Utilizarea fortei in operatiile de sprijin al pacii

UTILIZAREA FORŢEI ÎN OPERAŢIILE DE SPRIJIN AL PĂCII

UTILIZAREA FORŢEI ÎN OPERAŢIILE DE SPRIJIN AL PĂCII

Ioan CRĂCIUN*

The international law has generated a lot of discussions about the use of force as a political  mean.  Now  these  discussions  are  more  and  more  related  to  the  Peace  Support Operations legality. This is why this paper analyses three aspects of use of force: denaying the use of force, the right of self-defence and authorization the use of force during PSO.

Introducere

Problematica  operaţiilor  de  pace  la  început  de  mileniu  a  devenit  o preocupare  constantă  atât  în  politica  internaţională,  cât  şi  în  preocupările teoreticienilor  militari,  dat,  fiind  dorinţa  de  pace  a  popoarelor,  care  a  generat procesul de realizare a unui nou climat de securitate la nivel global, precum şi regional.

Operaţiile de pace iniţiate şi puse în practică de ONU în urmă cu peste 50  de  ani  sub  forma  operaţiilor  de  menţinere  a  păcii,  devenite  în  prezent operaţii   de   sprijin   al   păcii,   reprezintă   principalul   mecanism   pentru salvgardarea   păcii   şi   securităţii   internaţionale.   În   tot   acest   răstimp, conceptul  şi  principiile  care  le  definesc,  au  fost  formulate,  completate, modificate  şi  ajustate,  trecând  printr-un  amplu  proces  de  transformare  şi adaptare la realităţile mediului de securitate în care s-au folosit.

Pe  de  altă  parte,  legislaţia  internaţională  a  generat  adesea  dezbateri aprinse între juriştii de drept internaţional, din perspectiva adepţilor pro şi contra folosirii forţei ca instrument politic în relaţiile internaţionale, cu folosirea unor argumente complexe, invocate atât de litera, cât şi spiritul legii. Dezbaterile de acest  fel  au  continuat  şi  după  încheierea  războiului  rece,  dar  mai  ales  după evenimentele de la 11 septembrie 2001, care au dovedit că acest sistem al ordinii publice  internaţionale  este  unul  depăşit.  Aşa-numitul  “război  al  terorii”  a schimbat modul de interpretare a legilor internaţionale în ceea ce priveşte uzul de forţă şi conducerea ostilităţilor şi a creat condiţiile pentru noi dezbateri, noi interpretări şi, evident, noi strategii de utilizare a forţei ca instrument de politică în relaţiile internaţionale. Mai mult decât atât, în spatele acestor contradicţii, se află  abordări  ideologice,  care,  aproape  de  fiecare  dată,  conduc  la  interpretări

De  aceea,  putem  spune  aproape  fără  rezerve  că  operaţiile  de  sprijin  al păcii  desfăşurate  sub  egida  ONU  încă  au  un  statut  teoretic  şi  de  drept internaţional  insuficient  teoretizat,  controversat  şi  chiar  inadaptat  la  mediul  de securitate  actual.  Cu  toate  acestea  însă,  ele  rămân  un  important  instrument  de prevenire  şi  gestionare  a  conflictelor  în  întreaga  lume.  Iată  de  ce,  în  această lucrare  ne  propunem  să  analizăm  modul  în  care  se  justifică  folosirea  forţei  ca instrument  politic  în  relaţiile  internaţionale,  în  special  pentru  desfăşurarea operaţiilor de sprijin al păcii.

Din cauza complexităţii acestor aspecte şi dat fiind specificului abordării noastre, vom restrânge sfera analizei la principiile folosirii forţei ca instrument politic  în  relaţiile  internaţionale,  cu  referire  directă  la  trei  aspecte  importante: interzicerea folosirii forţei, dreptul la autoapărare şi autorizarea folosirii forţei de către Consiliul de Securitate al ONU, abordate prin prisma prevederilor Cartei Naţiunilor  Unite  şi  a  concluziilor  rezultate  din  două  studii  de  caz  cu  relevanţă pentru  regimul  juridic  al  operaţiilor  de  pace  (cazul  Canalului  Corfu  sau Nicaragua versus SUA).

