel înalt şi iniţiază o dezbatere cu europarlamentarii; dezbate orice problemă de politică generală; poate constitui comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a dreptului comunitar; poate sesiza Curtea de Justiţie şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative, cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea Comisiei şi Consiliului[27]; primeşte Raportul anual privind execuţia bugetului Uniunii Europene şi Raportul anual al Băncii Centrale Europene; Parlamentul European aprobă preşedintele, vicepreşedinţii şi membrii Consiliului Director al Băncii Centrale Europene înainte ca aceştia să fie numiţi de către Consiliu; poate adopta o moţiune de cenzură care să determine demiterea în bloc a Comisiei Europene, moţiune ce trebuie adoptată de două treimi din numărul membrilor Parlamentului: „Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu articolul 201 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei”. Aceştia rămân în funcţie şi continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea lor[28]. Tot prin Tratatul de la Lisabona, Comisia şi, după caz, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate informează periodic Parlamentul European şi Consiliul cu privire la evoluţia formelor de cooperare consolidată.

 

§2. Atribuţii legislative

“Implicarea Parlamentului…în legiferare se face în formula colegiferării (cooperarea) materializată, mai întâi, în cooperarea legislativă concretizată în poziţia comună şi apoi în co-decizie şi a avizării concretizată în aviz conform[29]. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, codecizia poartă denumirea de procedură legislativă ordinară.

Prin urmare, atribuţiile legislative ale Parlamentului sunt puse în evidenţă prin emiterea de avize, precum şi prin adoptarea legislaţiei comunitare (în anumite domenii) de către Parlament şi Consiliu prin intermediul procedurii codeciziei, transformată în procedura legislativă ordinară prin Tratatul de la Lisabona. De asemenea, în domeniul legislativ, prin Tratatul de la Lisabona, Parlamentul are dreptul de iniţiativă legislativă. Astfel, proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale.

În înţelesul unui protocol anexat Tratatului de la Lisabona, „proiect de act legislativ” reprezintă propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre, iniţiativele Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale Europene şi cererile Băncii Europene de Investiţii privind adoptarea unui act legislativ.

Proiectele de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de către aceasta parlamentelor naţionale, în acelaşi timp în care se transmit Parlamentului European şi Consiliului.

Proiectele de acte legislative emise de Parlamentul European se transmit direct de Parlamentul European parlamentelor naţionale.

Proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiţie, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiţii se transmit de Consiliu parlamentelor naţionale.

Parlamentele naţionale pot adresa preşedintelui Parlamentului European, al Consiliului şi, respectiv al Comisiei, un aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, potrivit procedurii prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Parlamentul European emite avize care pot fi facultative, consultative sau conforme. Procedura legislativă obişnuită implică o propunere legislativă venită din partea Comisiei, avizul Parlamentului şi hotărârea Consiliului.

În cazul procedurii „cooperării internaţionale”, în care Consiliul foloseşte majoritatea cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului e obligatoriu a fi cerut şi conţinutul său obligă Consiliul (aviz conform). Avizul devine consultativ dacă decizia este luată în Consiliu cu unanimitate.

Dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, Consiliul poate, totuşi, să ceară opinia acestuia, exprimată sub forma unui aviz facultativ.

Procedura legislativă ordinară (fosta procedură de codecizie) presupune adoptarea legislaţiei comunitare pe baza acordului celor două instituţii comunitare, care apar, în acest caz, ca fiind egale din punct de vedere legislativ. Această procedură va fi abordată pe larg într-o secţiune ulterioară.

 

  • 3. Atribuţii bugetare

Parlamentul îşi exercită competenţele bugetare prin trei componente: adoptarea bugetului, execuţia bugetară şi descărcarea bugetară.

Cheltuielile bugetare sunt aprobate pe baza unor principii: anualitatea, unitatea, universalitatea şi non-contradicţia între venituri şi cheltuieli, transparenţa specificitatea şi buna gestiune.Cheltuielile bugetare ale U.E. sunt:cheltuieli operaţionale şi administrative şi cheltuieli obligatorii şi neobligatorii.

Parlamentul European şi Consiliul îşi împart puterea bugetară. Comisia pregăteşte un proiect de buget, pe care îl prezintă Consiliului şi Parlamentului. Pe baza acestuia, Consiliul adoptă poziţia sa, pe care o transmite Parlamentului European.Parlamentul adoptă poziţia sa în funcţie de priorităţile sale politice. În cazul în care Parlamentul aprobă poziţia Consiliului sau nu adoptă nicio poziţie, bugetul se consideră adoptat. În mod normal însă, Parlamentul adoptă amendamente, proiectul de buget modificat este retrimis Consiliului şi Comisiei, iar Preşedintele Parlamentului European convoacă o reuniune a unui comitet de conciliere format din reprezentanţi ai Parlamentului şi Consiliului. Comitetul de conciliere are sarcina de a prezenta un proiect comun în termen de 21 de zile; în cazul în care reprezentanţii Consiliului şi ai Parlamentului nu pot conveni asupra unui proiect comun, Comisia trebuie să prezinte un nou proiect de buget. Atunci când comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Parlamentul şi Consiliul dispun de 14 zile pentru a-l aproba. Preşedintele Parlamentului European este cel care semnează forma finală a bugetului.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, pentru cheltuielile neobligatorii Parlamentul avea preeminenţă asupra Consiliului, iar pentru cele obligatorii Consiliul decidea în mod definitiv. După 1 decembrie 2009, Parlamentul poate decide forma finală referitoare la întreg bugetul Uniunii.

Prin Tratatul de la Bruxelles, Parlamentul primeşte dreptul de a respinge total bugetul, cu o majoritate de două treimi. De asemenea, dacă nu există un buget adoptat, Preşedintele Parlamentului European are dreptul de a-l stabili.

Parlamentul European supraveghează buna folosire a creditelor, controlează depistarea  şi represiunea fraudelor, prin intermediul Comisiei de Control bugetar a Parlamentului, care întocmeşte rapoarte şi rezoluţii sau adresează întrebări Comisiei.

Descărcarea bugetară  a Comisiei se face la recomandarea Consiliului. Dacă până în 1970 Consiliul vota singur descărcarea bugetară, începând cu 1977, Parlamentul o decide singur, fără Consiliu.

Bugetul comunitar este adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul European. Vom detalia într-o secţiune ulterioară procedura adoptării bugetului comunitar, precum şi rolul Parlamentului European în cadrul acesteia

 

  • 4. Dreptul de a examina petiţii

Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului European de reglementările din Tratatul asupra Uniunii Europene[30]. Petiţia este considerată unul din drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni (art. 194 CE). Astfel, orice cetăţean al Uniunii sau rezident în unul din statele membre poate adresa, individual sau colectiv, o petiţie referitoare la unul din domeniile de competenţă comunitară, atunci când chestiunea îl vizează în mod direct. Acest instrument dă posibilitatea Parlamentului „să pună în evidenţă o încălcare  drepturilor unui cetăţean european de către un stat membru sau de către autorităţi locale sau o altă instituţie”[31]. În acest sens, cea mai intensă activitate o are comisia pentru petiţii. Fiecare plângere depusă, dar care nu a putut fi considerată ca petiţie, este retransmisă şi cetăţeanul va fi informat pe larg asupra activităţii Uniunii în domeniul respectiv, precum şi asupra altor posibilităţi de acţiune, dacă este necesar.

Parlamentul European a primit 1655 de petiţii în 2010 – conform raportului anual al Comisiei pentru petiţii – ce au avut ca teme principale mediul înconjurător şi drepturile fundamentale.

 

§5. Numirea şi controlul activităţii Mediatorului European (Ombudsman-ului European)

Mediatorul European este numit de Parlamentul European pentru o perioadă corespunzătoare legislaturii Parlamentului, mandatul putând fi reînnoit. Acesta este ales dintre personalităţile Uniunii care îndeplinesc toate condiţiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcţii jurisdicţionale sau dintre cele care posedă o experienţă şi o competenţă de notorietate pentru îndeplinirea funcţiei Mediatorului. Pe durata exercitării funcţiei sale, Mediatorul nu poate exercita nici o altă funcţie politică sau administrativă ori activitate profesională remunerată sau nu. Exercitându-şi funcţia în deplină independenţă, în interesul general al cetăţenilor Uniunii, acesta nu poate accepta instrucţiuni din partea nici unui guvern sau organism.

La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, Ombudsman-ul European prezintă Parlamentului European un raport privind rezultatul anchetelor sale.

În raportul anului 2005[32], la împlinirea a zece ani de la instituire, se menţionează că Mediatorul a primit 3920 de plângeri, dintre care 3705 provenite de la cetăţeni şi 215 de la organizaţii sau companii. Principala cauză de administrare nefastă a fost lipsa transparenţei, incluzând refuzul de a oferi informaţii (188 cazuri), abuz de putere (132 cazuri), discriminare (103 cazuri), soluţii nesatisfăcătoare (78 cazuri), întârzieri nefondate (73 cazuri), neglijenţă (44 cazuri), neîndeplinirea obligaţiei Comisiei Europene de a supraveghea respectarea Tratatului vis-s-vis de statele membre (37 cazuri).

Comparativ cu raportul de mai sus, în raportul prezentat în 2010 s-au înregistrat 2667 de plângeri, fiind deschise 323 de anchete pe baza acestora. În total, Ombudsman-ul European a gestionat peste 3700 de plângeri şi cereri de furnizare de informaţii. Principalele categorii de plângeri s-au referit la: transparenţă, încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate în cadrul Uniunii Europene, contracte şi oferte, drepturile persoanelor cu handicap, recrutare, corectitudine, aspecte instituţionale şi politice. În 70 % din cauzi s-a deschis o anchetă, a fost transferat cazul la un organ competent sau a fost oferită asistenţă.

Pentru a clarifica ceea ce înseamnă o administraţie bună în practică, Ombudsman-ul European a realizat Codul European al unui comportament bun în administraţie[33]. Acesta prezintă cetăţenilor la ce au dreptul să se aştepte de la administraţia Uniunii Europene şi oferă indicaţii oficialilor asupra modului în care trebuie să se poarte în relaţia cu publicul. Oficialii care urmează prevederile codului pot fi siguri că vor evita investigaţiile ce au ca obiect proasta administrare. Serviciile oferite de către aceştia cetăţenilor europeni ar trebui să aibă drept consecinţă o îmbunătăţire semnificativă. Parlamentul European a aprobat acest cod în septembrie 2001. Ombudsman-ul European îl utilizează în prezent în investigaţiile sale ca urmare a plângerilor adresate de către cetăţenii Uniunii Europene prin care sunt semnalate cazuri de proastă administrare.

Ombudsman-ul European încetează să îşi îndeplinească îndatoririle[34] fie la sfârşitul mandatului său, fie în urma demisiei sau a eliberării din funcţie. Cu excepţia cazurilor în care este eliberat din funcţie, Ombudsmanul European rămâne în funcţie până la numirea succesorului său. În eventualitatea întreruperii timpurii a îndeplinirii îndatoririlor, în termen de trei luni din momentul în care postul devine vacant este numit de către Parlamentul European un succesor până la sfârşitul mandatului parlamentar.

Ombudsman-ul European care nu mai întruneşte condiţiile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor sale sau care se face vinovat de o abatere disciplinară gravă poate fi eliberat din funcţie de Curtea de Justiţie la cererea Parlamentului European.

 

§6. Atribuţii în domeniul politicii externe şi de securitate comună şi în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală

În cadrul PESC, conform art. 21 TUE, Parlamentul este consultat de Consiliu asupra aspectelor principale în materie. De asemenea, Parlamentul poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări.

În domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, potrivit art. 39 TUE, Parlamentul este consultat de Consiliu în legătură cu deciziile-cadru, deciziile şi convenţiile pe care le va adopta. Parlamentul îşi va formula avizul în termenul determinat de Consiliul, interval care este de cel puţin trei luni.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate consultă periodic Parlamentul European cu privire la aspectele principale şi la opţiunile fundamentale din domeniul politicii externe şi de securitate comune şi ale politicii de securitate şi apărare comune şi îl informează în privinţa evoluţiei acestora. Acesta se asigură ca punctele de vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzător. Reprezentanţii speciali pot fi implicaţi în activitatea de informare a Parlamentului European”.

În acelaşi sens, după consultarea Parlamentului European, Consiliul adoptă o decizie care stabileşte procedurile speciale pentru garantarea accesului rapid la alocările din bugetul Uniunii destinate finanţării de urgenţă a iniţiativelor în cadrul politicii externe şi de securitate comune, în special la activităţile de pregătire a misiunilor speciale ale Uniunii Europene.

 

§7. Modificarea tratatelor cu o procedură de revizuire ordinară sau cu o procedură de revizuire simplificată

Conform Tratatului de la Lisabona, prin art. 48, tratatele pot fi modificate în conformitate cu o procedură de revizuire ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate potrivit unor proceduri de revizuire simplificate.

În cadrul procedurii de revizuire ordinare, Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale.În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse, preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul modificărilor instituţionale în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire şi adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre. Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoace Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest ultim caz, Consiliul European stabileşte mandatul pentru Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre.În vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor, preşedintele Consiliului convoacă o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale.

În cadrul procedurii de revizuire simplificate, Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, precum şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul monetar. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale.

În cazul în care dispoziţiile Tratatului de la Lisabona prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv.

În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prevăd că actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară.

Pentru adoptarea deciziilor prevăzute mai sus, Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun (art. 48).

 

Secţiunea a IV-a – Comisia Europeană[35]

Comisia Europeană este formată în prezent din 27 de comisari desemnaţi de guvernele statelor membre, pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă (art. 9 D din Tratatul de la Lisabona).

Potrivit Tratatului de la Lisabona, începând cu  2014, numărul comisarilor europeni va fi redus şi nu va mai fi  egal cu cel al statelor membre. Comisia Europeană va fi compusă din 18 comisari (sau două treimi din numărul statelor membre), atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre – pentru un mandat de cinci ani –  în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 211 a din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Tratatul de la Nisa, precum şi Tratatul de la Lisabona ce cuprind anumite modificări a tratatelor institutive reglementează şi desemnarea Comisiei. Astfel, Consiliul European hotărăşte desemnarea unei personalităţi ce urmează a fi numită preşedinte al Comisiei, Parlamentul European aprobând această desemnare. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură. Consiliul (cu majoritate calificată) împreună cu viitorul preşedinte al Comisiei desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din partea guvernelor naţionale. Aceşti comisari împreună cu preşedintelor lor sunt supuşi, în calitatea de organ colegial, aprobării Parlamentului European. Comisia Europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul cu majoritate calificată.

În septembrie 2009 José Manuel Durao Barroso a obţinut sprijinul Parlamentului European pentru un al doilea mandat ca preşedinte al Comisiei.

Pe 9 februarie 2010 Parlamentul European a aprobat noua Comisie formată din 27 de membri, câte unul din fiecare stat membru. Noua Comisie ar fi trebuit să îşi înceapă activitatea în noiembrie 2009, dar numirea ei a fost amânată datorită ratificării târzii a Tratatului de la Lisabona şi a retragerii candidatei bulgare din cursa pentru postul de comisar (Rumiana Jeleva), înlocuită de Kristalina Georgieva.

Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre şi în prezent pot fi cel mult doi din aceeaşi ţară. Numărul lor e stabilit de Consiliul cu unanimitate de voturi.

Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani, mandat ce poate fi reînnoit. Deşi sunt desemnaţi de guvernele naţionale, comisarii europeni nu pot fi demişi de aceştia. Singura instituţie ce are dreptul de a demite un comisar este Curtea de Justiţie, în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European prin moţiune de cenzură adoptată cu două treimi din voturile exprimate.

Comisia reprezintă interesul comunitar[36], aflat adesea în contradicţie cu cel al statelor membre. De aceea, în exercitarea atribuţiilor lor, comisarii europeni sunt independenţi, pentru că ei trebuie să ia poziţie în faţa tendinţei de influenţare din partea statului care i-a desemnat. În acest sens, tratatele stabilesc anumite obligaţii în sarcina comisarilor şi a statelor membre. Astfel, membrii Comisiei nu pot cere sau primi, în exercitarea atribuţiilor lor, nici un fel de instrucţiuni din partea guvernelor naţionale sau a altor instituţii naţionale sau comunitare şi trebuie să se abţină de la orice activitate incompatibilă cu natura atribuţiilor lor: „Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă; …membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor”.

După încetarea activităţii de comisar, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu discreţie şi integritate. Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia în faţa Curţii de Justiţie care îl poate demite. De asemenea, comisarul poate pierde drepturile de pensie tot printr-o decizie a Curţii. În schimb, comisarul european beneficiază de privilegii şi imunităţi pentru realizarea activităţii în bune condiţii.

Conducerea Comisiei este realizată de preşedintele acesteia şi de cei doi vicepreşedinţi.

Preşedintele Comisiei este desemnat cu şase luni înainte ca mandatul să înceapă şi el este consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.

Preşedintele Comisiei avea, în mod teoretic, rol administrativ şi protocolar, el reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Tratatul de la Nisa, prin dispoziţiile sale, a întărit rolul preşedintelui. Astfel, acesta defineşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigură coerenţa, colegialitatea şi eficacitatea acţiunilor Comisiei, numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere demisia unui comisar. Conform Tratatului de la Lisabona, (articolul 217), responsabilităţile care îi revin Comisiei sunt structurate şi repartizate între membrii săi de către preşedinte, în conformitate cu articolul 9 D alineatul (6) din respectivul tratat”. Din nou se accentuează şi mai mult rolul pe care îl are preşedintele Comisiei.

