Nedemnitatea succesorala, raportata la infractiunea de ucidere la cererea victimei

Publicat intai pe juridice.ro

1. Introducere

Statul român se află într-o plină etapă de reformare a sistemului judiciar. Începând cu anul 2009, a fost adoptat un nou Cod Civil, având ca sursă principală de inspiraţie Codul civil din Quebec, în februarie 2013, un nou Cod de Procedura Civilă şi în final, în februarie 2014, avem un nou Cod Penal şi un nou Cod de Procedură Penală. Avem patru coduri noi care reprezintă fundamentul sistemului judiciar românesc.

Atât în Codul civil de la 1864 cât şi în noul Cod Civil, noţiunea de nedemnitate succesorală a rămas aceeaşi, în sensul că cel care comite fapte grave faţă de de defunct, pe care le vom enumera în continuare, nu poate veni la moştenirea acestuia din urmă. Reglementările diferă totuși, iar noul Cod Civil a rezolvat câteva din problemele care existau în vechiul Cod civil, referitoare la aplicarea acestei sancţiuni civile[1].

Conform noului Cod Civil[2], nedemnitatea succesorală de drept, prevăzută de art. 958, operează pentru următoarele cazuri: a) persoană condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea; b) persoană condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la dată săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

2. Caracterele juridice ale nedemnității succesorale

Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă care se aplică nedemnului vinovat de săvârşirea unei fapte faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia[3]. Din această definiţie rezultă că nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:

1. Nedemnitatea operează atât în cazul moştenirii testamentare cât şi în cazul moştenirii legale.

2. Operează de drept sau poate fi o nedemnitate judiciară, în situaţia în care instanţa o declară. Cu privire la operarea de drept a nedemnității, s-a precizat în doctrină că nedemnitatea este doar constatată[4] de către instanţa civilă, nu şi pronunţată. Afirmaţia era valabilă în vechiul Cod civil, dar actualmente, instanţa se poate pronunţa asupra nedemnității judiciare[5].

3. Spre deosebire de reglementarea anterioară, efectele nedemnității pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic întocmit la notarul public de către defunct. Această idee exista şi în reglementarea veche, însă a fost criticată de către unii autori[6].

4. Fiind catalogată drept o sancţiune de drept civil, aceasta produce efecte doar asupra autorului faptei.

5. În ceea ce priveşte extinderea domeniului de aplicare a acestei sancţiuni, s-a afirmat în doctrină că aceasta nu este posibilă. Astfel, autorul care se face vinovat de o infracţiunede omor faţă de un părinte va fi nedemn faţă de acel părinte, însă nu va fi nedemn faţă de celălalt părinte aflat în viaţă, putând veni astfel la moştenirea acestuia din urmă, chiar dacă ar dobândi bunuri care provin din succesiunea celuilalt părinte.

6. Existenţa discernământului în momentul comiterii faptei pentru a exista forma vinovăţiei cerute de lege, respectiv intenţia.

3. Felurile nedemnității succesorale

Spre deosebire de vechea reglementare, nedemnitatea succesorală este de două tipuri: nedemnitate de drept şi nedemnitate judiciară. Întrucât tema articolului nostru are în vedere nedemnitatea de drept în raport cu infracţiunea de ucidere la cererea victimei, ne vom rezuma la analiza acestui aspect, fără a antama tratarea nedemnității judiciare.

4. Nedemnitatea de drept (art. 958 din Noul Cod Civil)

Conform art. 958 din Noul Cod civil, este nedemnă de a moșteni de drept:
1. Persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
2. Persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la dată săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

Ne raliem opiniei potrivit căreia ar fi eronat, inechitabil şi imoral ca cineva să poată fi apt din punct de vedere succesoral de a primi o moştenire de la defunctul pe care el l-a ucis. Este citată de o mare parte a autorilor consacraţi teza potrivit căreia ”Nimeni nu-şi poate deschide calea unei moşteniri printr-un omor”[7], afirmaţie cu care şi noi suntem în deplin acord.

Cu privire la prima ipoteza prevăzută de Codul civil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: în primul rând, autorul trebuie să îl fi omorât pe defunct sau să fi comis o tentativă de omor sau omor calificat asupra acestuia, în calitate de instigator, autor, coautor sau complice[8]. În textul de lege nu se face o distincţie între omor simplu, omor calificat sau ucidere la cererea victimei. Elementul de distincţie este forma de vinovăţie, şi anume intenţia. Luând acest element în calcul, se înţelege că uciderea din culpă şi loviturile cauzatoare de moarte[9] (infracţiune săvârşită cu praeterintenție) nu atrag efectele nedemnității.