1. Utilizarea forţei în operaţiile de sprijin al păcii în contextul Cartei Naţiunilor Unite

Principalul   document   care   reglementează   uzul   de   forţă   în   relaţiile internaţionale este Carta ONU, semnată şi intrată în vigoare în anul 1945. Astfel, capitolul  VI  prevede  rezolvarea  disputelor  prin  măsuri  paşnice  (art.  33), capitolul  VII  prevede  responsabilitatea  Consiliului  de  Securitate  de  a  constata, recomanda  sau  hotărî  ce  măsuri  vor  fi  luate  pentru  menţinerea  şi  restabilirea păcii   şi   securităţii   internaţionale   (art.   39),   prin   invitarea   părţilor   să   se conformeze  măsurilor  provizorii  (art.  40),  presiuni  politice  şi  economice  (art. 41)  şi  utilizarea  forţei  armate  (art.  42),  pentru  ca  în  capitolul  VIII  să  fie prevăzută  posibilitatea  autorizării  organizaţiilor  politice  regionale 156   de  a adopta  măsuri  pentru  rezolvarea  paşnică  a  disputelor  regionale,  cu  respectarea principiilor fundamentale ale ONU.

Toate  acestea  stabilesc  principiile  internaţionale  de  folosire  a  forţei  şi acoperă   trei   aspecte   principale:   interzicerea   folosirii   forţei,   dreptul   la autoapărare  şi  autorizarea  folosirii  forţei  de  către  Consiliul  de  Securitate  al ONU.  Legislaţia  internaţională  astfel  consfinţită  este  obligatorie  pentru  toate statele,  indiferent  de  tratatele  sau  înţelegerile  bilaterale,  multinaţionale  sau internaţionale la care acestea au aderat.

Carta ONU, ca document fundamental al dreptului internaţional, proclamă scopurile  şi  defineşte  principiile  după  care  trebuie  să  se  călăuzească  statele membre  şi  organizaţia  în  sine  în  desfăşurarea  acţiunilor  întreprinse.  Astfel, articolul   2   al   Cartei   O.N.U.   enumeră   cinci   principii   fundamentale   în conformitate cu care trebuie să acţioneze statele membre: egalitatea suverană a statelor;  îndeplinirea  cu  bună  credinţă  de  către  state  a  obligaţiilor  asumate; rezolvarea  diferendelor  internaţionale  prin  mijloace  paşnice;  renunţarea  la forţă  sau  la  ameninţarea  cu  forţa;  neintervenţia  în  treburile  interne  ale  unui stat.

Între  alte  instrumente  şi  documente  de  drept  internaţional  public  care consacră aceste principii, Declaraţia adoptată în 1970, prin Rezoluţia nr. 2625 a Adunării  Generale  a  O.N.U.,  are  o  importanţă  aparte.  Declaraţia  din  1970 accentuează  semnificaţia  deosebită  a  codificării  principiilor  şi  le  califică  drept principii  fundamentale  ale  dreptului  internaţional,  chemând  toate  statele  să  le respecte  în  conduita  lor  internaţională.  În  plus,  faţă  de  cele  cinci  principii enunţate  mai  sus,  în  “Declaraţia  din  1970” 157   apare  al  şaselea,  cel  al cooperării.

Ulterior  Declaraţiei   din   1970,   aceste   principii   au   fost   precizate   şi dezvoltate în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată în 1974  prin  Rezoluţia  3281  a  Adunării  Generale  a  ONU,  dar  mai  ales  în  cadrul Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975.

Formulări ale acestor principii le regăsim şi în Convenţia IV de la Geneva din 1949 şi în Protocolul adiţional II din 1977 cu privire la protecţia populaţiei civile  în  caz  de  conflict  armat  internaţional  sau  neinternaţional,  precum  şi  în Declaraţia  universală  a  drepturilor  omului  şi  în  Convenţia  pentru  prevenirea  şi reprimarea crimei de genocid.

În   funcţie   de   problematica   vizată   şi   locul   unde   au   fost   adoptate, convenţiile  respective  au  format  în  timp  cele  două  ramuri  ale  dreptului internaţional  umanitar  modern:  dreptul  de  la  Haga  sau  dreptul  războiului 158  (legea  războiului)  şi  dreptul  de  la  Geneva  sau  dreptul  internaţional  umanitar propriu-zis (legea păcii). Încercarea de adaptare la realităţile actuale şi găsirea unor răspunsuri la provocările prezentului rămân trăsăturile definitorii ale unuia dintre cele mai dinamice domenii ale dreptului internaţional.

În  ceea  ce  priveşte  încercările  de  interzicere  a  folosirii  forţei  prin  legi internaţionale, acestea îşi au originea cu mult înaintea adoptării Cartei ONU. Un pas  important  în  acest  sens  l-a  constituit  încheierea,  la  27  august  1928,  a Tratatului   general   de   renunţare   la   război,   ca   un   instrument   de   politică internaţională.