Toate comisiile care au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor: Comisia CEE Hallstein I (1957-1962); Comisia CEE Hallstein II (1957-1962); Comisia CE Rey (1967-1970); Comisia CE Malfatti (1970-1972); Comisia CE Mansholt (1972-1973); Comisia CE Ortoli (1973-1977); Comisia CE Jenkins (1977-1981); Comisia CE Thorn (1981-1985); Comisia CE Delors I (1985-1989); Comisia CE Delors II (1989-1993); Comisia CE Delors  III (1993-1995); Comisia UE Santer (1995-1999); Comisia UE Prodi (1999-2004); Comisia UE Barroso I (2004-2009); Comisia UE Barroso II (2010-2014).

Cei doi vicepreşedinţi sunt desemnaţi dintre comisari de către preşedinte. Ei au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când e necesar acest lucru.

 

Funcţionarea Comisiei Europene

Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcţionari administrativi. Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor care necesită întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările acesteia.

Comisia are sediul la Bruxelles şi se întâlneşte săptămânal, prezenţa comisarilor la şedinţă fiind obligatorie. Hotărârile se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu majoritate simplă şi implică răspunderea colectivă a comisarilor europeni.

Activitatea permanentă cu caracter administrativ este asigurată de cele 36 de direcţii generale (D.G.) dintre care menţionăm secretariatul general, serviciul juridic, biroul de statistică.

Personalul administrativ al Comisiei (aproximativ 21.000 de persoane) este recrutat de Comisie pe criterii geografice, iar o mare parte din acesta este angrenată în activitatea de traducere a documentelor oficiale.

Caracterul tehnic al Comisiei necesită emiterea a cel puţin 6000 de acte comunitare pe an dintre care aproximativ 4000 sunt emise de un comisar sau altul, pe bază de abilitate.

”Comisia formează o administraţie unică, sistemul complex de direcţii generale, direcţii, servicii şi divizii nefiind decât un mod de repartizare a competenţelor şi de delimitare a funcţiilor în scopul evitării suprapunerii acestora sau a apariţiei unor conflicte de competenţe”[37].

 

Atribuţiile Comisiei Europene

Conform Tratatului de la Lisabona, „Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru ( art. 9 D).

Prin urmare, Comisia are patru funcţii esenţiale[38]:

a) supune propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului;

b) gestionează şi aplică politicile şi bugetul UE (atribuţii executive);

c) aplică dreptul comunitar (de comun acord cu Curtea de Justiţie);

d) reprezintă Uniunea Europeană pe plan internaţional.

 

a) Comisia Europeană nu mai deţine monopolul iniţiativei legislative în sfera fostului  „pilon” întâi – cel comunitar -, aşa cum prevăd dispoziţiile Tratatului de la Lisabona. În acest sens, proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale.

În înţelesul Protocolului privind rolul Parlamentelor naţionale anexat Tratatului de la Lisabona, „proiect de act legislativ” înseamnă propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state membre, iniţiativele Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale Europene şi cererile Băncii Europene de Investiţii privind adoptarea unui act legislativ. Proiectele de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de către aceasta parlamentelor naţionale, în acelaşi timp în care se transmit Parlamentului European şi Consiliului.

Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind numite „documente COM”.

Comisia are şi putere normativă proprie. Astfel, în practică ea îşi exercită acest drept alături de Consiliu, care emite un aviz conform.

Potrivit Tratatului instituind Euratom şi Tratatului privind funcţionarea UE, Comisia dobândeşte putere normativă proprie numai în anumite domenii enumerate expres, precum: uniune vamală, concurenţă.

Comisia are şi putere normativă subordonată celei a Consiliului, care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu.

Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recomandări sau avize) adresate statelor sau întreprinderilor comunitare prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.

 

b) Comisia este organul executiv al Uniunii, punând în executare actele normative emise de Consiliul sau adoptate de acesta împreună cu Parlamentul European prin procedura legislativă ordinară.

Domeniile în care Comisia are putere executivă sunt, conform tratatelor: implementarea (execuţiei) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa Comisiei, uniunea vamală, concurenţa, funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii), gestiunea fondurilor comunitare. În celelalte cazuri, competenţa executivă decurge din voinţa Consiliului, care delegă în mod expres Comisia să execute actele necesare pe care le-a adoptat.

 

c) Prin tratatele institutive, Comisia este împuternicită să urmărească şi să asigure respectarea dreptului comunitar atât de către statele membre, cât şi de către celelalte instituţii comunitare.

Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-şi îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai multe etape. Mai întâi, Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi îl invită să-şi prezinte observaţiile într-un anumit interval de timp. Când statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie motivată” prin care stabileşte o perioadă de timp în care statul este obligat să-şi îndeplinească îndatoririle. Dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea de Justiţie care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate şi solicită, la rândul ei, statului membru să se conformeze cerinţelor Comisiei. Ultima etapă o reprezintă acţionarea de către Comisie a statului membru în faţa Curţii pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecătorească obligatorie pentru statul vizat. Conform Tratatului de la Lisabona, în  cazul în care sesizează Curtea printr-o acţiune în temeiul articolului 226, considerând că statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica măsurile de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl consideră adecvat situaţiei. În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie. Obligaţia de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea sa (art. 228 alin.3).

Pentru îndeplinirea atribuţiilor de „gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informaţii statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare.

 

d) Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi cu organisme internaţionale. În interiorul Uniunii, ea reprezintă interesul comunitar în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre. Înainte de orice iniţiativă legislativă, Comisia poate negocia cu statele membre şi mediază negocierile dintre statele membre.

Pe plan extern, Comisia este cea care negociază tratatele internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul printr-o „decizie de negociere”. Ulterior, Consiliul va vota acordul internaţional cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau de aderare, care trebuie votate cu unanimitate.

 

 

 

 

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene[39]

Curtea de Justiţie a Uniniunii Europene  cuprinde, potrivit Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiţie, Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă), precum şi Tribunalul Funcţiei Publice.

Secţiunea a V-a – Curtea de Justiţie

Rolul Curţii de Justiţie

Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea uniformă şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între Comisia Europeană şi statele membre, fie între statele membre, fie între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.

Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre ale Uniunii Europene.

 

Componenţa Curţii de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din judecători şi din 8 avocaţi generali numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui nou comitet creat prin Tratatul de la Lisabona. Astfel, conform art. 224a, se instituie un comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Comitetul este format din şapte personalităţi, alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabileşte regulamentul de funcţionare al acestui comitet, precum şi o decizie prin care sunt desemnaţi membrii comitetului. Comitetul hotărăşte la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.

Începând cu 2007, Curtea are 27 de judecători, prin Tratatul de la Nisa stabilindu-se ca principiu desemnarea a câte unui judecător pentru fiecare stat membru. Numărul avocaţilor generali care a fost de 9 s-a redus la 8, Consiliul având dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate în acest sens, la propunerea Curţii de Justiţie.

În ceea ce priveşte Statutul Curţii, prin noile modificări, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot modifica dispoziţiile Statutului, cu excepţia titlului I şi a articolului 64. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii.

Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliu, la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor, ori sunt profesori universitari de competenţă recunoscută”. Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curţii.

Avocaţii generali sunt numiţi (şi reînnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând, astfel, Curtea în activitatea sa.

Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile; în istoria Curţii nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

 

Funcţionarea Curţii

Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija activitatea Curţii.

Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.

Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile administrative – asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.

Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de „cabinet” al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.

Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea Cameră şi Camerele.

Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 11 judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.

Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres.

Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii: când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European (Ombudsman); când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar european; când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale; când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.

Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă[40] şi una orală[41] şi inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor).

Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală”, iar avocaţii generali nu participă. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar[42].

Hotărârea se ia cu majoritate[43]. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.

Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru –, iar persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.

Limba în care se desfăşoară procesul este , de regulă, limba pârâtului[44]; în cazul în care pârât este o instituţie comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură”[45]. Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document original.

Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

 

Competenţa Curţii

Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se află:

a) o funcţie jurisdicţională: 1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare; 2) atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare; 3) atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese; 4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.

b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.

În conformitate cu modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, Curtea controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, Comisiei şi ale BCE, altele decât recomandările şi avizele, a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.

Potrivit noilor reglementări, Curtea are competenţa de a se pronunţa în acţiuni formulate şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestuia.

De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.

Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi proceduri speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă de ele.

În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul şi neavenit. Cu toate acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

Instituţia emitentă a actului anulat sau a cărei abţinere a fost declarată contrară prezentului tratat este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii.

Ca o noutate, Curtea  este competentă să se pronunţe în privinţa legalităţii unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu în temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului şi numai în privinţa respectării dispoziţiilor de procedură prevăzute de respectivul articol. Această cerere trebuie prezentată în termen de o lună de la data respectivei constatări. Curtea hotărăşte în termen de o lună de la data cererii (art. 235 a).

Alte noi dispoziţii se referă la competenţa Curţii în domeniul PESC şi în cel privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene. Astfel, conform art. 240 a, Curtea de Justiţie nu este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună, nici în ceea ce priveşte actele adoptate în temeiul acestora. Cu toate acestea, Curtea este competentă să controleze respectarea dispoziţiilor articolului 25b din Tratatul privind Uniunea Europeană şi să se pronunţe în ceea ce priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf din tratat, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În concordanţă cu noul articol 240 b, în exercitarea atribuţiilor sale privind dispoziţiile părţii a treia titlul IV capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, Curtea de Justiţie nu este competentă să verifice legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii interne.

 

Secţiunea a VI-a – Tribunalul

Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie, care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă (numit „Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona) ca instituţie comunitară chemată să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.

Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii şi cu aprobarea unanimă a Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii se aplică şi în cazul Tribunalului.

O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul este format din câte un judecător din fiecare stat membru, iar prin Statutul Curţii poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali. Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători. Judecătorul care exercită atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.

În competenţa Tribunalului intră: acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin procedura legislativă ordinară de Consiliul şi Parlament, a actelor emise de Consiliul, Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană; acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare; recursul împotriva hotărârilor tribunalului specializat; chestiunile prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validităţii, responsabilitatea extracontractuală a Uniunii Europene, precum şi cea contractuală când s-a stabilit clauza compromisorie.

Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele membre sau de Banca Centrală Europeană sunt de competenţa Curţii.

Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept[46], în faţa Curţii. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.

Potrivit Tratatului de la Lisabona (art. 227a), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei.

Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista şedinţe ale plenului. Procedura de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.

 

Secţiunea a VII-a – Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)

La data de 4 noiembrie 2004, Consiliul a adoptat Decizia nr.752/2004/CE[47] pentru înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP) („European Union Civil Service Tribunal” sau “Tribunal de la fonction publique de l’Union Européenne”), ca fiind prima dintre „camerele jurisdicţionale”, potrivit dispoziţiilor art.225A din Tratatul de la Nisa[48]. Această competenţă a fost exercitată iniţial de actuala Curte de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1988, de Tribunalul de Primă Instanţă (numit „Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona).

TFP este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui Comitet format din şapte personalităţi, alese dintre foşti membri ai Curţii  şi ai Tribunalului, dintre jurişti a căror competenţă este notorie.

Judecătorii desemnează din rândul lor preşedintele pentru o perioadă de trei ani, care poate fi reînnoită.

Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte, ca regulă, în camere compuse din trei sau cinci judecători şi ca excepţie în plenul instanţei, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru.

În ansamblul jurisdicţiei comunitare, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene, soluţionând în primă instanţă: litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii ei, conform articolului 236 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (reprezintă aprox. 150 de cauze pe an). Aceste litigii au drept obiect probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (precum: remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale); litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI).

Hotărârile adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice[49] pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept (potrivit art.11 alin.1 din Anexa 1 – lipsa de competenţă a TFP; pe încălcarea procedurii în faţa tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în cauză, cât şi pe încălcarea dreptului comunitar de către Tribunalul Funcţiei Publice.). Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.

Procedura în faţa TFP[50] se desfăşoară conform dispoziţiilor Statului Curţii, în special a celor conţinute în anexa I a acestuia, precum şi de Regulamentul de procedură, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007 şi cuprinde o fază scrisă şi una orală.

Procedura este scutită de taxe, onorariul avocatului, abilitat să pledeze în faţa instanţelor unui stat membru la care părţile trebuie să recurgă pentru a fi reprezentate, nefiind suportat de către instanţă. În cazuri speciale se poate solicita asistenţă juridică gratuită.

În orice stadiu al procedurii, TFP poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.

Limba în care este redactată acţiunea poate fi una dintre cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, fiind totodată limba în care se va desfăşura procedura în cauza respectivă.

Secţiunea a VIII-a – Curtea de Conturi

Rolul Curţii de Conturi

Înfiinţată în 1975, Curtea de Conturi, cu sediul la Luxembourg, este cea mai puţin cunoscută dintre instituţiile Uniunii Europene. Statutul de „instituţie comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht şi apoi precizat din nou prin reglementările Tratatului de la Lisabona.

Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar, exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi organismelor comunitare.

Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare a conturilor comunitare şi determină descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privinţa administrării bugetului comunitar sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor instituţii comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente sau să facă propriile investigaţii; atunci când acţionează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naţionale sunt ţinute să-i acorde sprijinul necesar.

Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la organismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare.

 

Structură

Curtea de Conturi este compusă, potrivit noilor modificări, din câte un resortisant din fiecare stat membru numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.

Numirea se face de către Consiliul, cu majoritate calificată, după obţinerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului European şi pe baza propunerilor înaintate de statele membre.

Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînnoibil de 3 ani.

Pentru adoptarea unor anumite categorii specifice de rapoarte sau avize, instituţia îşi poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.

Membrii Curţii de Conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii, trebuie să fie independenţi în exercitarea sarcinilor comunitare, numai în acest fel instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui expert naţional dintr-un corp de control contabil extern sau să fi fost membri ai Curţilor de conturi naţionale.

În contextul modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, rolul Curţii de Conturi va creşte foarte mult datorită necesităţii de a spori transparenţa şi de asumare a responsabilităţii pentru a gestiona corect fondurile publice.

 

Secţiunea a IX-a – Mediatorul European

Instituţia Mediatorului este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht. Astfel, Parlamentul European numeşte, pe toată durata legislaturii sale, un Mediator European, după modelul Ombudsman-ului nordic, care are ca şi atribuţii primirea şi soluţionarea plângerilor cetăţenilor europeni vizând ilegalităţile săvârşite de instituţiile şi organele comunitare în activitatea lor.

În urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strasbourg, în sediul Parlamentului European), întreprinde o anchetă administrativă şi redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Mediatorul nu poate impune, însă, nici un fel de sancţiuni juridice instituţiei în culpă, el fiind doar un organ de conciliere şi de rezolvare amiabilă a litigiilor administrative. Ombudsman-ul European investighează  plângerile pe care le primeşte şi întocmeşte un raport cu privire la acestea (art. 195 modificat prin Tratatul de la Lisabona).

În faţa Parlamentului, Mediatorul prezintă anual un raport general, în care arată modul de soluţionare a plângerilor primite.

Mediatorul poate fi demis de către Curtea de Justiţie, la cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei, sau în caz de culpă gravă.

 

Secţiunea a X-a – Banca Centrală Europeană

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale statelor membre. Termenul „Eurosistem” defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona Euro.

Statele care au aderat la zona euro sunt: Austria, Benelux, Franţa, Germania, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania, Finlanda (1999); Grecia (2001); Slovenia (2007); Cipru şi Malta (2008); Slovacia (2009); Estonia (2011).

Obiectivele acestui sistem sunt:  definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro; derularea operaţiunilor externe; păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre; promovarea unui sistem eficient de plăţi.

Misiunea SEBC devine cu mult mai complexă prin noile reglementări ale Tratatului de la Lisabona. În acest sens, conform art. 245 a, Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale («SEBC»). Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii. SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia.

Banca Centrală Europeană are sesdiul la Frankfurt şi are personalitate juridică. Aceasta este singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Aceasta este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea finanţelor sale. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre, respectă această independenţă.

Banca Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale. Statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi băncile lor centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul monetar.

În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect de reglementare la nivel naţional şi poate emite avize.

SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director şi Comitetul Executiv.

Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro.

Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE, Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar.

Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre UE.

După aderarea la Uniunea Europeană România este reprezentată în Consiliul General de către Guvernatorul Băncii Naţionale. La momentul aderării României la moneda unică, acesta va deveni şi membru al Consiliului Guvernatorilor.

 

Secţiunea a XI-a – Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.)

Instituită iniţial (1958) cu scopul sprijinirii pieţei comune europene, prin finanţarea unor proiecte de reducere a decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar, B.E.I. a primit prin Tratatul de la Maastricht şi alte competenţe, legate de susţinerea statelor candidate la aderare, în scopul unei mai uşoare tranziţii spre economia comunitară.

B.E.I. este o instituţie financiară independentă, dotată cu personalitate juridică proprie, cu sediul la Luxembourg, şi are ca membri statele membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al băncii.