O ultimă condiţie necesară o reprezintă soluţia de condamnare a inculpatului. În acest sens, spre deosebire de Codul Civil anterior, Noul Cod Civil a introdus o nouă dispoziţie în art. 958 alin. (2): ”în cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă”. Prevederea este binevenită şi se justifică, întrucât, în reglementarea anterioară, au fost situaţii în care, cel ce comitea o infracţiune de omor asupra lui de cuius se sinucidea[10] ulterior, iar nedemnitatea nu îşi găsea aplicare, deoarece vechea reglementare cerea o soluţie de condamnare în mod imperios, chiar dacă nu existau dubii în privinţa autorului. Parchetul clasa dosarul, întemeindu-şi soluţia pe inexistența în viaţă a autorului. Astfel, prin alin. (2) al art. 958 din Noul Cod Civil s-a clarificat acea inadvertenţă, iar instanţa civilă poate constata nedemnitatea de drept.

Referitor la existenţa discernământului, nu vom fi într-o situaţie de nedemnitate dacă moştenitorul, în momentul comiterii faptei, nu avea discernământul necesar pentru a realiza efectul acţiunilor sale sau dacă s-a aflat în legitimă apărare[11].

În ceea ce priveşte invocarea nedemnității de drept, aceasta poate fi invocată oricând, de orice persoană care are interes. Sub aspectul pur teoretic, putem afirma că însuşi moştenitorul nedemn îşi poate invoca propria nedemnitate. Cu toate acestea, au fost situaţii în practica judiciară mai veche, când această cerere a fost respinsă de instanţă, soluţie criticată de doctrină[12].

Pentru a fi concişi şi a nu ne abate foarte mult de la tema propusă, nu vom detalia efectele pe care nedemnitatea de drept le produce, ci doar vom menţiona că acestea se răsfrâng asupra persoanei ce a comis faptele menţionate anterior împotriva lui de cuius, principalul efect fiind înlăturarea nedemnului atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.

5. Nedemnitatea de drept operează în cazul săvârşirii infracţiunii de ucidere la cererea victimei?

Infracţiunea de ucidere la cererea victimei nu este o noutate pe plan infracţional. Există multe state care incriminează această infracţiune, dar şi state care au preferat să nu sancţioneze deloc această faptă.

Spre exemplu, în Franţa, această infracţiune nu este prevăzută în Codul penal ca fiind o faptă distinctă de cea de omor. Astfel, în legislaţia franceză, uciderea la cererea victimei sau eutanasia nu este cu nimic diferită de infracţiunea de omor[13]. Pe de altă parte, în alte state s-a conchis că este util ca o asemenea faptă să fie pedepsită distinct de omor, ţinând cont de natură ei şi de scopul avut în vedere de autor. Codul penal german[14] prevede şi pedepseşte această faptă în art. 216 cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. La palierul opus celor două tabere, se află Peru, Olanda, state din SUA precum Oregon, Washington sau Vermont, care au dezincriminat această faptă.

Uciderea la cererea victimei este o infracţiune care nu era reglementată în Codul penal anterior, în schimb, se regăsea în Codul Penal de la 1936 în cuprinsul art. 468[15].

Obiectul juridic generic al acestei infracţiuni, la fel ca la celelalte infracţiuni contra vieţii, este reprezentat de apărarea relaţiilor sociale privitoare la viața persoanei.

Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei aflate în viaţă, iar subiectul activ şi pasiv pot fi orice persoană[16]. În ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material constă într-o activitate de ucidere, posibilă atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune. Cu privire la îndeplinirea condițiilor pe care legiuitorul le impune în art. 190 din Noul Cod penal:
1. O cerere explicită – cererea trebuie să fie clară, fără echivoc, astfel încât în mintea autorului să se instaureze ideea că victima îşi doreşte să moară şi îi cere suprimarea vieţii.
2. Cererea trebuie să fie serioasă – cererea făcută de către victimă trebuie să fie serioasă, reală şi nu în glumă. Astfel, cererile făcute la supărare sau cum se obişnuieşte a se spune în limbajul uzual ”mai bine mor” nu vor putea îndeplini această condiţie.
3. Cererea să fie conştientă – victima se află într-o stare care îi permite să înţeleagă pe deplin rezultatul cererii sale.
4. Repetabilitate – se elimină spontaneitatea şi se cere ca victima să stăruie în suprimarea vieţii de mai multe ori şi chiar în împrejurări multiple. Textul nu exprimă un număr de ori necesar, însă trebuie ca după administrarea probatoriului şi în corelare cu celelalte condiţii să se dovedească că este vorba de infracţiunea prev. la art. 190 din Noul Cod Penal.

Evident, infracţiunea este comisă întotdeauna cu intenţie directă, întrucât natura infracţiunii presupune ca autorul să satisfacă dorinţa victimei, deci să acţioneze urmărind producerea rezultatului.