Această  înţelegere,  cunoscută  sub  numele  de  „Pactul  Kellog-Briand”, obliga  statele  semnatare  să  declare  solemn,  în  numele  popoarelor  pe  care  le reprezintă, că ele condamnă recurgerea la război ca măsură pentru soluţionarea controverselor internaţionale şi renunţă la folosirea războiului ca instrument de politică naţională în relaţiile lor cu ceilalţi.

Pactul Kellog-Briand a fost rapid acceptat ca lege internaţională obişnuită. Importanţa acestui tratat rezidă din faptul că el consfinţeşte obligaţia statelor de a   nu   folosi   războiul   pentru   rezolvarea   controverselor   internaţionale,   ci recurgerea  la  mijloace  exclusiv  pacifiste  şi  rezervarea  dreptului  acestora  la autoapărare şi la apărare colectivă. Pactul este încă de actualitate şi a constituit baza  de  plecare  pentru  prevederile  referitoare  la  folosire  a  forţei  atunci  când Carta ONU a fost adoptată în 1945.

Astfel, articolul 24 al Cartei stabileşte: “Toate statele membre trebuie să se abţină în relaţiile internaţionale de la a ameninţa sau a folosi forţa împotriva integrităţii  teritoriale  sau  independenţei  politice  a  oricărui  stat,  ori  în  oricare altă  manieră  contrară  cu  scopurile  Naţiunilor  Unite”.  Acesta  reprezintă  o normă  peremptorie  şi  necondiţionată,  obligatorie  pentru  toţi,  de  la  care  nu  se permit  derogări.  Nici  un  jurist  de  drept  internaţional  nu  a  combătut  statutul acestui articol şi starea lui specială, dar înţelesul şi scopul acestui principiu au fost subiectele unor interpretări diferite.

2. Interpretări juridice internaţionale ale folosirii forţei în operaţii de sprijin al păcii – cazul canalului Corfu şi cazul Nicaragua vs. SUA

Pentru  a  susţine  această  afirmaţie,  prezentăm  în  continuare  interpretarea juridică  a  Curţii  Internaţionale  de  Justiţie  (CIJ)  –  organul  juridic  principal  al ONU – privitor la uzul forţei în cazuri acoperite de articolul 24, în două decizii ale  acesteia,  cu  relevanţă  pentru  subiectul  abordat:  cazul  canalului  Corfu  şi cazul Nicaragua vs. SUA (CIJ, 1949 159 ; CIJ, 1986 160 ).

Cazul canalului Corfu priveşte o dispută între Albania şi Marea Britanie, care a avut loc în anul 1946. În data de 22 octombrie 1946, două distrugătoare britanice  au  fost  serios  avariate  şi  peste  40  de  marinari  ucişi,  din  cauza contactului  cu  mine  marine  în  strâmtoarea  Corfu  de  Nord,  în  apele  teritoriale albaneze.  În  zilele  de  12  şi  13  noiembrie,  Marina  Regală  britanică  a  executat activităţi  de  dragare  a  canalului  Corfu,  împotriva  voinţei  guvernului  albanez. Albania şi Marea Britanie s-au adresat Curţii Internaţionale de Justiţie, pentru a judeca  şi  a  răspunde  la  două  întrebări:  dacă  Albania  a  fost  responsabilă  de explozia minelor, fiind astfel pasibilă să plătească anumite compensaţii şi dacă acţiunile  Marii  Britanii  violaseră  legea  internaţională,  iniţial  prin  intrarea neautorizată  în  apele  teritoriale  albaneze,  apoi  prin  executarea  acţiunilor  de dragaj ale canalului.

La prima problemă pusă în discuţie, CIJ a decis că Albania era într-adevăr responsabilă  pentru  producerea  incidentului.  În  ceea  ce  priveşte  cea  de  a  doua problemă, CIJ a decis că navele britanice nu au violat suveranitatea Albaniei în data  de  22  octombrie,  deoarece  traversarea  a  fost  “inocentă”.  În  privinţa acţiunilor de dragaj, acestea “nu au putut fi justificate ca exercitare a dreptului de trecere inocentă”. Marea Britanie a susţinut faptul că scopul dragajului a fost să  înlăture  pericolul  de  mine  cât  mai  repede  posibil.  Această  acţiune  a  fost prezentată, de asemenea, ca fiind o nouă aplicare a teoriei intervenţiei… sau ca o metodă  specială  de  aplicare  a  principiului  autoprotecţiei  (self-protection)  sau autoajutorului (self-help). CIJ nu a admis însă aceste acţiuni ca fiind în spiritul autoprotecţiei.  S-a  considerat  că  acest  pretins  drept  de  intervenţie  reprezintă  o politică de forţă, care nu se poate încadra în legislaţia internaţională.