Conducerea băncii este asigurată de: a) Consiliul Guvernatorilor, format din Miniştrii de finanţe ai statelor membre, cu întâlniri anuale, b) Consiliul de administraţie alcătuit din 24 de membri propuşi de statele membre şi unul propus de Comisia europeană, ce lucrează cu jumătate de normă şi c) un Comitet de conducere cu normă întreagă, din care face parte Preşedintele băncii şi cei 7 vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru un mandat reînnoibil de 6 ani.

 

Secţiunea a XII-a – Organe consultative

Potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative.

Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio-economic, civic, profesional şi cultural.

Comitetul Regiunilor este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorităţi regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese.

Mandatul membrilor Comitetului Economic şi Social şi ai Comitetului Regiunilor nu este imperativ. Aceştia îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii.

 

§1. Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)

Comitetul Economic şi Social, cu sediul la Bruxelles, este format din membri (numărul lor nu poate depăşi 350), numiţi de Consiliul cu unanimitate, pentru un mandat de 5 ani (ce se poate reînnoi). Preşedintele Comitetului este ales din rândul membrilor, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate. Consiliul hotărăşte după consultarea Comisiei. Acesta poate obţine opinia organizaţiilor europene reprezentative pentru diferitele sectoare economice şi sociale şi ale societăţii civile, pe care activitatea Uniunii le priveşte.

Din momentul în care Uniunea a avut 27 de state membre, votul necesar în Consiliul pentru numirea membrilor ECOSOC a fost cel cu majoritate calificată (conform Tratatului de la Nisa), iar numărul membrilor organului consultativ a crescut la 344.

Potrivit tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabileşte componenţa Comitetului.

Membrii ECOSOC sunt ţinuţi să reprezinte interesele categoriilor socio-profesionale şi economice din care provin, nu pe cele ale statului membru de origine.

Astfel, sunt reprezentate la acest nivel diferitele industrii producătoare de bunuri, comercianţii, consumatorii, fermierii, micii producători, profesiile liberale (avocaţii, doctorii, arhitecţii), membrii fiind împărţiţi în trei mari grupuri: a) patroni, b) angajaţi, şi c) alte categorii.

Comitetul are un rol consultativ la nivelul Uniunii Europene, el putând fi consultat de Consiliul sau de Comisia Europeană înainte de luarea unei decizii, atunci când aceste instituţii consideră necesar sau când tratatele o impun.

La început exclusiv facultativă, consultarea ECOSOC a devenit în ultimul timp obligatorie, mai ales în domeniul pieţei unice comunitare, a armonizării fiscale şi a noilor politici comunitare care sunt lansate în cadrul spaţiului european comunitar, cum au fost, în timp, politica transporturilor, politica socială, politica educaţională, protecţia consumatorilor, protecţia mediului, politica industrială etc. În lipsa avizului consultativ al acestui organ comunitar, actul adoptat de Consiliul poate fi anulat de către Curtea de Justiţie.

De asemenea, ECOSOC poate emite din oficiu avize în legătură cu acte comunitare aflate în diferite stadii de adoptare sau de aplicare.

§2. Comitetul Regiunilor

Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia, Italia, Spania, dominată de federalizare, regionalizare şi descentralizare, precum şi dorinţa entităţilor federate sau regionale de a fi implicate activ în procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene, a dus la constituirea, prin Tratatul de la Maastricht, a Comitetului Regiunilor.

Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie care stabileşte componenţa Comitetului Regiunilor.

Creat ca organ consultativ format din reprezentanţi ai diferitelor entităţi locale sau regionale din statele membre, autonome faţă de aceste state, Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca şi Parlamentul European, distingându-se patru astfel de grupuri: popularii, socialiştii, liberalii şi radicalii.

Compoziţia Comitetului Regiunilor este asemănătoare celei a Comitetului Economic şi Social. În prezent sunt 344 de membri numiţi cu unanimitate de Consiliul, autonomi în activitatea lor, desfăşurată pe parcursul unui mandat de 5 ani.

Membrii Comitetului nu pot cumula această calitate cu aceea de parlamentar european[51]. Sediul Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea sa permanentă este dirijată de un Secretar general.

Repartizarea locurilor care revin fiecărei ţări se face în funcţie de structura ei administrativă, destul de diversificată: landuri, departamente, unităţi administrative cu regim lingvistic specific.

În cazurile specificate expres în tratatele Uniunii, consultarea Comitetului Regiunilor este obligatorie, lipsa avizului putând fi sancţionată de Curtea de Justiţie prin anularea actului comunitar.

Comitetul Regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţii, el fiind consultat totodată în probleme cum ar fi fondurile structurale, cultură, sănătate publică, tineret şi formare profesională, cooperarea transfrontalieră. De asemenea, Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de cate ori consideră necesar, avizul fiind consultativ.

 

V. Colaborarea instituţiilor în diferite proceduri legislative

În scopul aplicării efective a principiului echilibrului instituţional, instituţiile comunitare colaborează între ele în diferite momente ale exercitării atribuţiilor de care dispun în baza tratatelor constitutive şi a celor care au modificat tratatele originare. Această colaborare realizată în vederea luării anumitor decizii se manifestă pe mai multe planuri.

–           în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea bugetului Uniunii Europene;

–           în cadrul diferitelor proceduri legislative existente la nivelul Uniunii Europene, conform tratatelor;

–           în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor în cadrul politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene.

 

§1. Elaborarea şi adoptarea bugetului Uniunii Europene

Potrivit Tratatului de la Lisabona, bugetul anual al Uniunii este stabilit de Parlamentul European şi de Consiliu, în conformitate cu articolul 272.

Bugetul Uniunii este constituit din totalitatea veniturilor şi cheltuielilor care sunt realizate la nivelul acesteia. În decursul evoluţiei Uniunii s-a constatat nevoia de identificare a unor noi resurse financiare care să alcătuiască bugetul. Acesta cuprinde: taxele vamale percepute la importurile provenite din statele terţe, prin aplicarea tarifului extern comun; încasări provenite din politica agrară comună; resursa TVA, introdusă în 1979, ce reprezintă TVA-ul încasat de fiecare stat membru, iar plata se face automat, în fiecare lună, în profitul Uniunii; a patra resursă, numită şi resursa PNB, se bazează pe PNB-ul comunitar, cota-parte ce îi revine fiecărui stat fiind în concordanţă cu puterea lui economică.

Caracteristicile bugetului comunitar[52], aşa cum au fost identificate de specialiştii în domeniu sunt:

–           universalitatea, conform căreia încasările nu trebuie destinate unui obiectiv precis, nici contractate cu cheltuielile, sumele trebuind să fie înscrise integral;

–           anualitatea, ce implică asocierea operaţiilor cu un exerciţiu contabil;

–           echilibrarea încasărilor şi cheltuielilor, orice deficit fiind interzis;

–           specializarea creditelor, obligatoriu dirijate, cu excepţia unor cazuri particulare, către o destinaţie precisă, pentru a evita orice risc de deturnare şi a garanta transparenţa necesară.

Activitatea de adoptare a bugetului comunitar a fost atribuită iniţial Consiliului de Miniştri prin Tratatul de la Roma, fiind apoi împărţită cu Parlamentul, conform Acordului din 22 iulie 1975 de la Bruxelles. Acesta din urmă hotărăşte aşa-numitele cheltuieli neobligatorii, legate de funcţionarea instituţiilor sau de acţiunile structurale. Consiliul va hotărî definitiv cu privire la cheltuielile neobligatorii, care se referă la angajamente ce decurg din Tratat (subvenţionarea preţurilor agricole sau ajutorul alimentar oferit statelor din Lumea a treia).

Elaborarea şi adoptarea bugetului comunitar implică desfăşurarea mai multor activităţi realizate de instituţii diferite, fiind aduse modificări importante prin Tratatul de la Lisabona. Astfel, conform art. 272, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii, în conformitate cu următoarele dispoziţii.

Fiecare instituţie, cu excepţia Băncii Centrale Europene, întocmeşte, înainte de 1 iulie, o situaţie estimativă a cheltuielilor sale pentru exerciţiul bugetar următor. Comisia grupează aceste situaţii într-un proiect de buget ce poate conţine previziuni divergente. Acest proiect cuprinde veniturile şi cheltuielile estimate.

Propunerea care cuprinde proiectul de buget se prezintă de către Comisie Parlamentului European şi Consiliului până la data de 1 septembrie a anului care precede anul execuţiei bugetului.

Comisia poate modifica proiectul de buget în cursul procedurii până la convocarea comitetului de conciliere.

Consiliul adoptă poziţia sa asupra proiectului de buget şi o transmite Parlamentului European până la data de 1 octombrie a anului care precede anul execuţiei bugetului. Acesta informează pe deplin Parlamentul European asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei respective.

În cazul în care, în termen de patruzeci şi două de zile de la transmitere, Parlamentul European:

(a) aprobă poziţia Consiliului, bugetul este adoptat;

(b) nu a luat o hotărâre, bugetul este considerat aprobat;

(c) adoptă amendamente cu majoritatea membrilor care îl compun, proiectul astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei. Preşedintele Parlamentului European, în consens cu preşedintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul de conciliere. Cu toate acestea, comitetul de conciliere nu se întruneşte în cazul în care, în termen de zece zile, Consiliul informează Parlamentul European că aprobă toate amendamentele sale.

Comitetul de conciliere, ce reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii acestora şi tot atâţia membri reprezentând Parlamentul European, are misiunea de a ajunge, pe baza poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor lor şi cu majoritatea membrilor reprezentând Parlamentul European, în termen de douăzeci şi una de zile de la data convocării sale.

Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi adoptă toate iniţiativele necesare pentru promovarea apropierii poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului.

În cazul în care, în termenul de douăzeci şi una de zile, comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de paisprezece zile calculat de la data acordului pentru aprobarea proiectului comun.

În cazul în care, în termenul de paisprezece zile Parlamentul European şi Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o hotărâre, ori în cazul în care una dintre aceste instituţii aprobă proiectul comun, iar cealaltă nu ia o hotărâre, bugetul este considerat adoptat definitiv în conformitate cu proiectul comun; când Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, şi Consiliul resping proiectul comun, ori în cazul în care una dintre aceste instituţii respinge proiectul comun, iar cealaltă nu ia o hotărâre, Comisia prezintă un nou proiect de buget; când Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, respinge proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă, Comisia prezintă un nou proiect de buget; dacă Parlamentul European aprobă proiectul comun, dar Consiliul îl respinge, Parlamentul European poate decide, într-un termen de paisprezece zile de la data respingerii de către Consiliu şi hotărăşte cu majoritatea membrilor care îl compun şi a trei cincimi din totalul voturilor exprimate, confirmarea tuturor sau doar a anumitor amendamente. În cazul în care unul dintre amendamentele Parlamentului European nu este confirmat, se reţine poziţia aprobată în cadrul comitetului de conciliere referitoare la linia bugetară care face obiectul acestui amendament. Pe această bază, bugetul este considerat adoptat definitiv.

În cazul în care, în termenul de douăzeci şi una de zile, comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Comisia prezintă un nou proiect de buget.

La încheierea procedurii, preşedintele Parlamentului European constată că bugetul este adoptat definitiv.

Fiecare instituţie îşi exercită atribuţiile care îi sunt acordate prin prezentul articol cu respectarea tratatelor şi a actelor adoptate în temeiul acestora, în special în ceea ce priveşte resursele proprii ale Uniunii şi echilibrul veniturilor şi cheltuielilor.

La iniţiativa Comisiei se convoacă întâlniri periodice între preşedinţii Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei, în cadrul procedurilor bugetare prevăzute. Preşedinţii iau toate măsurile necesare pentru a promova concertarea şi apropierea poziţiilor instituţiilor pe care le conduc, în vederea facilitării punerii în aplicare a dispoziţiilor menţionate mai sus.

 

§2. Alte proceduri legislative aplicate în cadrul Uniunii Europene

Dacă iniţial repartizarea competenţelor în cadrul procesului decizional al Uniunii Europene s-a axat pe interesele statelor membre, Consiliul având cea mai mare influenţă în această privinţă, prin tratatele modificatoare s-a încercat crearea unui sistem decizional mult mai echilibrat prin creşterea rolului legislativ al Parlamentului European. Acest proces s-a concretizat în trecerea de la simpla consultare a Parlamentului European la o colaborare între Parlament şi Consiliu, pentru ca apoi codecizia să devină regula în cadrul procesului legislativ prin Tratatul de la Amsterdam şi apoi, prin Tratatul de la Lisabona. Prin acest ultim tratat, codecizia este numită „procedura legislativă ordinară”.

Adoptarea actelor juridice generale obligatorii se realizează în cadrul procedurii de consultare, a procedurii cooperării, a fostei proceduri de codecizie – numită  „procedura legislativă ordinar㔺i a procedurii avizului conform.

Potrivit  Tratatului de la Lisabona, majoritatea calificată se extinde la încă 51 de domenii, printre care cooperarea judiciară şi poliţienească (nu se va aplica Marii Britanii), educaţia sau politica economică. În acelaşi sens, unanimitatea rămâne regula de vot pentru politica externă, securitate socială, fiscalitate şi cultură.

Majoritatea calificată se bazează pe principiul dublei majorităţi: 55% din statele membre şi 65% din populaţia Uniunii Europene. Acest sistem va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014, în urma compromisului realizat  la reuniunea Consiliului European din iunie 2009. De asemenea, la insistenţele Poloniei, în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017, statele membre care se apropie de numărul de voturi necesar minorităţii de blocaj vor putea cere să aplice actualul sistem de vot, prevăzut de Tratatul de la Nisa.

Prin urmare, procedura codeciziei în care este practicată majoritatea calificată menţionată mai sus este consacrată ca procedură legislativă ordinară de adoptare a actelor juridice cu caracter obligatoriu la nivelul Uniunii Europene.

În Tratatul de la Lisabona se defineşte procedura legislativă ordinară (pe care o vom aborda în cele ce urmează), precum şi o procedură legislativă specială. Astfel, în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.

De asemenea, se face menţiunea expresă că actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative. În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la iniţiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii Europene de Investiţii. În acelaşi timp, un act legislativ poate delega Comisiei competenţa de a adopta acte fără caracter legislativ şi cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ. Actele legislative definesc în mod expres obiectivele, conţinutul, domeniul de aplicare şi durata delegării de competenţe. Elementele esenţiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ şi nu pot face, prin urmare, obiectul delegării de competenţe. Actele legislative stabilesc în mod expres condiţiile de aplicare a delegării.

Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează de preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului.

Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat.

Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.

 

§2.1. Procedura consultării

Procedura consultării a fost prima procedură legislativă a Comunităţilor Europene. După introducerea procedurii cooperării şi a procedurii de codecizie, această procedură nu şi-a pierdut din importanţă. În prezent, ea se aplică numai cazurilor care nu sunt expres supuse procedurii cooperării sau  procedurii legislative ordinare. Se recurge la procedura consultării atunci când se adoptă decizii în următoarele domenii:

–           combaterea oricărei discriminări întemeiate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri religioase, handicap, vârstă sau orientare sexuală;

–           completarea drepturilor legate de cetăţenia Uniunii; domeniul politicii agricole comune;

–           domeniul fiscalităţii;

–           elaborarea liniilor directoare pentru ocuparea forţei de muncă;

–           în domeniul mediului;

–           pentru protecţia socială şi apărarea intereselor muncitorilor şi ameliorarea condiţiilor de muncă.

Procedura consultării constă în elaborarea unei propuneri de către Comisie, propunere cu privire la care Consiliul va consulta Parlamentul sau în unele situaţii Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, după care Consiliul va lua o decizie ce va fi publicată în Jurnalul Oficial.

De asemenea, conform dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona (art. 115 C), Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile corespunzătoare pentru a asigura o reprezentare unificată în cadrul instituţiilor şi al conferinţelor financiare internaţionale. Consiliul hotărăşte după consultarea Băncii Centrale Europene.

Comisia este cea care iniţiază o propunere legislativă cu privire la o măsură comunitară avută în vedere, propunere care este trimisă Consiliului. Acesta din urmă, înainte de a lua o decizie, verifică dacă instituţiile comunitare trebuie să fie consultate. Tratatele comunitare conferă Parlamentului European dreptul de a fi consultat cu privire la toate deciziile politice importante. Neconsultarea Parlamentului în astfel de situaţii constituie un grav viciu de formă împotriva căruia poate fi introdus un recurs în anulare, al cărui efect poate fi nulitatea propunerii. Pe lângă această consultare, Parlamentul European este consultat şi asupra tuturor proiectelor de acte pentru armonizarea ajutoarelor acordate de către statele membre exporturilor către statele terţe şi pentru fixarea drepturilor tarifului vamal comun. Potrivit unei păreri exprimate în literatura de specialitate[53] şi conform Tratatului instituind Comunitatea Europeană[54] (modificat prin Tratatul de la Lisabona), rolul Parlamentului este consultativ, adică un act juridic poate fi adoptat de Consiliu împotriva avizului său. Contrar acestei opinii şi în lipsa unei prevederi exprese în tratatul menţionat mai sus, Curtea de Justiţie a decis că în lipsa avizului consultativ (pozitiv sau negativ) al Parlamentului, Consiliul nu poate trece la adoptarea unui act juridic[55].