O chestiune ce vrem să o punem în vedere este că infracţiunea de ucidere la cererea victimei nu trebuie confundată cu fapta medicului care îşi ajută pacientul la sinucidere prin diverse tehnici medicale[17]. O asemenea faptă nu va constitui o ucidere la cererea victimei, ci o determinare sau înlesnire a sinuciderii, prev. de art. 191 din Noul Cod Penal.

După cum se poate observa, o asemenea faptă comisă şi pedepsită va atrage şi o nedemnitate de drept asupra celui care comite această infracţiune. Fireşte, se are aici în vedere şi existenţa unei vocaţii succesorale a autorului la moartea defunctului.

Există situaţii, mai ales în zonele rurale, în care tratamentele scumpe sunt doar un vis către care doar se năzuieşte, însă niciodată nu se ajunge la realizarea lui, iar suferinţele crunte care sunt prezente determină uneori curmarea suferinţei. Premisa de la care a pornit articolul a fost faptul că o asemenea faptă nu ar trebui sancţionată cu nedemnitatea de drept. Subliniem încă o dată că este binevenită sancţionarea acestei fapte, pe plan penal, în această formulă, însă credem că atragerea nedemnității de drept asupra autorului este superfluă. Luând ipoteza în care fiul îşi ucide tatăl la cererea acestuia pentru a-i curma suferinţa, sancţionarea fiului, atât pe plan penal (cu care suntem întru totul de acord), cât şi pe plan civil cu excluderea acestuia de la moştenire, este poate prea mult în raport cu scopul avut în vedere de fiu. Nu negăm nici acum ideea că nimeni nu îşi poate deschide calea spre o moştenire printr-un omor, însă ipoteza exprimată mai sus este cu totul specială şi derogă de la această afirmaţie prin faptul că nu vorbim în primul rând de un omor. De aceea, chiar şi legiuitorul a ales termenul de “ucidere” şi nu “omor”.

Mai arătăm şi un argument al Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea nedemnității de drept din Decizia nr. 530/2005 în care se menţionează că “[…]autorul unei infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor art. 16 şi art. 20 din Constituţie […]”. Curtea Constituţională a avut în vedere infracţiunea de omor, deci, vorbim de situaţii diferite în contexte diferite, iar argumentul nu îşi mai are valoarea pe acest plan, neputând fi extins şi cu privire la alte infracţiuni, fiind de strictă interpretare.

Un alt argument pentru care nu ar trebui ca această infracţiune să atragă nedemnitatea de drept ar fi faptul că uciderea la cererea victimei reprezintă voinţa[18] exprimată de defunct, care se află în chinuri groaznice şi pentru care nu mai există nicio şansă de supraviețuire. De asemenea, în cazul existenţei unei asemenea infracţiuni, absolut întotdeauna, moartea victimei este o certitudine. Ceea ce nu este cunoscut cu exactitate este momentul în care aceasta va trece în nefiinţă.

Chiar și doctrina mai veche a avut un argument clar pe nedemnitate, și anume ca “omorul să fi fost săvârșit cu intenție, căci legea civilă pedepsește nu faptul material al omorului, ci intenția vinovată de a omorî”[19]. Cu alte cuvinte, intenția autorului are o greutate foarte mare în stabilirea nedemnității, iar intenția își are pârghiile în dorințele și suferințele lui de cuius.

De aceea, credem că, în ipoteza descrisă mai sus, o asemenea faptă nu ar trebui să atragă şi o sancţiune pe plan civil, fiind un exces de pedepse. De lege ferenda, propunem ca, în ipoteza analizată mai sus, nedemnitatea succesorală de drept să nu opereze în cazul autorului.

Încheiem cu un citat care credem că se potriveşte realităţii: “Prevedem dinainte, că se va spune – cum s-a mai spus – că noi suntem adepţi ai Şcolii pozitiviste, că avem concepţiuni care nu pot primi consacrare legislativă, şi că deci criticile noastre rămân de domeniul teoriei”[20].