În ceea ce priveşte noţiunea de autoapărare, Curtea nu a putut admite nici această speţă: între state independente, respectul pentru suveranitatea teritorială este  fundamentul  esenţial  al  relaţiilor  internaţionale.  Această  decizie  a  fost criticată  vehement,  deoarece  CIJ  “a  eşuat  în  a  se  exprima  pe  sine,  în  cele  mai clare termene într-un subiect aşa vital” 161 .

Prin  aceste  decizii  şi  luări  de  poziţii,  juriştii  de  drept  internaţional  au rămas  divizaţi  în  două  categorii  în  ceea  ce  priveşte  articolului  24:  cei  care susţineau faptul că prevederile acestuia acoperă în totalitate uzul de forţă (sens restrâns) 162   şi  cei  care  considerau  că  acesta  interzice  numai  forţa  îndreptată împotriva integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statelor (sens larg) 163 .

Această ultimă poziţie susţine că articolul 24 permite folosirea limitată a forţei pentru anumite scopuri umanitare, inclusiv pentru salvarea concetăţenilor aflaţi în pericol pe teritoriul altui stat, considerându-se că obiectivul acţiunii nu este  reprezentat  de  ocuparea  teritorială  a  statului  respectiv  sau  de  schimbarea guvernului său.

Cazul Strâmtorii Corfu

Cazul Strâmtorii Corfu este un diferend între Marea Britanie şi Albania, care a avut la origine exploziile survenite la 22 octombrie 1946 la bordul navelor de război britanice care treceau, fără autorizaţie şi împotriva avertismentelor, prin apele teritoriale albaneze (Strâmtoarea Corfu). Incidentul s-a soldat cu avarierea gravă a navelor respective şi cu pierderi de vieţi omeneşti în rândul echipajelor. Marina de război britanică, după o prealabilă avertizare şi în ciuda protestului guvernului albanez, a curăţat la 13 noiembrie 1946 Strâmtoarea Corfu de mine. Diferendul a fost adus, la 22 mai 1947, în faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, în urma unei recomandări a Consiliului de Securitate, a fost deferit Curţii Internaţionale de Justiţie, făcând obiectul a trei hotărâri ale acesteia.

Prima hotărâre, din 25 martie 1948, care a fost contestată de Albania privea problemele competenţei Curţii. A doua hotărâre, din 9 aprilie 1949, privea fondul problemei. Curtea, în ciuda realităţii, a hotărât că Albania este responsabilă, după normele dreptului internaţional, de exploziile care au avut loc în apele teritoriale albaneze şi de daunele şi pierderile de vieţi omeneşti. Ea nu a reţinut ipoteza că Albania ar fi lansat minele, în schimb a reţinut faptul că lansarea minelor nu ar fi putut fi efectuată fără cunoştinţa guvernului albanez. Albania, la rândul său, a prezentat o cerere reconvenţională contra Marii Britanii, în care-i reproşa acesteia că i-a violat suveranitatea, trimiţând flota de război în apele sale teritoriale şi procedând, ulterior, la operaţiuni de deminare în aceste ape.

Curtea n-a reţinut prima reclamaţie, apreciind că ea se găsea în prezenţa unei treceri inofensive într-o strâmtoare internaţională. Totuşi, întrucât operaţiunea de deminare a fost efectuată împotriva voinţei guvernului albanez, Curtea a apreciat că ea constituie o violare a suveranităţii albaneze, într-o a treia hotărâre (15 decembrie 1949), Curtea, depăşindu-şi evident competenţa, a fixat suma reparaţiilor datorate de Albania Marii Britanii (844.000 de lire sterline).

A doua decizie a CIJ, din anul 1984, se referă la cazul Nicaragua vs Statele Unite. În acest caz, Nicaragua a reclamat faptul că SUA erau responsabilă pentru operaţiunile militare din Nicaragua, care aveau drept ţintă schimbarea guvernului, inclusiv acordarea sprijinului său militar pentru rebelii Contra.