În vederea consultării, Consiliul transmite în mod oficial propunerea Comisiei preşedintelui Parlamentului European, invitându-l să dea un aviz. Propunerea este supusă comisiei parlamentare competente ale cărei concluzii sunt examinate apoi în plen de către Parlament care îşi dă avizul. Consiliul nu este ţinut să urmeze avizele şi propunerile de amendament ale Parlamentului.

În unele situaţii, Consiliul este obligat să consulte Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor ale căror avize au doar valoare oreintativă pentru Consiliu.

După consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, Comisia supune, din nou, propunerea sa Consiliului, eventual modificată potrivit avizelor exprimate. La Consiliu, propunerea este examinată de către Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER). Când se consideră că un act a fost suficient pregătit, este înscris pe ordinea de zi a viitoarei reuniuni a Consiliului şi adoptat de către acesta. Odată formulat actul în forma sa definitivă, acesta este tradus în toate cele 23 de limbi oficiale, este hotărât definiv de Consiliu, semnat de preşedintele Consiliului şi publicat în Jurnalul Oficial.

 

§2. 2. Procedura cooperării

Cooperarea între Consiliu şi Parlamentul European a fost introdusă prin Actul Unic European din 1986. Puterea de decizie aparţine în totalitate Consiliului, dar Parlamentul poate influenţa decizia acestuia prin faptul că, primind proiectul de act normativ de la Comisie, emite un aviz, după procedura obişnuită, pe care îl înaintează Consiliului. Procedura cooperării se aplică numai domeniului uniunii economice şi monetare. Toate celelalte domenii, care erau iniţial supuse acestei proceduri, sunt reglementate prin procedura legislativă ordinară (fosta procedură de codecizie).

Comisia iniţiază o propunere legislativă, ce este transmisă Consiliului şi Parlamentului European. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor pot, de asemenea, să fie consultate încă din această fază a procedurii.

Pe baza avizelor primite, Consiliul hotărăşte, cu majoritate calificată, o poziţie comună ce reflectă propria sa convingere asupra propunerii primite de la Comisie şi asupra avizelor.

În cadrul celei de-a doua lecturi, Parlamentul European examinează poziţia comună adoptată de Consiliu şi are la dispoziţie un termen de trei luni pentru a alege una din posibilităţile de acţiune de care dispune.

a) Parlamentul poate să aprobe poziţia comună sau să nu se pronunţe în acest termen, situaţie în care Consiliul hotărăşte definitiv asupra poziţiei comune.

b) Parlamentul are posibilitatea să respingă poziţia comună sau să propună amendamente.

Dacă Parlamentul respinge poziţia comună, Consiliul nu va putea să-şi impună voinţa în a doua lectură decât cu unanimitate de voturi sau să nu adopte decizia.

De regulă, Parlamentul European propune amendamente. În cazul în care Comisia va accepta aceste amendamente, atunci Consiliul va statua potrivit procedurii obişnuite, deci cu majoritate calificată. Când Comisia nu este de acord cu amendamentele, adoptarea lor de către Consiliu va fi posibilă doar cu unanimitate de voturi. Parlamentul va putea, deci, să-şi impună punctele sale de vedere Consiliului, dar numai prin intermediul Comisiei.

 

§2. 3. Procedura legislativă ordinară

Procedura legislativă ordinară a înlocuit procedura codeciziei, aceasta din urmă fiind o procedură introdusă prin Tratatul de la Maastricht, în art. 189B, procedură prin care sunt acordate mai mari puteri legislative Parlamentului European. Actul apare ca fiind comun Consiliului şi Parlamentului, fiind semnat de preşedinţii ambelor instituţii. Codecizia a devenit în timp procedura cea mai importantă în practica legislativă şi ea se aplică în multe domenii: interzicerea discriminării întemeiate pe naţionalitate; facilitarea exercitării dreptului de sejur; realizarea liberei circulaţii a muncitorilor; politica transporturilor; promovarea formării profesionale şi a educaţiei; domeniul cultural; domeniul sănătăţii publice; realizarea programelor de cercetare.

Prin tratatul intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, procedura legislativă ordinară reprezintă adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 251, care reglementează fosta procedură denumită „codecizie”.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc normele privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi de către statele membre în exercitarea activităţilor care fac parte din domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, precum şi normele privind libera circulaţie a acestor date. Respectarea acestor norme face obiectul controlului unor autorităţi independente (art. 16 B).

În acelaşi sens, conform art 21 din Tratatul de la Lisabona, „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei iniţiative cetăţeneşti în înţelesul articolului 8 B din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv numărul minim de state membre din care trebuie să provină cetăţenii care prezintă o astfel de iniţiativă”.

Aceeaşi procedură se aplică şi în ceea ce priveşte politica agricolă şi pescuitul. Astfel, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, stabilesc organizarea comună a pieţelor agricole prevăzută la articolul 34 alineatul (1), precum şi celelalte dispoziţii necesare pentru îndeplinirea obiectivelor politicii comune în domeniul agriculturii şi pescuitului (art. 37 lit c).

Conform art. 61 H, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului şi a activităţilor conexe, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul măsurilor administrative privind circulaţia capitalurilor şi plăţile, cum ar fi îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care aparţin unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal, care sunt în proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea.

Şi în alte domenii se adoptă măsuri prin procedura legislativă ordinară. Astfel, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind: politica comună a vizelor şi a altor permise de şedere de scurtă durată; controalele la care sunt supuse persoanele la trecerea frontierelor externe; condiţiile în care resortisanţii ţărilor terţe pot circula liber, pentru o durată scurtă, în interiorul Uniunii; orice măsură necesară pentru instituirea treptată a unui sistem integrat de administrare a frontierelor externe; absenţa oricărui control asupra persoanelor, indiferent de cetăţenie, la trecerea frontierelor interne. Se precizează, totodată, că prin adoptarea măsurilor enunţate mai sus nu se aduce atingere competenţei statelor membre privind delimitarea geografică a frontierelor acestora, în conformitate cu dreptul internaţional.

Şi în domeniul imigrării se face apel la aceeaşi procedură. În acest sens, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri în următoarele domenii: condiţiile de intrare şi de şedere, precum şi normele privind acordarea de către statele membre a vizelor şi a permiselor de şedere pe termen lung, inclusiv în vederea reîntregirii familiei; definirea drepturilor resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală pe teritoriul unui stat membru, inclusiv condiţiile care reglementează libertatea de circulaţie şi de şedere în celelalte state membre; imigrarea clandestină şi şederea ilegală, inclusiv expulzarea şi repatrierea persoanelor aflate în situaţie de şedere ilegală; combaterea traficului de persoane, în special de femei şi copii art. 63 lit. a).

Aceeaşi procedură se utilizează şi în domeniul cooperării judiciare în materie civilă şi în materie penală,  în domeniul cooperării poliţieneşti, al transporturilor maritime şi aeriene, în domeniul concurenţei, al proprietăţii intelectuale, cu unele excepţii.

Fără a aduce atingere atribuţiilor Băncii Centrale Europene, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică. Aceste măsuri sunt adoptate după consultarea Băncii Centrale Europene (art. 111 a).

Procedura legislativă ordinară, potrivit art 151 din Tratatul de la Lisabona, cuprinde trei etape.

1. Propunerea legislativă este prezentată Consiliului şi Parlamentului European şi, în anumite cazuri, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor. Parlamentul deliberează asupra acestei propuneri într-o primă lectură şi transmite avizul său Consiliului. În această etapă, cele două comitete au, de asemenea, posibilitatea de a emite un aviz. Dacă Parlamentul nu aduce nici o modificare propunerii Comisiei şi în cazul în care Consiliul acceptă toate amendamentele propuse de Parlament, Consiliul poate hotărî asupra actului încă din acest stadiu al procedurii. În caz contrar, se pregăteşte a doua lectură de către Parlament.

2. Pe baza propunerii Comisiei, a avizului Parlamentului şi a avizelor celor două Comitete şi din proprie iniţiativă, Consiliul hotărăşte o poziţie comună cu majoritate calificată. Această poziţie comună face apoi obiectul celei de-a doua lecturi a Parlamentului, care, în termen de trei luni, are trei posibilităţi. Prima are în vedere aprobarea poziţiei comune a Consiliului sau când Parlamentul nu se pronunţă în trei luni se hotărăşte asupra actului vizat, potrivit poziţiei comune. A doua situaţie este aceea în care Parlamentul respinge în întregime, cu majoritate absolută, poziţia comună, procedura legislativă închizându-se în acest moment. Un al treilea caz este acela în care Parlamentul aduce amendamente poziţiei comune a Consiliului. Acesta din urmă poate să aprobe propunerea aşa cum a fost ea modificată de către Parlament, deci el trebuie să adopte toate amendamentele propuse de Parlament. Când Consiliul respinge unele amendamente, preşedintele Consiliului este obligat ca în termen de şase săptămâni să convoace, de comun acord cu preşedintele Parlamentului, Comitetul de conciliere. Acest comitet este format din reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Obiectul procedurii de conciliere este poziţia comună a Consiliului, aşa cum a fost ea modificată de Parlament. Această procedură vizează ajungerea la un compromis, care se va obţine cu majoritatea calificată a Consiliului şi a Parlamentului.

3. Când Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul şi Consiliul dispun, fiecare din ele, de un termen de şase săptămâni pentru a hotârî asupra actului în a treia lectură. Oricare ar fi avizul Comisiei asupra proiectului de compromis, majoritatea calificată a Consiliului este suficientă (cu excepţia cazului când tratatul prevede unanimitatea pentru acel act). Parlamentul se pronunţă cu majoritate absolută de voturi. Când procedura de conciliere eşuează, actul propus nu va fi adoptat, iar procedura legislativă se va închide.

În mod real, anterior producerii de efecte juridice a Tratatului de la Lisabona, în literatura juridică[56] s-a considerat că tendinţa s-a manifestat în sensul recunoaşterii codeciziei ca procedură standard pentru adoptarea măsurilor comunitare cu caracter normativ.

 

§2. 4. Procedura legislativă specială (conform Tratatului de la Lisabona)

a. În cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate adopta măsuri în domeniul securităţii sociale sau al protecţiei sociale. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile de coordonare şi de cooperare necesare pentru a facilita această protecţie.

b. De asemenea, în mod excepţional, conform art. 57 din Tratatul de la Lisabona, numai Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei capitalurilor având ca destinaţie sau provenind din ţări terţe.

c. Tot cu titlu de excepţie, măsurile privind dreptul familiei care au implicaţii transfrontaliere sunt stabilite de către Consiliu, care hotărăşte în conformitate cu o procedură legislativă specială. Acesta hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European. Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie care să determine aspectele din dreptul familiei care au implicaţii transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte adoptate prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

d. Pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.

e. Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate stabili măsurile privind cooperarea operativă între autorităţile competente (toate autorităţile competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi alte servicii specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării infracţiunilor). Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte prin regulamente regimul lingvistic al titlurilor europene. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene, poate încredinţa Băncii Centrale Europene misiuni specifice privind politicile în domeniul controlului prudenţial al instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare, cu excepţia întreprinderilor de asigurări.

 

§2. 5. Procedura avizului conform

Avizul conform, introdus prin Actul Unic European, reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului. Astfel, actul legislativ trebuie să fie aprobat de către Parlament pentru a putea fi adoptat. Această procedură se aplică în următoarele situaţii:

–           aderarea de noi state la Uniunea Europeană (singurul caz în care este necesară majoritatea absolută de voturi în Parlamentul European);

–           acorduri de asociere şi alte acorduri fundamentale cu implicaţii bugetare şi legislative încheiate cu ţări terţe;

–           atribuirea de misiuni suplimentare Băncii Centrale Europene;

–           desemnarea preşedintelui Comisiei şi a altor membri;

–           modificări cu privire la dreptul de rezidenţă şi libera circulaţie;

–           organizarea fondurilor structurale şi de coeziune;

–           stabilirea sancţiunilor în cazul încălcării drepturilor fundamentale ale omului de către un stat membru[57].

Conform Tratatului de la Lisabona, cu excepţia cazului în care un acord internaţional încheiat de Uniune  cu un stat terţ sau cu un organism internaţional se referă exclusiv la politica externă şi de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului după aprobarea Parlamentului European în următoarele cazuri: acorduri de asociere; acord privind aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; acorduri de instituire a unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de cooperare; acorduri care au implicaţii bugetare importante pentru Uniune; acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European. În caz de urgenţă, Parlamentul European şi Consiliul pot conveni un termen pentru aprobare. Parlamentul European emite avizul într-un termen pe care Consiliul îl poate stabili în funcţie de urgenţa problemei. În absenţa unui aviz emis în acest termen, Consiliul poate decide (art. 188 N alin.6). De asemenea, e necesară consultarea Parlamentului şi în alte situaţii prevăzute în tratat.

 

§3. Procedura de adoptare a deciziilor în cadrul politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene

 

Consiliul adoptă poziţiile şi acţiunile comune din acest domeniu cu unanimitate de voturi, în ciuda unor impedimente care pot să apară, cum ar fi posibilitatea unui stat de a bloca adoptatea unui text.

Deşi unanimitatea a rămas regula obligatorie pentru adoptarea unei decizii care are implicaţii militare sau de apărare, în scopul ameliorării procedurii de luare a deciziilor au fost introduse următoarele două proceduri: abţinerea constructivă şi procedura votului cu majoritate calificată extinsă la cazurile în care Consiliul Uniunii Europene implementează strategia comună decisă de Consiliul European şi la deciziile de implementare a acţiunilor şi poziţiilor comune.

Abţinerea constructivă constă în posibilitatea acordată statelor membre de a se abţine printr-o declaraţie formală atunci când se adoptă o decizie. În acest caz, statul nu este obligat să aplice decizia, ci este suficient ca acesta să o recunoască ca fiind obligatorie pentru Uniune.

Când o decizie este adoptată cu majoritate calificată, un stat membru poate invoca motive de politică naţională pentru a se opune adoptării textului. Consiliul Uniunii Europene poate, prin majoritate calificată, să transfere textul Consiliului European, care trebuie să-l voteze cu unanimitate de voturi.

.

VI. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor

Prin acordul lor de voinţă, statele crează atât norme de drept intern, cât şi norme de drept internaţional public, însă aceste categorii de reguli de conduită prezintă o serie de particularităţi ce au fost menţionate mai sus şi, de asemenea, multe interferenţe. Aceste legături au devenit din ce în ce mai stabile şi mai accentuate astăzi datorită nenumăratelor probleme ce au apărut în diverse domenii de activitate pe plan internaţional. În acest context, de o mare importanţă apare relaţia care e stabilită între dreptul intern şi dreptul internaţional public. Astfel, în literatura juridică s-au conturat două teorii opuse: teoria dualistă şi teoria monistă.

 

Teoria dualistă – apărută în doctrina germană (Triepel) şi în cea italiană (Anzilotti) – consideră că cele două sisteme de drept, deosebite în ceea ce priveşte izvoarele, subiectele lor, precum şi modul de îndeplinire a normelor juridice, sunt egale, independente şi deci, complet separate. Astfel, ele nu ar prezenta puncte de convergenţă, fiind ordinii juridice distincte; prin urmare, valoarea lor nu depinde de concordanţa unuia cu celălalt. Concluzia la care se ajunge – având în vedere diferenţele dintre cele două sisteme de drept şi suveranitatea absolută a statelor –  este, însă, în totală contradicţie cu interferenţele obiective care există între cele două sisteme de drept.

Teoria monistă porneşte de la ideea că dreptul internaţional şi dreptul intern constituie o singură ordine juridică în cadrul căreia normele prezintă o anumită ierarhizare.

În funcţie de subordonarea normelor juridice ce formează această unitate juridică, teoria monistă are două variante: monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului internaţional.

Monismul cu primatul dreptului intern a fost creat de şcoala germană de drept de la Bonn – Zorn, Erich Kaufman, Max Wenzel. Se consideră ca dreptul internaţional public derivă din dreptul intern al statelor, fiind o prelungire a acestuia din urmă în domeniul relaţiilor internaţionale şi aflat, astfel, într-o relaţie de subordonare. Se mai susţine că cele două drepturi formează o unitate deplină, constituind aşa-numitul „drept statal naţional”. Această teorie are la bază concepţia suveranităţii absolute a statelor şi nu corespunde noilor realităţi existente pe plan mondial.

Monismul cu primatul dreptului internaţional susţine că în ordinea juridică unică pe care o formează cele două sisteme de drept, dreptul internaţional deţine supremaţia, iar cel intern este o derivaţie a primului. S-a accentuat asupra necesităţii concordanţei celor două ordini juridice prin respectarea obligaţiilor internţionale ce revin statelor. Această teorie neagă atribuţiile ce rezultă din suveranitatea statelor şi ea reprezintă creaţia şcolii austriece de drept internaţional public – H. Kelsen, Kunz, Verdross – şi a şcolii franceze – Duguit, Scelle, Politis.

În realiatate, cele două sisteme de drept nu sunt separate în mod absolut, ci ele se condiţionează şi se influenţează în mod reciproc[58].

După cel de-al doilea război mondial s-a pus accent pe superioritatea dreptului intenaţional public asupra dreptului intern, supremaţia dispoziţiilor cuprinse în anumite reglementări internaţionale fiind consacrată atât în practica judiciară internaţională, în unele acte internaţionale, cât şi în actele fundamentale ale mai multor state. În acest sens, în Convenţia privind dreptul tratatelor se prevede că „o parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea tratatului”(art.27). În aceeaşi ordine de idei, Constituţia României prevede în art. 20 că în cazul unei neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia dispoziţiilor interne mai favorabile. Se mai statutează că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”(art.11); deci, dispoziţiile acestor tratate vor deveni, astfel, obligatorii pentru România.