[1] Menţionăm pe această cale că ne raliem opiniei potrivit căreia nedemnitatea succesorală reprezintă o sancţiune civilă şi nu o pedeapsă civilă aşa cum o consideră alţi autori.
[2] Potrivit art. 655 din Vechiul Cod Civil, nedemnitatea succesorală opera pentru trei cazuri, şi anume: 1. Condamnatul, pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct; 2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzație capitală, declarată de judecată calomnioasă; 3. Moștenitorul major care, având cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției.
[3] Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ediţie revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pag. 34.
[4] Dumitru Macovei, Drept Civil – Succesiuni, Ed. ANKAROM, Iași, 1998, pag. 35.
[5] Nedemnitatea judiciară este o reglementare nouă care în Vechiul Cod Civil nu avea corespondent. Vezi art. 959 Noul Cod Civil şi urm.
[6] Dumitru Macovei, op. cit. pag. 30. “În ceea ce ne priveşte nu putem împărtăşi o asemenea opinie, deoarece instituirea ca legatar al nedemnului de către de cuius este de natură de a eluda legea, adică, prin voinţa unei persoane (testator), s-ar admite să se înlăture sancţiunea legală a nedemnității succesorale”.
[7] Mihail Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei, București, 1966, pag. 73.
[8] Unii autori au afirmat că şi favorizarea făptuitorului ar atrage nedemnitatea, opinie la care nu aderăm. Mihail Eliescu în Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste Române enumeră o condiţie pentru existenţa nedemnității ca ”omorul să fi fost săvârşit cu intenţie, căci legea civilă pedepseşte nu faptul material al omorului, ci intenţia vinovată de a omorî”. Iar mai apoi acesta reţine şi existenţa nedemnității în cazul favorizării făptuitorului, ceea ce după părerea noastră reprezintă o contradicţie. Totuşi, autorul îşi întemeiază afirmaţia făcută pe Decizia nr. 769 din 1955 a Colegiului civil a Tribunalului Suprem în care se preciza că o condamnare penală pentru favorizarea ucigaşului trecută în puterea lucrului judecat atrage după sine nedemnitatea, chiar dacă favorizatorul ar fi ulterior graţiat. Se deduce din acest pasaj că Tribunalul Suprem reţine nedemnitatea faţă de cel care îl favorizează pe ucigaș. Ori cu acest raţionament nu suntem de acord, întrucât, după părerea noastră, autorul infracţiunii de favorizarea a făptuitorului nu comite niciun act cu privire la infracţiunea intenţionată ce atrage nedemnitatea. Acesta apare în peisaj, în orice situaţie, după săvârşirea infracţiunii intenţionate ce atrage nedemnitatea, practic, încercând să îl scape pe făptuitor de pedeapsă. Cu atât mai mult, în contextul actual, o favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 NCP, săvârşită între membrii de familie, nu este pedepsită din raţiuni de ordin afectiv.
[9] Deşi materialul de faţă nu tratează nedemnitatea judiciară, ţinem să facem precizarea că loviturile cauzatoare de moarte vor atrage efectele unei nedemnităţi judiciare prev. de art. 959 Noul Cod Civil.
[10] Cauza Velcea și Mazăre vs. România, 64301/01, 1 decembrie 2009, vezi și Nedemnitate succesorală. Art. 655 Cod Civil. Aplicare mecanică de către instanță. CEDO, 64301/01, Velcea și Mazăre vs. România, publicat pe JURIDICE.ro.
[11] Legitima apărare, fiind o cauză justificativă prev. de art. 19 Noul Cod Penal, înlătură caracterul penal al faptei, lipsind elementul de nejustificare cerut de art. 15 Noul Cod Penal.
[12] Mircea Mureșan, Kocsis Jozsef, Praxis. Culegeri tematice de practică judiciară – Succesiuni, Ed. ECL Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, pag. 8, cu nota de Val. Gherman, T.p.rn., Vatra Dornei, s. 866/15.06.57, L. P. 3/1959, p. 123.
[13] Art. 221-1 Codul Penal Francez, “Le fait de donner volontairement la mort à autrui constitue un meurtre. Il est puni de trente ans de réclusion criminelle”.
[14] Art. 216 Codul Penal German “(1) Ist jemand durch das ausdrückliche und ernstliche Verlangen des Getöteten zur Tötung bestimmt worden, so ist auf Freiheitsstrafe von sechs Monaten bis zu fünf Jahren zu erkennen”.
[15] (1) Acela care ucide un om, în urma rugăminţei stăruitoare şi repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte şi se pedepseşte cu temniţă grea de la 3 la 8 ani.
(2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care determină pe altul să se sinucidă, sau îi întăreşte hotărîrea de a se sinucide, ori îi înlesneşte, în orice mod, executarea, dacă sinuciderea a avut loc.
(3) Pedeapsa este închisoarea corecţională de la unu la 5 ani, atunci când faptul a fost săvârşit, în condiţiile alineatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferea de o boală incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă din această cauză.
[16] Vom vedea în cele ce urmează că, totuşi, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească câteva condiţii pentru a ne afla în sfera acestei infracţiuni.
[17] De asemenea, un asemenea ajutor este interzis prin Codul Deontologic al medicilor art. 22 lit. a).
[18] Nu scăpăm din vedere faptul că noul Cod Penal prevede în art. 22 alin. (2) “Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.” Prevederea aceasta nu face nimic altceva decât să arate că un asemenea consimţământ nu are valoare justificativă în cazul unei infracţiuni contra vieţii, de care inculpatul să se poate prevala pe plan penal.
[19] Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, pag. 74.
[20] Vintilă Dongoroz, Observaţiuni asupra Proiectului de Cod Penal Român, Studiu critic; Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1928, pag. 5.


Sebastian Murariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s