În această speţă sunt importante trei aspecte ale deciziei Curţii. În primul rând,  Curtea  a  înclinat  spre  o  strictă  interpretare  a  interzicerii  uzului  de  forţă, statuând că trimiterea de bande înarmate peste frontieră, în teritoriul unui alt stat era o violare a integrităţii teritoriale şi independenţei politice a statului respectiv. În al doilea rând, Curtea a respins argumentul SUA de intervenţie umanitară în vederea  protejării  drepturilor  omului  în  Nicaragua.  În  final,  CIJ  a  hotărât  că atacurile săvârşite de rebelii Contra au constituit un “atac armat” în Nicaragua. Potrivit  acestei  hotărâri,  bandele  armate  neregulate  (un  termen  care  include  şi grupurile teroriste) sunt capabile de a realiza un atac armat dacă acel atac este de o  asemenea  gravitate  încât  egalează  un  atac  armat  efectuat  de  forţe  armate regulate. Rămâne în grija statelor să califice atacul cuantificându-l ca atac armat şi să declare că asemenea atac a avut loc pe teritoriul lor. Cu alte cuvinte, există un aspect subiectiv şi unul obiectiv al testului potrivit căruia un atac armat a avut loc.  Spre  exemplu,  evenimentele  de  la  11  septembrie  2001  au  fost  privite  ca fiind din categoria celor clasificate ca atacuri armate, dând dreptul Statelor Unite să-şi   exercite   dreptul   la   autoapărare 164 .   În   ceea   ce   priveşte   dreptul   la autoapărare, acesta există în dreptul internaţional obişnuit, fiind consemnat de Articolul  51  al  Cartei  ONU,  care  statuează  că  “nimic  din  prezenta  Cartă  nu trebuie  să  îngrădească  dreptul  inerent  al  indivizilor  sau  colectivităţilor  la autoapărare dacă un atac armat se execută împotriva unui membru al Naţiunilor Unite”.  Apariţia  atacului  armat,  necesitatea  autoapărării  şi  proporţionalitatea dintre mijloacele folosite pentru apărare şi cele pentru atac reprezintă elemente importante ale autoapărării în dreptul internaţional.

Există o diferenţă de opinie în ce priveşte “dreptul inerent la autoapărare”: conţine  acesta  un  element  „preemptiv”?  Sau,  altfel  spus,  autoapărarea  este justificată  în  vederea  prevenirii  atacului  sau  ameninţării  cu  atac?  Susţinătorii acestui argument fac referire la incidentul Caroline din 1842. În acest incident, în  care  forţele  britanice  au  atacat  nava  Caroline,  sub  pavilion  SUA,  la  graniţa canadiană,  Marea  Britanie  a  fost  somată  să  aducă  argumente  în  favoarea “necesităţii de autoapărare iminentă, copleşire, lăsare fără posibilitate de alegere, fără   nici   un   moment   de   deliberare”.   Părerea   contrară   este   că   doctrina autoapărării preventive, cum a fost stipulată în cazul Caroline, a fost înlocuită de Pactul  Kellog-Briand.  Există  un  consens  general  că  doctrina  autoapărării preventive a fost exclusă în virtutea faptului că statele care acţionează în această manieră  pot  ele  însele  să  comită  acte  de  agresiune  (Henkin 165 ;  Brownlie 166 ; Schachter 167 ).

În cazul canalului Corfu, autoajutorul ca un mijloc de autoapărare a fost respins, iar în cazul Nicaragua vs SUA a fost stabilit că dreptul la autoapărare este predicat de apariţia atacului armat.

Din punctul de vedere al CIJ, prevederile Cartei ONU referitoare la uzul de  forţă,  inclusiv  dreptul  la  autoapărare,  se  aplică  oricărui  caz  de  folosire  a forţei,  mai  puţin  celui  legat  de  folosirea  armelor  de  către  atacatori.  Domeniul autoapărării statuat de articolul 51 este supus constrângerilor date de necesitate şi proporţionalitate, care sunt inerente în conceptul de autoapărare; alte cerinţe, în  cazul  înregistrării  unui  atac  armat,  sunt  specificate  în  articolul  51.  Acesta

respinge  efectiv  orice  recurgere  la  autoapărarea  preventivă  sau  anticipativă,  în contextul armelor nucleare sau al actelor de terorism.

Argumentul  referitor  la  autoapărarea  preventivă  a  ieşit  în  evidenţă  în septembrie  2002,  când  guvernul  SUA  şi-a  revizuit  doctrina,  optând  pentru riposta  preventivă  împotriva  statelor  considerate  o  ameninţare  la  adresa  SUA. Statele Unite nu au acţionat preventiv până la invocarea acestei doctrine, odată cu acţiunea unilaterală împotriva Irakului.