Mai trebuie menţionat că în cadrul Uniunii Europene statele membre au cedat exerciţiul unor atribute ale suveranităţii lor structurilor comunitare, primatul dreptului comunitar fiind unul dintre principiile care stau la baza acestei structuri supranaţional.

 

VII.Etapele extinderii Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

 

1. Consideraţii introductive

Odată cu prăbuşirea regimului comunist caracterizat ca fiind totalitar sau nedemocratic, dezbaterile cu privire la viitorul Europei au avut în prim plan două probleme majoreaprofundarea sau adâncirea integrării europene, pe de o parte, şi extinderea Comunităţilor Europene, pe de altă parte. În acest sens, în literatura juridică[59] s-a exprimat temerea dacă cele două mari procese de derulare nu s-ar putea influenţa negativ unul pe celălalt. Astfel, s-a afirmat în literatura de specialitate că ar exista posibilitatea ca o extindere rapidă să determine dezarticularea instituţiilor create pentru un număr redus de membri şi nu pentru 27-28 de membri. În acelaşi sens, aprofundarea mecanismelor de integrare ar putea duce la o extindere mult mai anevoioasă.

La un studiu mai atent al celor două procese esenţiale desfăşurate în cadrul UE, se poate observa că acestea sunt, de fapt, complementare şi nu contradictorii[60].

Extinderea europeană reprezintă un proces de încorporare succesivă în cadrul Comunităţilor Europene a unor noi state pe măsură ce acestea şi-au încheiat în mod favorabil şi într-o mare măsură perioada de tranziţie şi sunt pregătite să adere la această structură supranaţională europeană.

Pe baza definirii noţiunii de „extindere europeană” pot fi deduse dificultăţile pe care le implică o extindere prea rapidă a unor state nepregătite pentru a face faţă impactului cu realităţile existente în UE. De aceea, pe bună dreptate, s-a afirmat că „extinderea nu se poate substitui strategiilor de dezvoltare şi politicilor de consolidare statală în ţările unde tranziţia este departe de a fi finalizată[61]. S-a constatat, în acelaşi sens, că principalul impediment al statelor în depăşirea perioadei de criză ce a urmat schimbării regimului politic este, în momentul de faţă, lupta pentru putere între actuala şi fosta elită, la care se adaugă, apoi, factorii economici şi cei structurali.

 

2. Fundamentele juridice ale extinderii
Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene

 

La nivel comunitar, noţiunea de „extindere” are un dublu înţeles[62]:

–      extinderea sub aspect cantitativ, ce vizează o încorporare de noi state membre în cadrul U.E.

–      extinderea sub aspect calitativ, ce are în vedere lărgirea domeniilor de competenţă comunitară.

 

Cu privire la extinderea comunitară, tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene au prevăzut posibilitatea primirii de noi membri în cadrul acestei structuri.

Tratatul C.E.C.O. prevedea dreptul Consiliului de a fixa prin decizii adoptate în unanimitate condiţiile în care un stat poate adera la tratat, iar statul trebuia să depună doar instrumentul de aderare.

 

Spre deosebire de aceste reglementări, prin Tratatul C.E.E. (art. 237) şi Tratatul C.E.E.A. (art. 205) se consacră încheierea unui acord între statul candidat şi statele membre cu privire la condiţiile aderării şi cu privire la eventualele modificări care se impun tratatelor ca urmare a acestei aderări. Potrivit dispoziţiilor Tratatului C.E.C.O., aderarea producea efecte direct prin depunerea instrumentului de aderare, pe când în cazul celorlalte două tratate actul de aderare şi eventualele modificări ale tratatelor determinate de acesta trebuiau să fie supuse aprobării statelor membre, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale ale acestora referitoare la ratificare. Deşi procedurile de aderare ale statelor la Comunităţile Europene erau diferite potrivit dispoziţiilor din tratatele constitutive, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, prin decizii ale Consiliului, în practică, s-a recurs la adoptarea unui singur tratat de aderare.

 

Prin Tratatul de la Maastricht, ce abrogă dispoziţiile corespunzătoare din tratatele de mai sus referitoare la aderare, se prevede prin art. O aderarea la Uniunea Europeană, preluându-se procedurile din Tratatul C.E.E. şi Tratatul C.E.E.A. ce au fost modificate prin Actul Unic European. Astfel, orice stat european care respectă principiile enunţate în art. F paragraful 1 (principiile libertăţii, respectării dreptului omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi celelalte principii ale statului de drept, principii care sunt comune tuturor celorlalte state) poate solicita să devină membru al Uniunii. Menţiunea legată de respectarea anumitor principii a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam. Statul candidat adresează o cerere Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European, acesta din urmă hotărând cu majoritatea absolută a membrilor ce îl formează.

Potrivit Tratatului prin care s-a instituit UE, se impune îndeplinirea unor condiţii în vederea aderării statelor la această structură supranaţională.

a)        Ţara care solicită aderarea trebuie să aibă calitatea de „stat” aşa cum este înţeleasă această noţiune în dreptul internaţional public, în sensul îndeplinirii condiţiilor pentru a fi considerată subiect de drept pe plan internaţional.

b)       O altă cerinţă are în vedere calitatea de stat european a solicitantului, aceasta fiind bazată pe criterii exclusiv geografice.

c)        Se mai impunea ca statul ce doreşte aderarea la UE să respecte principiile democratice şi drepturile omului.

d)       Tratatul cuprinde şi condiţii de natură politică şi economică, precum şi necesitatea ca statele candidate să accepte în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de instituire a Comunităţilor, precum şi a principiilor generale şi a dreptului derivat.

 

În „Tratatul  stabilind o Constituţie pentru Europa” se statuează în art. 58 paragraful 1 că Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze în comun. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele cuprinse între art. I-2 referitoare la valorile UE. Sunt prevăzute, în art. I-58 paragraful 1, criteriile de eligibilitate  ale unui stat ce doreşte să adere la această uniune europeană de state. Se consacră, de asemenea, şi procedura de aderare la acest organism suprastatal. Astfel,  orice stat ce doreşte să devină membru al Uniunii adresează cererea sa Consiliului. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această solicitare. Consiliul decide cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor săi. Condiţiile şi modalităţile de admitere fac obiectul unui acord între statele membre şi statul candidat. Acest acord este supus de toate statele contractante ratificării, conform regulilor constituţionale respective. Aceste dispoziţii sunt preluate în Tratatul de la Lisabona.

 

3. Criteriile extinderii Uniunii Europene

 

Extinderea UE spre est este o mare provocare ce presupune costuri şi riscuri majore pe măsura aderării unui număr din ce în ce mai mare de state ce s-au dezvoltat în contexte diferite din punct de vedere economic, politic, social, istoric şi care prezintă o serie de particularităţi ce pot fi cu greu armonizate. Însă, indiferent de dificultăţile pe care le implică lărgirea UE, baza acestui proces este reprezentată de principiul potrivit căruia toate statele candidate pornesc de pe aceeaşi linie de plecare, în condiţii de egalitate. Totuşi, în mod evident, există diferenţe majore pe multiple planuri între statele ce doresc să adere la UE, deosebiri care vor determina o mai scurtă sau mai îndelungată perioadă de realizare a negocierilor în vederea pregătirii depline sau cel puţin satisfăcătoare a unui stat de a se integra în cadrul construcţiei europene.

 

Posibilitatea extinderii UE a fost dezbătută pe parcursul mai multor reuniuni ale Consiliului European, una din cele mai semnificative fiind şi aceea de la Copenhaga din iulie 1993. În cadrul acesteia au fost determinate criteriile pe care ţările candidate trebuie să le îndeplinească în vederea aderării:

a)        criteriul politic, ce se referă la prezenţa instituţiilor stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul minorităţilor şi protecţia lor.

b)        criteriul economic, ce vizează existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capacitatea de a face faţă presiunilor competitive şi forţelor pieţei în cadrul UE.

c)         criteriul administrativ, ce presupune capacitatea statelor candidate de a îndeplini obligaţiile care îi revin ca membru al UE, inclusiv aderarea la scopurile politice, economice şi monetare, respectiv preluarea acquis-ului UE.

 

Un alt pas important în procesul de aderare a UE l-a constituit şi Summit-ul de la Essen de la sfârşitul anului 1994, unde au fost dezbătute următoarele probleme: modul de realizare a parteneriatului structurat stabilit la Copenhaga; modul de obţinere a ratelor înalte de creştere economică în Est care să nu afecteze echilibrele din UE; modalităţile de ajutor a ţărilor asociate în vederea pregătirii pentru adoptarea acquis-ului comunitar, mecanismele de verificare a legislaţiei comunitare existente pentru a face posibilă aderarea.

Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 a urmărit stabilirea unei strategii de preaderare ce a avut ca scop semnarea de către statele candidate a unor acorduri de asociere cu UE.

Această strategie avea la bază: acorduri europene, denumite şi acorduri de asociere; Cartea Albă, publicată în 1995, care stabilea măsurile de bază din fiecare sector al pieţei interne şi definea priorităţile în armonizarea legislaţiilor; dialogul structural pe plan instituţional; programul PHARE definit ca principal instrument financiar  de susţinere a strategiilor de preaderare. Prin această reuniune s-au clarificat etapele şi mecanismele funcţionării parteneriatului structurat. S-a stabilit ca Agenda anuală a Consiliilor de asociere să fie adoptată de Preşedinţia Consiliului la începutul fiecărui an; s-a acceptat ca şefii guvernelor ţărilor asociate să fie invitaţi la reuniunile Consiliului European o dată pe an şi de două ori pe an la reuniunile Consiliului de Afaceri Externe. Posibilitatea acordată ţărilor asociate de a coopera mai strâns cu UE a fost deschisă după ce a fost publicat Raportul Consiliului pe 7 martie 1994. Raportul urmărea ca ţările asociate să fie aliniate la anumite declaraţii, demersuri şi acţiuni comune în contextul politicii externe şi de securitate comună ale UE.

În cadrul Consiliului European din 1994 s-a pus accent şi pe programul de cooperare transfrontalieră, ce încuraja cooperarea între state, regiuni şi grupuri de interes de-a lungul frontierelor.

În cadrul Consiliului European de la Madrid a fost prezentat de către Comisie un raport intermediar care menţiona că prima condiţie de bază a aderării este aceea a adoptării acquis-ului comunitar în vigoare la data aderării.

Un alt moment important din punct de vedere al extinderii UE a fost stabilirea în cadrul Tratatului de la Amsterdam – adoptat de Consiliul European în iunie 1997 şi intrat în vigoare în mai 1999 – a cinci criterii esenţiale de aderare referitoare la:

–        apartenenţa geografică, economică sau culturală la Europa;

–        apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi ale minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea;

–        respectarea mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şi bazată pe concurenţă;

–        acceptarea ansamblului de principii, decizii, reguli şi obiective care aparţin UE;

–        aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun şi a Codului vamal.

 

După reuniunea acestui Consiliu European, Comisia Europeană a publicat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000”, un document de o reală importanţă pentru extinderea UE, document ce cuprindea trei părţi care vizau: viitorul politicilor comunitare; perspectivele financiare ale UE pentru perioada 2000-2006; lărgirea UE.

Referitor la cea de-a treia parte, actul menţionat mai sus conţinea avizele Comisiei asupra cererilor de aderare ale Bulgariei, Republicii Cehe, Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, României, Slovaciei şi Sloveniei, avize elaborate pe baza criteriilor de aderare de la Copenhaga. În privinţa preluării acquis-ului comunitar, Agenda 2000 solicită statelor candidate să fie dotate cu o fişă individuală – „foaie de drum” („carte rutiere”) – care să înregistreze progresele realizate în acest domeniu.

Agenda 2000 prevede şi cadrul financiar de susţinere a procesului de preaderare a ţărilor candidate pentru perioada 2000-2006: Programul PHARE; ajutorul de dezvoltare agricolă; un ajutor structural (în materie de infrastructură, mai ales transporturi şi mediu).

Problema lărgirii UE a fost dezbătută  şi cu ocazia derulării, pentru prima dată la Londra, la 12 martie 1998, a Conferinţei europene (un proiect francez acceptat de Consiliul UE în 1997), ce reprezintă cadrul multilateral care reuneşte în fiecare an şefii de state şi de guverne ale statelor membre şi ale tuturor statelor cu vocaţie de aderare, Preşedintele Comisiei şi, dacă este cazul, miniştrii. Această conferinţă  constă în consultări politice, în special în domeniile politicii externe şi de securitate comune, afacerilor externe, justiţiei, precum şi ale cooperării economice şi regionale.

În cadrul Consiliului European de la Berlin din martie 1999 s-a stabilit un acord global pentru „Agenda 2000”, prin care se creează două instrumente specifice de preaderare: instrumentul structural de preaderare (ISPA); instrumentul agricol de preaderare (SAPARD), determinându-se şi cadrul financiar cu privire la aceste instrumente. A fost, de asemenea, confirmat şi programul PHARE ca instrument special de intervenţie axat pe două priorităţi legate de preluarea acquis-ului comunitar: întărirea capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate, finanţarea investiţiilor, cu excepţia celor finanţate prin instrumentele structurale şi agricole de preaderare.

 

 4. Etapele extinderii Uniunii Europene

 

După constituirea Comunităţilor Europene prin Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (încheiat la 18 aprilie 1951 şi ratificat de şase state semnatare – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) şi prin Tratatele de la Roma din martie 1957 – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) – Europa comunitară a cunoscut mai multe extinderi.

 

1) După adoptarea de către statele membre a unei poziţii comune, în 1970, s-au deschis negocierile cu statele candidate la aderare (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca, Norvegia). Rezultatul negocierilor a constat în semnarea la 22 ianuarie 1972 a unui tratat de aderare. Norvegia a stabilit să nu ratifice tratatul datorită rezultatului negativ al referendumului organizat cu privire la aderare. Celelalte trei state devin membre începând cu 1 ianuarie 1973.

 

2) O nouă cerere de aderare depusă de Grecia la 12 iunie 1975 a determinat semnarea (în 1979) Tratatului de aderare dintre acest stat şi Comunităţile Europene, tratat care va produce efecte juridice în 1981.

 

3) Alte două cereri de aderare depuse de Portugalia şi Spania în 1985 au avut ca efect intrarea acestor două  state în cadrul construcţiei europene la 1 ianuarie 1986.

În continuarea procesului de lărgire a Comunităţii au fost înregistrate în 1987 alte două cereri de aderare – una depusă de Turcia la 14 aprilie şi cealaltă depusă de Maroc la 20 iulie – care s-au soldat cu un refuz din motive politice.

 

4) Următoarea extindere a Comunităţilor a avut loc în 1995, când Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale Europei Comunitare în urma semnării tratatelor şi actelor de aderare ale acestor ţări cu prilejul reunirii Consiliului European de la Corfu din 24-25 iunie 1994.

La 28 noiembrie 1994 poporul norvegian respinge din nou, printr-un alt referendum, aderarea, cu o majoritate de 52,2%.

Procesul extinderii comunitare a fost reluat în vederea conservării securităţii Europei de Vest[63], apreciindu-se că aceasta se poate realiza numai prin extinderea progreselor economice, politice şi sociale obţinute în Occident şi în spaţiul Europei Centrale şi de Est.

În cadrul reuniunii la vârf de la Lisabona din iunie 1992 s-a dezbătut şi problema extinderii, ce viza statele în curs de tranziţie din Europa Centrală, subliniindu-se sprijinul ce va fi acordat de Comunităţi şi pregătirea eforturilor de integrare.

După cum s-a menţionat în secţiunea anterioară, în iunie 1993 s-a reunit Consiliul European de la Copenhaga care a decis ca „statele asociate din Europa Centrală şi de Est care îşi doresc acest lucru pot deveni membri ai Uniunii Europene, cu respectarea criteriilor analizate mai sus. Pe baza deciziilor de la summit-ul de la Copenhaga şi ţinându-se cont de condiţiile stabilite pentru aderare, s-au depus cereri oficiale  de aderare la UE între 1994 şi 1996 de către Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovenia, iar Cipru şi-a depus cererea de aderare pe 4 iulie 1990.

În urma Consiliului European de la Luxemburg (1997) se decide începerea negocierilor cu şase state (Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Cipru), numite „Grupul de la Luxemburg”. Debutul negocierilor are loc în 1998, când accentul cade pe adoptarea acquis-ului comunitar,  cu posibilitatea admiterii unor perioade tranzitorii, în domenii reduse ca număr.

Cu privire la statele din cel de-al doilea val (România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Malta), cunoscute sub denumirea de „Grupul de la Helsinki”, Consiliul European de la Helsinki din 1999 stabileşte iniţierea Conferinţelor interguvernamentale bilaterale cu aceste ţări în scopul deschiderii negocierilor pentru aderare.