În aceeaşi măsură, această doctrină a permis Irakului să dezvolte lovituri preventive  asupra  forţelor  SUA  în  Kuweit,  în  idea  că  acele  forţe  constituiau  o ameninţare credibilă. Deşi dreptul la autoapărare poate fi exercitat individual sau colectiv, Consiliul nu a stabilit o doctrină unilaterală a autoapărării preventive, iar  resortul  autoapărării  preventive  nu  este  susţinut  de  bagajul  de  experienţă practică generat de Pactul Kellog-Briand ca să devină statuat în Carta ONU.

În  timp  ce  caracteristicile  politice  s-au  modificat  semnificativ  după evenimentele  de  la  11  septembrie,  schimbările  politice  nu  au  adus  automat schimbările legale aferente, în afară de faptul că s-a produs o dezvoltare legală evidentă în declaraţii, tratate şi rezoluţii ale Adunării Generale şi Consiliului de Securitate, ori schimbări în practica statelor.

Concluzii

Începând cu 11 septembrie, Consiliul de Securitate a adoptat un număr de rezoluţii  ce  tind  să  cuantifice  terorismul.  Adoptarea  acestora,  împreună  cu  o mulţime de convenţii împotriva terorismului, conferă cadrul legal internaţional capabil  să  răspundă  ameninţărilor.  Există  baze  legale  pentru  autoapărare,  ca acţiunile  de  impunere,  care  să  răspundă  actelor  de  terorism  internaţional ameninţă pacea şi securitatea internaţională. Aceasta înseamnă că uzul de forţă poate fi angajat împotriva grupurilor teroriste care ameninţă pacea şi securitatea internaţională  înainte  ca  aceste  grupuri  să  desfăşoare  atacul.  Dar  baza  legală pentru  aceasta  nu  este  autoapărarea  preventivă,  ea  este  impunerea  păcii  şi securităţii  internaţionale  în  cadrul  legal  stabilit  şi  autorizat  de  Consiliul  de Securitate.

Responsabilitatea  principală  a  Consiliului  de  Securitate  al  ONU  este, aşadar,  menţinerea  păcii  şi  securităţii  internaţionale.  Aceasta  reprezintă  esenţa conceptului de securitate colectivă a statelor, cu putere de autorizare a  folosirii forţei,  dacă  se  stabileşte  că  există  o  ameninţare  la  pacea  şi  securitatea internaţională,  conform  capitolului  VIII  din  Carta  ONU.  Astfel  de  autorizări necesită nouă voturi: de la cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate (China,  Franţa,  Rusia,  Marea  Britanie  şi  SUA),  plus  oricare  alţi  patru  membri nepermanenţi. Această formulă a fost adoptată pentru a menţine balanţa între cei cinci membri permanenţi privitor la deciziile importante, inclusiv în cazurile de folosire  a  forţei.  Consiliul  de  Securitate  poate  autoriza  folosirea  colectivă  a  forţei, potrivit articolului 39 al Cartei ONU, constatând că există o ameninţare la adresa păcii, s-a produs o violare a păcii sau a avut loc un act de agresiune.

În  ultimii  ani,  au  existat  unele  acţiuni  militare  care  au  fost  justificate făcându-se  referire  la  un  drept  legitim  de  “intervenţie  umanitară“.  Argumentul pentru  folosirea  forţei  pentru  scopuri  umanitare  îşi  are  originile  în  anii  1860, când a fost invocat ca răspuns la masacrul creştinilor maroniţi din Siria. La nivel ONU, dezbaterea majoră referitoare la intervenţia umanitară a avut ca temă dacă acest  “drept”  a  devenit  parte  a  demersului  colectiv  spre  pace  şi  securitate internaţională sau dacă el există în prevederile Cartei. Când a început intervenţia militară NATO în Kosovo, în martie 1999, George Robertson, atunci secretarul Apărării în Marea Britanie şi, mai târziu, secretar general al NATO, susţinea că: “nu  avem  nici  un  dubiu  că  NATO  acţionează  în  conformitate  cu  legea internaţională, iar justificarea noastră legală se bazează pe principiul acceptat că  forţa  trebuie  utilizată  în  circumstanţe  extreme  pentru  a  evita  o  catastrofă umanitară”.