Cu ocazia sesiunii de deschidere a Conferinţelor interministeriale cu privire la negocierile de aderare ale statelor din „Grupul de la Helsinki” se atrage atenţia ţărilor respective cu privire la o serie de probleme: adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului comunitar, asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne, în concordanţă cu politicile UE, o atenţie specială acordându-se domeniilor agriculturii, justiţiei, afacerilor interne şi protecţiei mediului, alinierea la practicile UE în ceea ce priveşte relaţiile cu terţe state şi organizaţii internaţionale. Statele candidate au primit asigurări că fiecare cerere de aderare va fi evaluată în funcţie de rezultatele obţinute. Ţările candidate şi-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspiraţiile  proprii în vederea aderării.

În cadrul Consiliului European de la Copenhaga din decembrie 2002  s-a stabilit că cele zece state cu care s-au încheiat negocierile ale căror rezultate au fost deja aprobate (Cipru, Malta, Polonia, Republica Slovacă, Lituania, Letonia,  Estonia, Republica Cehă, Slovenia, Ungaria) vor deveni membre ale UE de la 1 mai 2004. Această decizie a fost  urmată de semnarea Tratatului de aderare de către aceste state pe 16 aprilie 2003, la Atena.

La Summit-ul  de la Bruxelles din decembrie 2003 s-a subliniat caracterul ireversibil al procesului de extindere din care fac parte România şi Bulgaria, pentru acestea stabilindu-se ca dată a dobândirii calităţii de membre ale Uniunii Europene 1 ianuarie 2007, dacă sunt pregătite. Pentru aceasta s-a impus încheierea negocierilor în cursul anului 2004 şi semnarea Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la UE la 25 aprilie 2005 la Luxemburg. Acest tratat reprezintă rezultatul finalizării procesului de negociere a celor 31 de capitole, conţinând şi o clauză de salvgardare ce poate fi activată dacă cele două state nu îndeplinesc condiţiile de aderare, consecinţa fiind amânarea cu un an a integrării în Uniune.

În 2013 a încheiat Tratatul de aderare la UE Croaţia, care devine cel de-al 28-lea membru al UE.

Prin extinderi succesive ale UE, acesta va putea să-şi întărească poziţia pe plan mondial, mai ales în negocierile comerciale în cadrul OMC; de asemenea, Uniunea îşi va putea stimula dezvoltarea de consumatori la 480 sau 500 de milioane; din punct de vedere economic, Uniunea va influenţa într-o mai mare influenţă alte pieţe economice din lume; în acest fel, Comunitatea Europeană va fi capabilă să-şi extindă zona de stabilitate şi de pace pe o parte mai mare a continentului, pentru a evita conflictele, cum este cel din Balcani[64].

 

VIII. Negocierile multilaterale şi bilaterale
cu şi în cadrul Uniunii Europene

 

Negocierile au fost definite ca „procesul de abordare a unei dispute sau situaţii internaţionale prin mijloace paşnice, altele decât cele juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova sau realiza o anumită înţelegere, aplanare sau reglementare a disputei sau a situaţiei între părţile interesate”[65].

Prin urmare, având în vedere importanţa acestui proces complex de analiză şi dezbatere a unei situaţii conflictuale în variate domenii de activitate pe plan naţional şi internaţional, obiectivele precis determinate şi consecinţele pe care le implică negocierile, un real interes prezintă clasificarea acestora în literatura juridică[66] în funcţie de mai multe criterii:

– după domeniul în care se efectuează (negocieri politice, militare, comerciale, culturale, religioase);

– după gradul de explicitare (contactele, conversaţiile, schimburile de vederi, convorbirile);

– după nivelul  la care se desfăşoară (în funcţie de structura ierarhică ce defineşte nivelul la care au loc tratativele – nivel prezidenţial, guvernamental, diplomatic, nivel de experţi – sau în funcţie de nivelul comunităţii la care intervin negocierile – comunitate locală, regională, nivel naţional, nivel mondial);

– după obiectivele urmărite (încheierea păcii, stabilirea unor relaţii de bună vecinătate între părţi, realizarea unei tranzacţii comerciale);

– după numărul de parteneri (negocieri bilaterale sau multilaterale).

Acest ultim criteriu prezintă interes în cadrul dezbaterii noastre.

Negocierile bilaterale sunt cele la care participă  două părţi, în vederea realizării unui rezultat comun adecvat. Ele pot fi directe (presupun contactele nemijlocite dintre părţi) sau prin intermediari (se realizează când contactele directe sunt dificile, iar soluţionarea diferendului dintre ele se impune a fi rezolvat cât mai repede).

Negocierile multilaterale sunt acelea  care presupun existenţa mai multor părţi ce participă la soluţionarea unor diferende de natură diferită (diferende politice, comerciale, culturale, religioase).

Pentru a determina specificul negocierilor bilaterale şi multilaterale din cadrul Comunităţilor Europene, este necesar a preciza că dreptul internaţional şi cel comunitar nu se exclud, ci între ele există un raport de complementaritate.

În virtutea faptului că UE este o entitate distinctă, având calitate de subiect de drept internaţional, aceasta trebuie să se supună normelor de drept internaţional care sunt obligatorii pentru instituţiile comunitare. În acest context, negocierile bilaterale şi multilaterale ale UE intervin în cadrul raporturilor dintre cele două sisteme de drept (comunitar şi internaţional), raporturi ce se concretizează în încheierea mai multor categorii de tratate: tratate încheiate de Comunitate cu state terţe şi organisme internaţionale; tratate mixte, la care participă Comunitatea, cât şi statele membre, pe de o parte, şi, pe de altă parte, statele terţe şi organismele internaţionale; tratate încheiate între statele membre şi statele terţe sau organizaţii internaţionale; tratate încheiate între statele membre.

În funcţie de caracterul bilateral sau multilateral al negocierilor, acestea se pot desfăşura într-una dintre următoarele variante:

–      căi diplomatice obişnuite ori alte căi asupra cărora părţile s-au pus de acord; această formă este folosită în special pentru încheierea unor tratate bilaterale sau cu un număr restrâns de părţi;

–      reuniuni restrânse ale reprezentanţilor statelor;

–      conferinţe şi congrese internaţionale organizate special pentru încheierea tratatelor de pace, variantă care, în condiţiile actuale, a dobândit o mare extindere;

–      organizaţii internaţionale (ONU, organizaţii specializate).

Negocierile pentru încheierea tratatelor multilaterale se pot desfăşura în diferite organizaţii internaţionale, fie că organizaţia respectivă oferă doar cadrul tehnic şi asistenţă părţilor negociatoare, fie că negocierile au loc în cadrul organizaţiei sau al unor organe ale acesteia.

Negocierile bilaterale au, de regulă, un caracter concret, în sensul că odată ce părţile au stabilit problema ce urmează să fie reglementată, cunoscându-şi în mod reciproc poziţiile, trec la convenirea şi la formularea tratatului.

Negocierile multilaterale, constituind un proces mult mai complex, pot avea un caracter general, mai ales când părţile procedează, mai întâi, la definirea şi convenirea problemelor ce urmează a fi reglementate, la clarificarea şi apropierea poziţiilor părţilor negociatoare în legătură cu modul şi problematica ce urmează a fi convenită în vederea reglementării; un rol important îl are stabilirea procedurii de lucru. Se trece, apoi, la negocieri concrete de conţinut privind convenirea şi redactarea textului tratat.

Negocierea convenţiilor multilaterale se poate face după două proceduri:

în cadrul conferinţelor internaţionale;

în cadrul organizaţiilor internaţionale. Conferinţa internaţională este o reuniune de plenipotenţiari convocată de un stat sau de o organizaţie internaţională.

Negocierile se realizează, de obicei, de către grupe de negociatori, constituite din reprezentanţi diplomatici, cei ai ministerelor de externe sau ai altor ministere de specialitate.

Procedura desfăşurării negocierilor prezintă anumite deosebiri în cazul negocierii tratatelor bilaterale faţă de cele pentru tratate multilaterale.

La cele bilaterale, iniţiativa negocierilor revine unui stat sau ambelor state care doresc să încheie tratatul.

În cazul tratatelor multilaterale cu caracter restrâns, conferinţa reprezentanţilor statelor este convocată pe baza unui acord care s-a stabilit anterior între statele interesate, în care sunt convenite locul, data şi ordinea de zi a conferinţei; se stabileşte, prin acest acord,  care este statul care va convoca conferinţa, ce state vor fi invitate, limbile folosite, formele şi verificarea deplinelor puteri, precum şi obiectivul reuniunii, în linii generale.

Alte reguli se aplică în cazul tratatelor multilaterale generale care se negociază în cadrul organizaţiilor internaţionale sau în conferinţe care se ţin sub egida lor.

Procesul negocierilor are loc sub forma discuţiilor directe, dar, în anumite faze, ele pot avea loc şi prin corespondenţă.

Fiecare parte poate prezenta proiectul său de tratat sau poate face amendamente, au loc dezbateri şi se cade de acord asupra textului convenit. În unele situaţii se poate conveni ca proiectul să fie elaborat de unul sau mai multe state şi apoi supus discuţiei. Au loc consultări înainte de conferinţă sau în cursul acesteia, în vederea găsirii unor formule comune în ceea ce priveşte redactarea textului şi definitivarea acestuia.

În cazul în care negocierile au loc în cadrul unei organizaţii internaţionale, hotărârea de a începe negocierile se ia din iniţiativa mai multor state membre şi se concretizează printr-o rezoluţie a organizaţiei. Desfăşurarea negocierilor se face pe baza unor regulamente de procedură, elaborate ad-hoc, pentru scopurile conferinţei sau se acceptă procedura care există în cadrul organizaţiei respective.

Proiectele tratatelor încheiate în cadrul organizaţiilor sunt negociate de organele autorizate ale organizaţiei, urmând ca ele să fie aprobate de organul reprezentativ.

Activitatea de negociere se finalizează cu punerea de acord a părţilor asupra conţinutului şi tuturor prevederilor unui tratat. În mod obişnuit, negocierea conduce la redactarea unui text scris care reprezintă tratatul propriu-zis. Acordul realizat poate fi constatat printr-un document sau prin mai multe documente diplomatice, numărul originalelor fiind indicat în clauza finală a tratatului.

Momentul în care se realizează acordul dintre părţi este dat de procedura de adoptare a textului tratatului.

În aceeaşi ordine de idei, Convenţia de la Viena pentru codificarea tratatelor prevede în art. 9 paragraful 1 că adoptarea textului unui tratat se face cu consimţământul tuturor statelor participante la elaborarea sa, cu excepţia cazurilor prevăzute în paragraful 2. Potrivit acestuia din urmă, adoptarea textului unui tratat la o conferinţă internaţională se face cu majoritate de două treimi a statelor prezente şi votante, afară numai dacă aceste state nu decid, cu aceeaşi majoritate, să aplice o altă regulă.

 

Specificul negocierilor în cadrul Uniunii Europene

Negocierile în cadrul UE au un specific aparte, determinat de asigurarea funcţionării normale a acestei structuri supranaţionale prin intermediul actelor normative comunitare elaborate, al modului de adoptare a normelor juridice (propuneri legislative făcute de Comisia Europeană Consiliului, luarea deciziilor de către acesta din urmă după un aviz al Parlamentului), al structurii şi funcţionării instituţiilor.

Negocierea în cadrul Comunităţilor urmează regula clasică potrivit căreia statele rămân cele care decid, deci cele care discută pentru ajungerea la un acord.

În cadrul UE pot fi identificate mai multe particularităţi ale negocierilor cu ţările din centrul şi estul Europei, candidate la aderare. În decembrie 1997, Consiliul European de la Luxemburg a aprobat recomandările Comisiei Europene referitoare la începerea negocierilor de aderare cu cinci ţări din centrul şi estul Europei, precum şi Cipru. Astfel, la 31 martie 1998 s-au lansat negocierile de aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru. Ulterior, în urma Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, în februarie 2000 au demarat negocierile de aderare cu celelalte ţări candidate la aderare, printre care şi România.

Negocierile determină condiţiile în care fiecare ţară candidată se va asocia la Uniunea Europeană, axându-se pe termenii în care candidaţii vor adopta şi implementa acquis-ul comunitar.

Procedura negocierilor a fost adoptată de Consiliul de Miniştri în 1997. Astfel, sesiunile de negociere se desfăşoară la nivel de miniştri sau de reprezentanţi permanenţi pentru statele membre, pe de o parte, şi de ambasadori sau negociatori şefi pentru ţările candidate, pe de altă parte. În cadrul negocierilor, fiecare ţară candidată este tratată după propriile merite, în sensul că ritmul fiecărei negocieri depinde de gradul de pregătire al ţării candidate şi de complexitatea problemelor de rezolvat.

Negocierile de aderare la UE ale ţărilor din centrul şi estul Europei sunt supuse mecanismului condiţionalităţii[67]. Noţiunea de „condiţionalitate” desemnează subordonarea unei acţiuni externe de angajamentul ţării beneficiare de a aplica o anumită politică economică.

Condiţionalitatea este permanent prezentă în cadrul negocierilor de aderare şi are un caracter specific, care îi este conferit de obligativitatea ţărilor candidate de a îndeplini anumite criterii de performanţă. Acestea trebuie îndeplinite atât înainte de începerea negocierilor, cât şi de perioada negocierilor.

 

Realizarea propriu-zisă a negocierilor dintre Uniunea Europeană
şi statele candidate la aderare

 

Procedura de aderare la UE cunoaşte trei etape: etapa de preaderare, etapa „comunitară” şi etapa „cu caracter internaţional”.

Etapa „comunitară” cuprinde negocierile bilaterale dintre UE, pe de o parte, şi statul candidat, pe de altă parte. Această fază are în vedere decizia organelor comunitare de acceptare a cererii de aderare a statului candidat depusă la Consiliul de admitere; decizia se ia de către acesta cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei şi obţinerea avizului Parlamentului, aviz dat cu majoritatea absolută.

Negocierile desfăşurate între UE şi statul candidat au la bază două momente importante. Primul constă în examinarea analitică a legislaţiei Comunităţii (acquis screening), în care se prezintă legislaţia UE pe care statul candidat se angajează să şi-o însuşească; al doilea moment este reprezentat de negocierile propriu-zise, când se negociază pe capitole, se elaborează poziţiile şi se adoptă prin consens. Aceasta este, de obicei, cea mai lungă fază, care se încheie în momentul finalizării negocierilor la toate capitolele. În acel moment se ajunge la semnarea tratatului de aderare.

Negocierile de aderare a ţărilor candidate la UE se desfăşoară pe 31 de capitole, dintre care 30 reprezintă legislaţia comunitară:

Capitolul I – Libera circulaţie a mărfurilor;

Capitolul II – Libera circulaţie a persoanelor;

Capitolul III – Libera circulaţie a serviciilor;

Capitolul IV – Libera circulaţie a capitalurilor;

Capitolul V – Dreptul societăţilor comerciale;

Capitolul VI – Politica în domeniul concurenţei;

Capitolul VII – Agricultură;

Capitolul VIII – Pescuitul;

Capitolul IX – Politica în domeniul transporturilor;

Capitolul X – Impozitare;

Capitolul XI – Uniune economică şi monetară;

Capitolul XII – Statistică;

Capitolul XIII – Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă;

Capitolul XIV – Energie;

Capitolul XV – Politica industrială;

Capitolul XVI – Întreprinderi mici şi mijlocii;

Capitolul XVII – Ştiinţă şi cercetare;

Capitolul XVIII – Educaţia, formarea profesională şi tineret;

Capitolul XIX – Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor;

Capitolul XX – Cultură şi politica în domeniul audiovizualului;

Capitolul XXI – Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale;

Capitolul XXII – Protecţia mediului înconjurător;

Capitolul XXIII – Protecţia consumatorului şi a sănătăţii;

Capitolul XXIV – Justiţie şi afaceri interne;

Capitolul XXV – Uniune vamală;

Capitolul XXVI – Relaţii externe;

Capitolul XXVII – Politică externă şi securitate comună;

Capitolul XXVIII – Control financiar;

Capitolul XXIX – Dispoziţii financiare şi bugetari;

Capitolul XXX – Instituţii;

Capitolul XXXI – Diverse.

 

În cadrul procedurii de aderare la UE, prima fază este aceea de preaderare. Aceasta nu a fost consacrată sub aspect juridic prin textul tratatelor, însă în practică prezintă o aplicabilitate constantă. În cadrul acestei etape se desfăşoară activităţi deosebit de importante atât la nivel comunitar, cât şi la nivelul statelor candidate, constând, în esenţă, în pregătirea statelor candidate pentru a îndeplini condiţiile legale de aderare.

Consiliul European de la Essen din 1994a stabilit o strategie în vederea pregătirii ţărilor central şi est europene pentru aderarea la UE. Această strategie se bazează pe trei elemente principale:

–      aplicarea acordurilor europene;

–      programele PHARE de asistenţă financiară;

–      un dialog care să reunească statele membre şi ţările candidate în vederea examinării unor chestiuni de interes general.

Consiliul European de la Luxemburg din 1997 a stabilit o strategie de preaderare „întărită” pentru cele zece ţări care, în acel moment, erau candidate, precum şi o strategie specifică pentru Cipru şi a cerut Comisiei să elaboreze o astfel de strategie şi pentru Turcia şi Malta.

Strategia de preaderare prevăzută pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est se bazează pe instrumente comunitare specifice:

–      Acordurile europene;

–      Parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale pentru adoptarea acquis-ului comunitar (PNAA);

–      ajutorul de preaderare (acesta constă în: programe PHARE; ajutorul pentru investiţii în domeniul transporturilor şi mediului – programul ISPA; ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurarlă – programul SAPARD; cofinanţarea de către instituţiile financiare internaţionale);

–      participarea la programele şi agenţiile Comunităţilor Europene.

Din momentul în care Consiliul European a luat în unanimitate decizia de începere a negocierilor cu un stat candidat (după consultarea Comisiei şi primirea avizului conform al Parlamentului European), vor mai trece câteva luni până când vor începe negocierile.

Înainte de a se aşeza efectiv la masa negocierilor, părţile se pun de acord asupra ordinii în care se negociază diferitele capitole.

Negocierile se desfăşoară în cadrul fazei „comunitare”, când se analizează fiecare capitol din cele 31 în vederea determinării progresului ţării candidate la aderare cu privire la transpunerea legislaţiei comunitare în legislaţia internă şi cu privire la punerea în aplicare a acquis-ului comunitar.

Din experienţa negocierilor purtate de UE se deduce că întotdeauna s-a început cu capitolele mai uşoare, pentru a permite realizarea unui progres absolut necesar creării unui climat de încredere între cele două părţi. Capitolele mai dificile sunt lăsate pentru o etapă mai avansată a negocierilor, când părţile au o vedere de ansamblu asupra poziţiilor de negociat.

În cadrul procesului de negociere sunt implicate două instituţii din partea UE: Consiliul UE şi Comisia Europeană, prin Direcţia Generală pentru Extindere.

Negocierile oficiale se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe de negociere la care participă negociatorul ţării candidate şi Consiliul UE.

În esenţă, negocierile decurg în modul următor:

–      cele două părţi îşi prezintă poziţiile de negociere asupra câte unui capitol al acquis-ului;

–      în cazul punerii de acord a părţilor, capitolul respectiv se poate închide provizoriu;

–      dacă cele două poziţii de negociere sunt diferite, chestiunea rămâne în discuţie până când se găseşte o soluţie.

Vom detalia în cele ce urmează această procedură a negocierilor prezentată mai sus.

Astfel, fiecare stat candidat elaborează şi prezintă Comisiei Europene un document de poziţie pentru capitolele ce urmează a fi deschise pentru negociere. Prin acest document, statul candidat îşi exprimă punctul de vedere cu privire la modul în care urmează să negocieze într-un anumit domeniu, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale în acel domeniu.

Oricare ar fi concesia cerută de statul candidat, ea nu poate fi acceptată decât cu acordul unanim al statelor membre. Este sarcina Comisiei Europene să identifice împreună cu statul candidat acele concesii ce ar putea fi acceptate de către Consiliul UE şi, împreună cu acesta, acele concesii pe care le-ar putea accepta statul candidat.

Dacă statul candidat are dificultăţi serioase şi demonstrabile în aplicarea acquis-ului comunitar la data aderării într-un anumit domeniu, el poate formula două tipuri de cereri legate de perioada de tranziţie şi de derogări.

Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat, solicitată de un stat candidat, iniţial prin documentele sale de poziţie şi ulterior înscrisă în tratatul de aderare. Ea intră în vigoare la data la care statul candidat devine membru al UE şi se încheie la sfârşitul duratei sale, moment de la care normele comunitare cu privire la care a fost solicitată perioada de tranziţie devin aplicabile statului respectiv.

Perioadele de tranziţie pot fi agreate de cele două părţi în vederea atingerii anumitor scopuri:

–      pentru a permite adaptarea economiei statului membru la cea a UE;

–      pentru a permite UE să-şi adapteze politicile pentru a ţine cont de prezenţa unui nou stat membru;

–      pentru a acorda noului stat membru perioada de timp necesară punerii în aplicare a anumitor dispoziţii ale acquis-ului şi creării instituţiilor necesare aplicării şi asigurării respectării acestor dispoziţii.

Perioadele de tranziţie se stabilesc pentru o durată de timp limitată. Experienţa ultimelor extinderi ale UE arată că astfel de perioade de tranziţie au variat între 1 şi 10 ani.

Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat. Ea poate lua sfârşit în cazul în care normele comunitare de la care s-a solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate, astfel încât ea să devină lipsită de obiect.

Comisia Europeană pregăteşte şi ea documentele sale de poziţie pe care le înaintează Consiliului UE. Acesta din urmă, în funcţie de punctul de vedere exprimat de Comisie în documentele de poziţie prezentate, însărcinează Comisia cu un mandat de negociere. Prin intermediul Consiliului UE, statele membre stabilesc o poziţie comună în legătură cu documentul de poziţie al statului candidat şi cu privire la oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.

Durata negocierilor variază de la un stat la altul, în funcţie de progresele înregistrate de fiecare stat candidat în ceea ce priveşte preluarea şi aplicarea acquis-ului comunitar.

Negocierile sunt considerate încheiate când părţile s-au pus de acord asupra tuturor capitolelor de negociere. Principiul general care se aplică este acela că nimic nu este convenit până când totul nu este convenit. De aceea, fiecare capitol de negociere este închis provizoriu până la finalizarea negocierilor la toate capitolele, când acestea se închid definitiv. Aceasta înseamnă că un capitol asupra căruia s-a căzut, în principiu, de acord, poate fi redeschis pe parcursul negocierilor dacă între timp a survenit o schimbare în privinţa acquis-ului comunitar sau pentru orice alt motiv care justifică negocieri suplimentare.

În esenţă, scopurile concrete ale negocierii constau în:

–      modificarea Tratatelor constitutive pentru a include noile state membre şi, în special, modificarea instituţiilor UE (stabilirea numărului de membri în Consiliu, Comisie, Parlamentul European, Curtea de Justiţie) ca urmare a extinderii;

–      modificarea legislaţiei derivate a UE, astfel încât ea să fie aplicabilă în noile state membre;

–      stabilirea perioadelor de tranziţie;

–      stabilirea contribuţiei noului stat membru la bugetul UE şi a alocaţiei pe care o va primi din acest buget (prin participarea la programe, la politica agricolă comună, la fondurile structurale);

–      stabilirea condiţiilor participării noului stat în aplicarea politicilor comune ale UE şi a eventualelor modificări necesare.

Încheierea cu succes a negocierilor nu conduce întotdeauna la aderarea propriu-zisă la Uniunea Europeană. Un caz clasic este cel al Norvegiei, care a negociat de două ori aderarea şi de fiecare dată aceasta a fost respinsă de populaţie în referendumurile naţionale cerute de Constituţia ţării pentru ratificarea Tratatului de aderare la UE.

Între încheierea negocierilor şi aderarea propriu-zisă există aşa-numita fază „cu caracter internaţional”, în care au loc o serie de subetape importante de parcurs. Astfel, mai întâi are loc redactarea şi convenirea Tratatului de aderare de către UE şi statul candidat, tratat internaţional ce prevede drepturile şi obligaţiile părţilor în vederea dobândirii calităţii de membru al UE. După acest prim moment urmează exprimarea consimţământului Parlamentului European prin adoptarea tratatului de aderare. Se semnează, apoi, tratatul de aderare de către toate statele membre ale UE şi de către statul candidat. Se derulează, după aceea, procedura ratificării de către toate parlamentele naţionale ale statelor membre şi de către parlamentul statului candidat sau se organizează un referendum pentru aprobarea tratatului de aderare acolo unde Constituţia sau considerentele politice cer acest lucru. Rezultatele negocierilor la cele 31 de capitole menţionate anterior sunt incluse în tratatul de aderare. La finalul tuturor acestor subetape, statul candidat devine membru al Uniunii Europene.

 

IX. Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă un proces complex, de o importanţă majoră pentru statul român, care a fost precedat de existenţa unor bune relaţii cu Comunităţile Europene încă înainte de prăbuşirea regimului comunist. Debutul l-a constituit încheierea în 1980 a unui Acord comercial între România şi Comunităţile Europene, acord care a fost suspendat datorită situaţiei precare a drepturilor omului şi, în general, a inexistenţei statului de drept în România. Imediat după schimbarea regimului politic, în 1991, a intrat în vigoare Acordul de comerţ şi cooperare.

Un moment important în evoluţia relaţiilor între România şi Comunităţile Europene l-a constituit semnarea, la 7 februarie 1993, a Acordului european de asociere a României la Comunităţile Europene[68], acesta intrând în vigoare la 1 februarie 1995. Dintre ţările Europei Centrale şi de Est, România era a treia ţară, după Polonia (1991) şi Ungaria (1991) care a semnat un astfel de acord. Acesta a constituit cadrul juridic-instituţional al raporturilor dintre România şi Comunităţile Europene, având ca scop final pregătirea integrării României în UE.

O altă etapă în cadrul desfăşurării raporturilor dintre România şi Comunităţile Europene a fost marcată de depunerea Cererii de aderare a României la UE, la 22 iunie 1995, împreună cu Strategia naţională de pregătire a aderării. La 25 iulie 1996 România a înaintat Comisiei Europene răspunsul la chestionarul privind pregătirea avizului cererii de aderare.

România a făcut Până în 2000, parte din „valul doi” de aderare. În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a decis organizarea în februarie 2000 a conferinţelor guvernamentale bilaterale pentru începerea negocierilor cu: România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta, denumit şi „grupul de la Helsinki”.

România a început negocierile pentru aderarea la UE în 2000, an în care a deschis 9 capitole de negociere şi a închis provizoriu 6 capitole de negociere din cele 31.

Procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu reglementările comunitare – obligaţie juridică ce decurge din Acordul European de asociere România – UE – reprezintă o condiţie fundamentală a succesului în derularea procesului de negociere pentru aderare.

Iniţial, procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu dreptul UE s-a desfăşurat pe baza Programului Naţional de aderare a României la UE. Acest program includea şi un program de armonizare legislativă pentru perioada 2002-2005, cu responsabilităţi clare pe capitole de acquis comunitar, care era actualizat anual.

Începând cu 2003, acest program a fost înlocuit cu alte documente interne programatice ale României, urmărindu-se îndeplinirea cerinţelor exprimate de Comisia Europeană în Raportul de ţară pe anul 2002.

Anul 2004 a reprezentat pentru România anul cel mai important pentru îndeplinirea obiectivului de încheiere a negocierilor cu UE, condiţie pentru semnarea Tratatului de aderare în primul semestru al anului 2005. În acest sens, în ianuarie 2004, Guvernul României a aprobat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru aderarea României la UE, care cuprindea un număr de 82 de măsuri esenţiale în procesul de integrare. Ulterior, s-a adoptat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru aderarea României la UE pe semestrul II al anului 2004, care a vizat, în special, adoptarea actelor normative de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia UE în următoarele domenii: reforma administraţiei publice, protecţia copilului, drepturile omului, libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor, dreptul societăţilor comerciale, concurenţa, agricultura, politica în domeniul transporturilor, impozitarea, politica socială şi ocuparea forţei de muncă, întreprinderile mici şi mijlocii, educaţie, formare profesională şi tineret, politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, protecţia consumatorilor, justiţie şi afaceri interne, relaţii externe, politică externă şi de securitate comune, control financiar.

Un aspect important cu privire la procesul de armonizare legislativă este acela al traducerii acquis-ului comunitar. Responsabilitatea pentru această acţiune a revenit Institutului European din România, care este coordonat de Ministerul Integrării Europene.

Vom descrie în continuare procesul de derulare a negocierilor dintre România şi UE, care a fost în concordanţă cu orice proces de desfăşurare a negocierilor cu un stat candidat, aşa cum a fost acesta prezentat anterior, el având şi anumite particularităţi legate de România.

În vederea realizării negocierilor de aderare a României la UE, autorităţile naţionale au trebuit să întocmească şi să transmită Consiliului European câte un document de poziţie corespunzător fiecărui capitol de negociere. Baza negocierilor de aderare a fost reprezentată de documentul de poziţie al României împreună cu poziţia comună a UE.

În februarie 2000 au început negocierile de aderare a României la UE, negocieri care au avut ca premisă: cunoaşterea obiectivelor; înţelegerea exigenţelor partenerului; limitele angajamentelor de asumat, în scopul convenirii măsurilor ce se impun de ambele părţi.

România a dezvoltat o abordare a negocierilor care a cuprins consultări tehnice permanente cu Comisia Europeană (înaintea prezentării poziţiei României la capitolul respectiv în vederea fluidizării şi eficientizării negocierilor), schimburi de opinii la nivel de negociatori şefi şi între echipele de negociere ale statelor candidate la statutul de membru al UE, precum şi consultări pe plan intern (cu implicarea sindicatelor şi patronatelor în cadrul Comitetului Economic şi Social, a partidelor politice, a unor organizaţii reprezentative, a societăţii civile în general).

Delegaţiile sectoriale interministeriale constituite pentru fiecare capitol au reprezentat structura principală în procesul intern de negociere şi consultări, în urma căruia au fost elaborate documentele de poziţie. Fiecare delegaţie sectorială a fost formată din reprezentanţi ai tuturor instituţiilor care au avut responsabilităţi în transpunerea şi implementarea acquis-ului comunitar din domeniul respectiv. Din toate delegaţiile sectoriale au făcut parte, în mod obligatoriu, un reprezentant al Ministerului Integrării Europene (instituţia care a coordonat întregul proces de pregătire a României pentru aderarea la UE) şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor.

La baza documentului de poziţie s-a aflat un dosar de fundamentare, care a avut menirea să asigure un caracter realist angajamentelor exprimate de România în cursul negocierilor. Pentru a permite stabilirea în mod corect a acestor angajamente, dosarele de fundamentare, alcătuite din fişe elaborate pentru fiecare act normativ comunitar, trebuie să arate cu precizie care sunt eforturile legislative, sociale şi bugetare pe care le solicită fiecare măsură, precum şi ce condiţii se cer a fi îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată şi care este impactul său (efecte de constrângere şi beneficii scontate).

Un document de poziţie cuprinde următoarele părţi:

–        poziţia generală a României prezentată sintetic privind acquis-ul comunitar dintr-un anumit capitol;

–        poziţia detaliată a României privind acquis-ul comunitar din domeniul respectiv;

–        prezentarea instituţiilor aparţinând administraţiei publice centrale sau de alt tip cerute de legislaţia comunitară pentru domeniul respectiv;

–        explicarea perioadelor de tranziţie sau derogărilor, în cazul în care există asemenea solicitări.

 

Documentele de poziţie se elaborează în limbile română (în vederea adoptării de către Guvernul României), engleză şi franceză (în vederea transmiterii către autorităţile Uniunii Europene).

Odată elaborate documentele de poziţie şi dosarele de fundamentare, ele au fost supuse adoptării de către Guvernul României. În cursul elaborării şi după adoptare au loc consultări cu Comisia Parlamentului pentru integrare europeană şi cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituţiei României. Documentul de poziţie a fost apoi transmis Consiliului UE.

În elaborarea dosarelor de fundamentare şi a documentelor de poziţie s-a pornit, în primul rând, de la dispoziţiile acquis-ului comunitar din fiecare domeniu. Acquis-ul comunitar cuprinde:

–                   Tratatul instituind Comunitatea Europeană, republicat după modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Amsterdam;

–                   Tratatul instituind UE, republicat după modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Amsterdam;

–                   directivele, regulamentele şi deciziile, ca acte normative comunitare cu valoare obligatorie, precum şi celelalte acte comunitare, cu valoare de recomandare;

–                   acordurile internaţionale la care UE este parte (incluzând aici şi Acordul European de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte);

–                   jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene privind interpretarea şi modul de aplicare a dispoziţiilor tratatelor constitutive, ale acordurilor internaţionale şi ale legislaţiei derivate.

 

Negocierile de aderare la Uniunea Europeană au fost începute, în mod oficial, pe 15 februarie 2000. În cursul acelui an, România a deschis negocierile pentru nouă capitole şi a închis provizoriu negocierile pentru şase capitole de negociere. Până la sfârşitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru şaptesprezece capitole de negociere, dintre care nouă capitole au fost închise provizoriu. În timpul anului 2002 s-au deschis toate capitolele de negociere. România a finalizat negocierile de aderare prin închiderea ultimelor două capitole de negociere (capitolul 6 – „Concurenţa” şi  capitolul 24 – „Justiţie  şi afaceri interne” cu ocazia Conferinţei de aderare România – Uniunea Europeană ce s-a desfăşurat la Bruxelles pe 8 decembrie 2004.

Menţionăm că între clauzele de salvgardare stabilite în Capitolul 31, UE a propus o clauză de salvgardare specifică (valabilă şi pentru Bulgaria), potrivit căreia, dacă în urma monitorizării de către Comisie a angajamentelor asumate de România şi, în special, a rapoartelor de monitorizare, rezultă clar că stadiul adoptării şi implementării acquis-ului indică riscul că România nu este pregătită să facă faţă condiţiilor de stat membru de la data aderării (ianuarie 2007), Consiliul, acţionând în unanimitate şi pe baza unei recomandări a Comisiei, poate decide amânarea datei de aderare cu un an, până în 2008.

De asemenea, s-a stabilit şi o clauză de salvgardare valabilă doar pentru România, care poate fi activată cu majoritate calificată (majoritatea statelor din Consiliu, cu 72,27% din voturi, reprezentând cel puţin 62% din populaţia Uniunii), şi care poate duce la amânarea cu un an a datei aderării, dacă nu se respectă angajamentele din Capitolele „Justiţie şi Afaceri Interne” şi „Concurenţă”.