Ambele aspecte ale argumentului au fost prezentate Comitetului selectiv al  afacerilor  externe  ale  Camerei  Comunelor  britanice 168 .  Pe  de  o  parte,  s-a argumentat  că  nu  au  existat  suficiente  probe  pentru  a  susţine  dreptul  la  o intervenţie umanitară 169  şi că motivele intervenţiei au fost politice şi represive 170 . Pe de altă parte, s-a susţinut că legea internaţională nu poate fi interpretată rigid şi  că  valorile  pe  care  sistemul  legal  internaţional  se  bazează  include,  de asemenea,  respectul  pentru  drepturile  umane.  De  aceea,  legea  internaţională modernă  nu  trebuie  să  excludă,  ca  ultimă  resursă,  intervenţia  militară  pe  bază umanitară,  dacă  există,  dacă  este  o  ameninţare  imediată,  o  urgenţă  umanitară care implică o mare pierdere de vieţi omeneşti şi pentru care intervenţia militară este o măsură necesară şi practicabilă prin care această pierdere poate fi stopată sau prevenită 171 .

Din    analiza    cazurilor    prezentate    putem    concluziona    că    dreptul internaţional  referitor  la  utilizarea  forţei  va  rămâne  subiectul  contradicţiilor dintre  avocaţi  la  nivel  internaţional,  în  special  dacă  se  referă  la  terorism  sau utilizarea unilaterală a forţei de către state. În spatele acestor contradicţii se află abordări ideologice, care conduc la interpretări diferite.

Abordarea contextuală, în care este examinată legalitatea utilizării forţei, prin  raportarea  la  prohibiţie  (art.    24),  dreptul  la  autoapărare  (art.    51)  şi autorizarea  utilizării  colective  a  forţei  (rezoluţia  UNSC  din  capitolul  VII  al Cartei)  situează  interpretarea  acestor  prevederi  şi  a  rezoluţiilor  UNSC  în contextul  existenţei  practicii  statelor  şi  cu  evidenţierea   comportamentului

schimbător al acestora, pornind de la interesele dreptului public internaţional în întregul său.

Inadvertenţele   dreptului   internaţional   trebuie   rezolvate   prin   consens internaţional şi acorduri, ca de exemplu în tratate noi sau amendamente, sau prin evidenţierea unei noi practici, urmate de majoritatea statelor, acceptată ca lege.

În  această  abordare,  dreptul  internaţional,  aşa  cum  este  el  astăzi,  cu  defectele sale,  este  aplicabil  utilizării  tuturor  tipurilor  de  forţă  de  către  state  sau  grupări înarmate.

O a doua perspectivă realizează de asemenea rolul şi scopul art. – 24 şi 51 a  capitolul  VII,  împreună  cu  rezoluţiile  relevante  ale  UNSC  referitoare  la utilizarea forţei. Totuşi, această abordare argumentează faptul că aceste rezoluţii trebuie interpretate „realistic”; ele au fost proiectate pentru cazurile de utilizare a forţei  între  state  în  circumstanţele  anului  1945  şi  că  realitatea  politică  actuală este  de  asemenea  natură  încât  nu  mai  corespunde  obiectivelor  comunităţii internaţionale, cum ar fi răspunsul la atacurile teroriste îndreptate împotriva co-naţionalilor  aflaţi  în  afara  ţării  sau  la  nevoia  de  dezarmare  a  unor  regimuri periculoase.

A treia abordare interpretează legalitatea utilizării forţei, bazată pe efectul combinat  sau  cumulativ  al  prevederilor  care  interzic  sau  autorizează  utilizarea forţei, împreună cu rezoluţiile UNSC sau cu declaraţiile NATO şi ale membrilor săi, în cazul Kosovo.

Analizând  aceste  abordări  putem  concluziona  că  operaţiile  de  sprijin  al păcii  desfăşurate  sub  egida  ONU  au  un  statut  teoretic  şi  de  drept  internaţional controversat şi insuficient de pus la punct. Cu toate acestea însă, ele câştigă prin cutumă tot mai mult teren şi consacrare, rămânând un important instrument de prevenire şi gestionare a conflictelor în întreaga lume.

Considerând  că  aspectele  militare  ale  operaţiilor  de  menţinere  a  păcii clarifică comportamentul corespunzător cu reglementările de drept internaţional, suntem  de  părere  că,  pentru  orice  tip  de  operaţie  de  pace  şi  orice  strategie, trebuie asigurată baza juridică legală pentru comandanţii militari ce au misiunea să aplice termenii rezoluţiei Consiliului de Securitate care îi autorizează.

Pentru ca acţiunea militară internaţională pusă în slujba păcii şi securităţii internaţionale sub egida ONU să fie legitimă şi acceptată, va trebui să se rezolve lacunele  şi  neclarităţile  existente  la  ora  actuală.  În  opinia  noastră,  trebuie acţionat atât pentru crearea unui cadru juridic unic de reglementare a acţiunilor militare  în  contextul  operaţiilor  de  sprijin  al  păcii,  în  special  al  celor  de impunere a păcii, cât şi pentru limitarea activităţii de interpretare a Cartei, făcută de Consiliul de Securitate, pentru legitimarea acestor operaţii.