În vederea pregătirii şi realizării în bune condiţii a negocierilor de aderare a României la UE au fost create mai multe instituţii, unele comune România – UE şi altele naţionale.

Instituţiile comune au fost înfiinţate prin Acordul European de asociere şi ele sunt: Consiliul de asociere; Comitetul de asociere; Comitetul parlamentar de asociere.

La nivel naţional au fost înfiinţate următoarele instituţii: Ministerul Integrării Europene; Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană; Delegaţia naţională pentru negocierea aderării României la UE; Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană; Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alte instituţii publice; Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor comunitare; Misiunea permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană; Institutul European din România.

În relaţia cu Uniunea Europeană, negocierile de aderare au luat forma unei conferinţe interguvernamentale bilaterale – Conferinţa interguvernamentală de aderare a României la Uniunea Europeană. La reuniunile Conferinţei au participat România, statele membre ale U.E. şi Comisia Europeană.

Spre deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare s-au desfăşurat, în principal, în procedura scrisă. Întâlnirile au fost concentrate la nivel de miniştri sau şefi de delegaţii şi la nivel de negociatori şefi, adjuncţi ai şefilor de delegaţie. Conform procedurii, au avut loc cel puţin o întâlnire la nivel ministerial şi una la nivel de adjuncţi ai şefilor de delegaţii la fiecare şase luni.

Comisia Europeană este instituţia care a elaborat proiectul de poziţie comună al U.E., prin consultarea statelor membre. Poziţia comună a Uniunii a fost adoptată de Consiliul U.E. Acesta poate decide închiderea provizorie a negocierilor pe un anumit capitol sau, în cazul în care se consideră că este necesar, poate să solicite informaţii suplimentare sau clarificări din partea ţărilor candidate.

Principiile de bază ale negocierilor care s-au aplicat sunt, în mod sintetic, următoarele:

–           acquis-ul comunitar trebuie preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise derogări doar în mod excepţional, precum şi unele aranjamente tranzitorii şi tehnice, limitate ca durată şi întindere;

–           nici un capitol de negociere nu este definitiv închis până ce toate cele 31 de capitole nu sunt închise;

–           orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părţi asupra unui capitol de negociere nu va influenţa poziţia cu privire la alte capitole de negociere.

 

Rezultatele negocierilor de aderare a României la UE au fost încorporate într-un proiect de tratat de aderare elaborat de Comisia Europeană în colaborare cu România.

Încheierea negocierilor de aderare a avut loc în decembrie 2004, când Consiliul European a adoptat documentul menţionat mai sus, confirmându-se, totodată, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. În acelaşi timp, României i se recomandã sã continue reformele şi sã implementeze angajamentele asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveşte justitia şi afacerile interne, politica în domeniul concurenţei şi mediu. Uniunea Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare şi considerã cã România va fi capabilã să-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie 2007. La 13 aprilie 2005, România primeste avizul conform al Parlamentului European, iar  semnarea Tratatului de Aderare a avut loc la 25 aprilie 2005. Începând cu aceastã datã, România a avut statutul de observator la activitatea institutiilor europene, fiind implicatã în procesul de elaborare a legislaţiei comunitare, dar neavând drept de vot. După semnare, tratatul de aderare a trebuit să fie ratificat de toate statele membre pentru a produce efecte juridice.

 

 

 

 

Bibliografie

 

I.Tratate, monografii, cursuri, articole

Alomar, Bruno, Daziano, Sebastien, Garat, Cristophe, Marile probleme europene, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010

Bărbulescu, Iordan, Gheorghe, Uniunea Europeană de la economic la politic,Ed.Tritonic, Bucureşti, 2005

Beloeil-Benoist, Yves Jean, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flageul, Dicţionarul UE, Editura Polirom, Iaşi, 2001

Bercea, Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

Blumann, Claude, Dubouis, Louis, Droit institutionnel de l’Union Européenne, 2 edition, LexisNexis S.A., Paris, 2005

Burban, J.-L., Parlamentul European, traducere de Anca Calangiu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999

Busek, Erhard, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spre răsărit, Institutul European, Iaşi, 2005

Bouloius, Jean, Droit institutionnel de l’Union Européenne, 6e édition, Montchrestien, Paris, 1997

Corbett, Richard, Jacobs, Francis, Shakleton, Michael, Parlamentul European, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007

Dashwood, A., The Constitution of  the European Union after Nice: Law-making  Procedures, European Law Review, 2001

Diaconu, Nicoleta, Fundamentele juridice ale aderării la UE, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 4/2004 Nicoleta Diaconu, Fundamentele juridice ale aderării la UE, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 4/2004

Dinu, Alina, Guşă, Cornelia, „Parlamentul European: informare, comunicare, democratizare, serviciul Poşta Cetăţeanului”, în R.R.D.C.nr. 4/2006

Dragoş, Cosmin, Dacian, „U.E.Instituţii.Mecanisme, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007

Duculescu, Victor, Dreptul Integrării Europene. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, „Justiţia europeană, Mecanisme, deziderate, perspective”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

Duţu, Mircea, Duţu, Andrei, Dreptul contenciosului european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010

Duţu, Mircea, Tratatul de la Lisabona: noua etapă în dezvoltarea construcţiei europene, în „Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar”, Editura Actami, Bucureşti, 2000

Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ediţia a treia, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010

Ghica, Luciana-Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, ediţia a treia, Ed. Meronia, Bucureşti, 2007

Grigoriu, Andreşan, Beatrice, Ştefan Tudorel, Beatrice Andreşan Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene, versiune oficială consolidată ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ed. a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

Guy, Isaac, Droit Communautaire general, Ed. Armand Colin, 1998

Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

Jinga Ion, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999

Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Dicţionar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

Lall, Arthur, Modern International Negotiation, Principles and Practice, Columbia University Press, New York, 1966

Manolache, Octavian, „Drept Comunitar”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

Mccormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006

Mazilu, D.,  Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

 

Mazilu, Dumitru, „Integrarea europeană, Drept comunitar şi instituţii europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

Mungiu-Pippidi, Alina, Extinderea UE înspre est. Dincolo de noile graniţe, în România şi integrarea europeană, Institutul european, Iaşi, 2005

Păun, Nicolae, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004

Păun, Nicolae, De la Maastricht la Nisa. Perspective ale integrării europene, în Paradigme ale integrării, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2002

Petrescu, Oana, „Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de Justiţie de la Luxembourg”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2008

Pop, Lia,  Pentru Parlamentul European, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2007

Silaşi, G., Sîrghi, N.,  Şoşdean, C.,  Diplomaţia comunitară, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001

Smith, Karen, E., „Politica externă a Uniunii Europene”, Editura Trei, Bucureşti, 2004

Ştefan, Tudorel, Andreşan-Grigoriu, Beatrice, Drept Comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007

Ţinca, Ovidiu, „Un nou grad de jurisdicţie în Uniunea Europeană: Tribunalul Funcţiei Publice”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 1/2007

Ţîncu, Dumitru, Principiul subsidiarităţii şi delimitarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre, în “Revista Română de Drept Comunitar” nr. 2/2005

Voicu, Marin, „Jurisprudenţa comunitară”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

Wallace, Helen, Wallace, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. Arc, Bucureşti, 2004

 

 

 

II. Legislaţie

Tratatele institutive şi cele modificatoare, cuprinse în lucrarea Beatrice Andreşan Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene – actualizat 2010, ed. a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

Tratatul de Reformă de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului instituind  Comunitatea Europeană publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C.306 din 17 decembrie 2007

Tratatul de Reformă de la Lisabona ratificat de România prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 107 din 12 februarie 2008

Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003

Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European publicată în Monitorul Oficial nr. 28 din 16 ianuarie 2007

Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004

Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale publicată în Monitorul Oficial nr. 632 din 21 iulie 2006

Decizia nr.752/2004/CE pentru înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP)publicată în în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 333

Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale:avizul Parlamentului European

 

III. Practică judiciară

 

CJCE, 15.07.1960, af. 1/58, STOCK, Rec. 1959

CJCE, 27.02.1962, af. 10/61, Comisia/Republica Italiană, Rec. 1962

Cauza 138/79, Roquette Freres c. Consiliul, (1980) ECR 3333

Cauza 65/93, Parlamentul c. Consiliul, (1995) ECR I-643

Cauza 204/86, Grecia c. Consiliul, (1988) ECR 5323, paragraf 16

Cauza 1253/79, Battaglia c. Comisia, (1982) ECR 297

CJCE, 1 octombrie 1997, Franţa susţinută de Luxembourg c. Parlamentului European, dos. C-345/95

 

              IV. Surse Internet

www.mie.ro sau http://www.europa.eu.int (Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa)

http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm (Tratatul de Reformă asupra Uniunii Europene)

www.europa.eu.int

www.europarl.eu.int

www.ue.eu.int/comm

www.curia.eu.int

www.eca.int

www.ecb.int

www.europa.eu.int/comm – Comisia Europeană

www.infoeuropa.ro

www.europa.eu.int/eurlex/lex/fr

http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#legal theory  – jurisprudenţă

http://www.law.cornell.edu/topics/topic2.html#international and comparative – drept internaţional comparat

http://lawlib.wuacc.edu/washlaw/subject/law.humanities.html – librărie de drept

http://www.findlaw.com/04publications/index.html – publicaţii juridice pe internet

http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/coj_rapport_/coj_rapport_ro.pdf

P. Nikiforos Diamandours, Anual report2005- Executive summary and statistics -http://www.ombudsman.europa.eu/report05/pdf/en/short05_en.pdf

http://www.ombudsman.europa.eu/report05/pdf/en/short05_en.pdf

 

 

[1]Jinga, Ion, Uniunea Europeană, Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 91.

[2] Tratatul de Reformă de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului instituind  Comunitatea Europeană a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C.306 din 17 decembrie 2007; Tratatul a fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 107 din 12 februarie 2008.

[3] Duculescu, Victor, „Dreptul integrării europene”, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; Mazilu, Dumitru, „Integrarea europeană, Drept comunitar şi instituţii europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007; Zlătescu, Irina M., Demetrescu, R., C., „Drept instituţional comunitar”, Editura Olimp, Bucureşti, 1999; Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar”, Editura Actami, Bucureşti, 2000.

 

 

[4] Décision du Conseil du 1-ere janvier 2007 portant fixation de l’ordre d’exercice de la présidence du Conseil, în Journal Officiel de l’UE L 1/11 din 4 .01. 2007.

[5] Nicolae Păun, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004, p.128

[6]Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale:avizul Parlamentului European

[7] Ibidem, p.  22

[8] Rezoluţia din 11 iulie 2007 privind convocarea Conferinţei inter-guvernamentale:avizul Parlamentului European

[9] Corbett, Richard, Jacobs, Francis, Shakleton, Michael, Parlamentul European, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007; Burban, J.-L., Parlamentul European, traducere de Anca Calangiu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 58-59; Boulouis, Jean, Droit institutionnel de l’Union Européenne, 6e édition, Montchrestien, Paris, 1997,p. 93-96

[10] Mandatul reprezentativ reprezintă o delegare de sarcini din partea cetăţenilor  către o anumită persoană care, în exercitarea acestuia, nu este obligată să ţină cont de opţiunile exprimate de electorat în momentul votului, ci va avea în vedere interesele generale

[11] Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României a  fost publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003

[12] Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 28 din 16 ianuarie 2007

[13] Gyula, Fabian, Drept instituţional comunitar, ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 183

[14] Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004

[15] Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 632 din 21 iulie 2006

[16] Europarlamentarii sunt aleşi în mod direct de cetăţeni din iulie 1979, în baza Actului asupra alegerii parlamentarilor europeni prin vot universal din 20 septembrie 1976

[17] Actualul preşedinte al Parlamentului European este Martin Schultz.

[18]Irlandeza a devenit limbă oficială abia de la 1 ianuarie 2007, deşi Irlanda este membră a UE din anul 1973

[19] Prin Decizia luată cu ocazia reunirii Consiliului European de la Edinburg în 1992, confirmată printr-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam

[20] CJCE, 1 octombrie 1997, Franţa susţinută de Luxembourg c. Parlamentului European, dos. C-345/95, în Recueil, p. I-5215

[21] www.euro-parl.eu.int – Parlamentul European

[22] Iordan Gheorghe Bărbulescu, U.E de la economic la politic, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2005, p.135

[23] Duţu, Mircea, Tratatul de la Lisabona: noua etapă în dezvoltarea construcţiei europene, în „Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 7

[24] Richard Corbett, Francis Jacobs şi Michael Shackleton, Parlamentul European,Monitorul Oficial,Bucuresti,2007, p.96; Alomar, Bruno, Daziano, Sebastien, Garat, Cristophe, Marile probleme europene, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010, p. 89

[25] Art. 197 din Tratatul de la Lisabona

[26] Descărcarea de gestiune conţine recomandări privind ameliorarea execuţiei bugetului următor

[27] Parlamentul European are dreptul de a introduce la Curtea de Justiţie acţiunea în anulare a unui act adoptat prin care s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, precum şi acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva Comisiei sau Consiliului dacă acestea nu îşi îndeplinesc obligaţiile

[28] Art. 201 (fostul art. 144) din Grigoriu, Andreşan, Beatrice, Ştefan Tudorel, Beatrice Andreşan Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene, versiune oficială consolidată ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ed. a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 133

[29] Lia Pop, Pentru Parlamentul European, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2007, p.97

[30] Art. 194 (fostul art. 138d din Grigoriu, Andreşan, Beatrice, Ştefan Tudorel, „Tratatele Uniunii Europene”, versiune consolidată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 131

[31] http://www.europarl.europa.eu.

[32] P. Nikiforos Diamandours, Anual report2005- Executive summary and statistics -http://www.ombudsman.europa.eu/report05/pdf/en/short05_en.pdf

[33] Manda Corneliu, Slăniceanu Popescu Ioan, Predescu Ovidiu, op.cit, p.51

[34] C. Manda, O.Predescu, I.Popescu, C.C.Manda, op.cit., p.43

[35] Mccormick, John, Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006, p. 117-127

[36] „Comisia Europeană a fost concepută atât ca secretariat, cât şi ca prototip de putere executivă”, conform Wallace, Helen, Wallace, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ed. Arc, Bucureşti, 2004, p. 12-17

[37] Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană de la economic la politic, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2005, p.175.

[38] www.europa.eu.int/comm – Comisia Europeană

[39] În acest sens, a se vedea Voicu, Marin, „Jurisprudenţa comunitară”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005; Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, „Justiţia europeană, Mecanisme, deziderate, perspective”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002; Manolache, Octavian, „Drept Comunitar”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; Dragoş, Cosmin, Dacian, „U.E.Instituţii.Mecanisme, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007

[40] În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru depunerea unei memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar, care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.

[41] Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.

[42] Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi judecători.

[43] Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept, şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac.

[44] Acest lucru se stabileşte prin acordul părţilor

[45] În practică, cel mai des utilizată este limba franceză

[46] Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de procedură vătămătoare pentru parte

[47] Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 333

[48]http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/coj_rapport_/coj_rapport_ro.pdf

[49] Petrescu, Oana, „Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de Justiţie de la Luxembourg”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2008, p. 86

[50] Ţinca, Ovidiu, „Un nou grad de jurisdicţie în Uniunea Europeană: Tribunalul Funcţiei Publice”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 1/2007, p.43-51

[51] Această interdicţie a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam.

[52] Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 25-26

[53]Ştefan, Tudorel, Andreşan-Grigoriu, Beatrice, Drept Comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 73

[54] Art. 19, alin. 1, art. 37 alin. 1 şi 2, art. 93 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în Andreşan, Grigoriu, Beatrice, Tratatele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 31-182

[55] Cauza 138/79, Roquette Freres c. Consiliul, (1980) ECR 3333; cauza 65/93, Parlamentul c. Consiliul, (1995) ECR I-643; cauza 204/86, Grecia c. Consiliul, (1988) ECR 5323, praragraf 16; cauza 1253/79, Battaglia c. Comisia, (1982) ECR 297

[56] Dashwood, A., The Constitution of  the European Union after Nice: Law-making  Procedures, European Law Review, 2001, p. 215

[57]  Ghica, Luciana-Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, ediţia a treia, Ed. Meronia, Bucureşti, 2007, p. 100

[58] Niciu, M., op. cit., p. 19

[59] Nicolae Păun, De la Maastricht la Nisa. Perspective ale integrării europene, în Paradigme ale integrării, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2002, p. 221

[60] Dacian Cosmin Dragoş, UE. Instituţii. Mecanisme, Editura All Beck, Bucureşti, 2007, p. 24

[61] Alina Mungiu-Pippidi, Extinderea UE înspre est. Dincolo de noile graniţe, în România şi integrarea europeană, Institutul european, Iaşi, 2005, p. 318

[62] Nicoleta Diaconu, Fundamentele juridice ale aderării la UE, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 4/2004, p. 46

[63] Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spre răsărit, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 60

[64] Beloeil-Benoist, Yves Jean, Marc Blanquet, Dominique Breillat, Noël Flageul, Dicţionarul UE, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 87

[65] Lall, Arthur, Modern International Negotiation, Principles and Practice, Columbia University Press, New York, 1966, p. 5

[66] Mazilu, D.,  Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 14

[67] Silaşi, G., Sîrghi, N.,  Şoşdean, C.,  Diplomaţia comunitară, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001, p. 218

[68] Legea 23/1993, publicată în M.O. nr. 73 din 12 aprilie 1993.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s