BIBLIOGRAFIE

1.  Brownlie,  I.,  International  Law  and  the  Use  of  Force  by  States.  Oxford:  Oxford

University Press, 1963.

2.  Brownlie, I. and C. Apperly, ‘Kosovo Crisis Inquiry: Memorandum on International

Law Aspects’, în International and Comparative Law Quarterly, 2000.

3.  Bowett,  D.,  Self-Defence  in  International  Law,  Manchester:  Manchester  University

Press, 1958.

4.  Murphy,  S.,  ‘Contemporary  Practice  of  the  United  States  Relating  to  International

Law’, în American Journal of International Law, 2002.

5.  Greenwood, C., ‘International Law and the NATO Intervention in Kosovo: Memorandum

Submitted  to  the  Foreign  Affairs  Committee  of  the  House  of  Commons’, International

and Comparative Law Quarterly, 2000.

6.  Henkin,  L.,  ‘Force,  Intervention,  and  Neutrality  in  Contemporary  International Law’,în  Proceedings of the American Society of International Law,1963.

7.  Schachter, O., ‘The Right of States To Use Armed Force’, în  Michigan Law Review, 1984.

8.  UK Parliamentary Select Committee, Fourth Report, 2000.

9.  ICJ (1949) Corfu Channel (United Kingdom v Albania), http://www.icj-cij.org.

10. ICJ (1986) Military and Paramilitary Activities In and Against Nicaragua (Nicaragua v United States of  America), http://www.icj-cij.org.

156   NATO nu este recunoscută de ONU ca fiind organizaţie regională în sensul prevederilor Cap. III din Cartă şi nu poate stabili / executa misiuni de menţinere a păcii fără autorizarea prealabilă din partea ONU sau OSCE.

157   Declaraţia  asupra  principiilor  dreptului  internaţional  privind  relaţiile  prieteneşti  şi  relaţiile  între  state,  24 octombrie, 1970.

158   Printr-o  serie  de  reglementări  internaţionale,  războiul  nu  mai  este  acceptat  ca  mijloc  de  reglementare  a raporturilor dintre state. Mai întâi, Pactul Societăţii Naţiunilor limitează dreptul de a recurge la război, după care Tratatul  General  de  Renunţare  la  Război,  cunoscut  şi  sub  numele  de  Pactul  Briand-Kellogg  sau  Pactul  de  la Paris, este primul tratat care a abolit dreptul de a recurge la război. În prezent, prevederile Cartei ONU interzic nu numai recurgerea la forţă, dar şi ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale.

159  ICJ (1949) Corfu Channel (United Kingdom v Albania), http://www.icj-cij.org.

160   ICJ  (1986)  Military  and  Paramilitary  Activities  In  and  Against  Nicaragua  (Nicaragua  v  United  States  of  America), http://www.icj-cij.org.

161  Brownlie, I., International Law and the Use of Force by States. Oxford: Oxford University Press, 1963, p. 283.

162  Brownlie, I., International Law and the Use of Force by States. Oxford: Oxford University Press, 1963, p. 269.

163  Bowett, D., Self-Defence in International Law, Manchester: Manchester University Press, 1958, pp. 185-186.

164  Murphy, S., ‘Contemporary Practice of the United States Relating to International Law’, în American Journal of International Law, 2002, p. 236.

165  Henkin, L., ‘Force, Intervention, and Neutrality in Contemporary International Law’,în  Proceedings of the American Society of International Law,1963, p. 166.

166  Brownlie, I.,  International Law and the Use of Force by States. Oxford: Oxford University Press, 1963, p. 275.

167  Schachter, O., ‘The Right of States To Use Armed Force’, în  Michigan Law Review, 1984, p. 234.   188

168  UK Parliamentary Select Committee, Fourth Report, 2000.

169   Brownlie,  I.  and  C.  Apperly,  ‘Kosovo  Crisis  Inquiry:  Memorandum  on  International  Law  Aspects’,  în International and Comparative Law Quarterly, 2000, p. 49.

170   Brownlie,  I.,  ‘International  Law  and  the  Use  of  Force  by  States  Revisited’,în    Australian  Yearbook  of International Law, 2001, p. 21.

171  Greenwood, C., ‘International Law and the NATO Intervention in Kosovo: Memorandum Submitted to the Foreign Affairs Committee of the House of Commons’, International and Comparative Law Quarterly, 2000, p. 49.

* prof.univ.dr. Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s